Scarisoara, din Episcopia Maramuresului si Satmarului, este cel mai vestic asezamant monahal ortodox romanesc. Manastirea se afla la mai putin de 20 km de Carei, in apropierea localitatii Scarisoara Noua, judetul Satu Mare, si la numai 3 km de linia de frontiera care desparte Romania de Ungaria. Altar al Ortodoxiei la marginea lumii catolice, asezamantul, ridicat din dorinta familiilor de moti din localitate, isi indeplineste cu smerenie menirea, deschizand granita pentru toti cei care Il cauta pe Hristos, de dincoace si de dincolo de frontiera, fie ei romani sau maghiari, ortodocsi sau catolici.Scarisoara Noua, localitatea de pe granita cu Ungaria, este poate cel mai elocvent exemplu al faptului ca romanii, siliti nu de putine ori in istorie sa o apuce in bejenie, isi iau cu ei la plecare satul, biserica si traditiile. Chiar daca uneori sunt nevoiti sa le poarte prin vremuri doar in suflete. Se vor lipsi de multe, dar niciodata de acestea.In 1924, mai multe familii de moti ortodocsi din Apuseni au fost colonizate pe granita de vest a tarii, la mai putin de 20 km de Carei, in mijlocul lumii catolice. Cu pamanturile lipite de granita, si-au ridicat satul, Scarisoara Noua, dandu-i numele asezarii parasite din munti. In 1940, dupa Dictat, au fost alungati, dar au revenit, sprijiniti de confratii din localitatea invecinata. Ortodocsi din tata-n fiu, si-au purtat biserica in inimi si si-au pus la pastrare traditiile intr-un muzeu al motilor, ridicat in mijlocul satului, rugandu-l pe Craisorul muntilor, adica pe Avram Iancu, sa le pazeasca de acolo, din ceruri, de unde se afla.Dupa 1990, cele aproximativ 80-90 de familii de moti din Scarisoara Noua au dorit sa vada si manastire ortodoxa intrupata in noul pamant.Loc de manastire si de pomenire Manastirea are hramul «Sfantul Ioan Botezatorul». In anul 1991, credinciosii din Scarisoara Noua l-au rugat pe Inalt Preasfintitul Justinian, Arhiepiscopul nostru, sa binecuvanteze infiintarea unei manastiri aici. Ei au mers cu Inalt Preasfintitul in marginea satului, exprimandu-si dorinta ca acolo sa se ridice manastirea.Intorcandu-se spre Piscolt, Inalt Preasfintia Sa a zarit actualul loc pe care se afla asezamantul. A lasat masina undeva mai jos si a venit pana aici. Se spune ca in anul acela terenul era cultivat cu secara. «Aici sa fie loc de manastire», a spus Inalt Preasfintitul, si a ingenuncheat sarutand pamantul, binecuvantandu-l. Şi tot atunci a stabilit ca pe 24 iunie sa sfinteasca locul si sa inceapa lucrarile la biserica viitoarei manastiri. A trecut timpul si Dumnezeu i-a ajutat pe toti cei care au ridicat ceea ce se vede.Primul staret a fost parintele Serapion Nadejde, care a stat aici cativa ani. Apoi, imbolnavindu-se, s-a retras, dormindu-si acum somnul de veci la Manastirea Lainici. A venit dupa aceea parintele Veniamin, iar din 1995 pana in 2007 a fost aici parintele Teofil Pop, care este acum staret la Manastirea Moisei.Din 23 aprilie 2007, am venit noi, cu binecuvantarea Inalt Preasfintitului Justinian si a Preasfintitului Iustin, si am continuat lucrarile aflate in desfasurare, ne spune parintele arhimandrit Timotei Bel, staretul asezamantului, exarhul manastirilor din Episcopia Maramuresului si Satmarului.Drum spre chipul marginii de taraAm ajuns la cea mai vestica manastire din tara intr-o seara cetoasa, spalata de o ploaie primavaratica, scuturata aproape vertical din cer, care inmuia zapezile uitate pe campuri de iarna ce nu se prea lasa dusa.Plutea in aer chipul tainuit al marginii de tara, misterios si rece, perceput aproape fizic de noi, dincolo de lastarisul de pe marginea drumurilor si canalelor prin care, cu nu prea multi ani in urma, se ascundeau granicerii care pazeau frontiera.Un drum serpuit, nisipos, infiorat de ceata ne conducea in nevazut. Şi, deodata, acolo, in coasta tarii, strajuita de statuia lui Avram Iancu, ni s-a deschis in fata manastirea. Un fel de lacrima de piatra, scursa pe obrazul fasiei arate, sau un alt fel de Iordan, pe malurile caruia trebuie sa apara, din clipa in clipa, Ioan. Botezatorul Domnului, cel ce umbla invesmantat in piele de camila si se hraneste cu lacuste.Dincolo de mirare, dincolo de emotiile primei impresii, ne-am regasit in bucuria trairii ortodoxe, in linistea si caldura ei, deodata cu intrarea in biserica. Un interior luminat, pe care l-am perceput mult mai inalt decat lasa sa se creada trupul exterior al cladirii, cu icoane facatoare de minuni, cu o fresca realizata de pictorul maramuresean Ioan Botis, in stil bizantin, si cu doua steaguri tricolore pe solee.Jur-imprejurul bisericii se afla altarul de vara, clopotnita, agheasmatarul si un corp armonios de cladiri, care adaposteste un muzeu, cu obiecte apartinand motilor, adunate de calugari de prin satele din Apuseni, o biblioteca bogata, cu vreo 5.000 de volume, si un spatiu multifunctional, impresionant din punct de vedere arhitectural.Slujire responsabila si iubitoare Desi traim intr-o zona cu populatie majoritar catolica, noi Il slujim pe Hristos asa cum am invatat. Asa cum spune sfanta randuiala duhovniceasca si traditia ortodoxa. La slujbele noastre vin credinciosi din satele vecine, de la Carei, din judet, si de dincolo de granita. Chiar zilele trecute au fost 50-60 de credinciosi maghiari. Noi ne rugam si pentru ei, si ei simt dragostea si binefacerea rugaciunilor in viata lor. Nu facem nici o diferenta intre ei si romani. Ii iubim, ii pretuim, ii sfatuim si ne rugam. Şi ei apreciaza acest lucru.In manastirea noastra este armonie, dragoste, pace, liniste si buna intelegere. Slujirea Bisericii stramosesti, chiar aici la granita cu lumea catolica, pastrarea randuielilor si a traditiei ortodoxe sunt firesti si ziditoare. Dar si o datorie pentru mica noastra obste, ne marturiseste parintele staret.La plecarea spre Carei, farurile masinii cautau drumul prin intuneric. Parca pluteam in nevazut. Şi tot scrutand putinul din fata, incercam sa intelegem cum de se face ca aici, la marginea tarii, sa vina sa se roage si vecinii catolici de peste fasie, cand au la ei acasa bisericile lor. Dar poate nici nu trebuie sa aflam. Sa ramana taina, caci la Dumnezeu toate sunt posibile.Sa-L slujesti pe Mantuitorul pe granita, in cea mai vestica manastire a Ortodoxiei romanesti, inseamna, poate, a iubi ceva mai mult pe aproapele. Sentiment si datorie ce anuleaza granitele conventionale si ridica, dincolo de ce ne diferentiaza, o traire si o intelegere comuna a jertfei de pe cruce.Cu acest raspuns, am spintecat noaptea spre Carei, bucurandu-ne de bucuria monahilor graniceri, care se nevoiesc la Scarisoara Noua…(Reportaj realizat de Dumitru Manolache si publicat in saptamanalul "Lumina de Duminica" din data de 3 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1000

Id: 28838

Data: Mar 3, 2013

Imagine: