Pentru a putea colabora pe termen lung, doua persoane au nevoie de o anumita afinitate, care sa le permita sa treaca peste dificultati si sa impartaseasca reciproc succesele. Toate aceste aspecte lipseau relatiei dintre imparatul Constantin cel Mare si cumnatul sau Licinius, fapt pentru care conlucrarea lor s-a deteriorat treptat, ajungand la o situatie de neconceput. Razboiul civil, atat de intalnit in istoria Imperiului Roman, isi facea aparitia inca o data.Multe persoane considera ca legatura de rudenie este suficienta pentru ca orice potential conflict sa nu mai escaladeze niciodata limita suportabilitatii. Din pacate, precum stim din viata de zi cu zi, legaturile de sange sau prin alianta matrimoniala nu mai constituie decat intr-o mica masura o garantie in acest sens. Distanta mare, lipsa de comunicare, precum si divergentele religioase si politice au reprezentat cauzele principale pentru care Sfantul Constantin cel Mare si cumnatul sau, Licinius, au ajuns la un veritabil razboi civil incheiat cu zeci de mii de victime colaterale. Totul a pornit de la capitala imperiului, Roma, care se afla la vremea respectiva sub stapanirea lui Constantin cel Mare. Se stie ca aceasta fusese cucerita de la Maxentius, fiul lui Maximian, a carui amintire a fost efectiv stearsa cu buretele din memoria populatiei din Peninsula Italica dupa infrangerea de la Pons Milvius. Problema era ca imparatul Constantin o cucerise din postura de cezar, nu de Augustus, titlu care nu ii fusese recunoscut de nici unul dintre predecesorii sai. In acelasi timp, in anul 308, pe vremea cand uzurpatorul Maxentius inca se mai afla la putere acolo, Licinius fusese numit Augustus in regiunea respectiva, ceea ce insemna ca Roma ii apartinea de drept. In pofida aliantei matrimoniale existente intre Constantin cel Mare si Licinius, nereturnarea capitalei stapanului ei legal de la vremea respectiva a creat disensiuni intre cele doua factiuni. Licinius nu a miscat un deget pentru a recuceri ceea ce era al sau prin lege si, totodata, nici Constantin cel Mare nu a dorit vreun moment ca propria cucerire sa fie trecuta cu vederea pentru un drept care parea oricum desuet. De vreme ce Licinius nu fusese capabil sa cucereasca Roma pe cont propriu, in ce masura mai era el indreptatit sa o revendice din partea Sfantului Constantin? Relatiile dintre cei doi au inceput sa fie tot mai tensionate, chiar daca se inrudisera intre timp, mai ales atunci cand Constantin cel Mare a revendicat si titlul de Augustus, devenind astfel egalul lui Licinius din punctul de vedere al functiei oficiale in imperiu. Acest fapt nu a fost trecut cu vederea de Licinius, care a protestat la momentul respectiv, afirmand ca dreptul de a fi Augustus nu poate fi preluat cu de la sine putere, insa nu mai exista nici un impediment pentru care Constantin sa nu fie indreptatit sa si-l asume. Isi castigase dreptul de a fi numit Augustus prin bataliile purtate, prin marimea teritoriului cucerit, prin faptul ca nu avea nevoie de binecuvantarea lui Licinius pentru a ocupa aceasta treapta inalta, de vreme ce trebuia oricum sa existe doua persoane cu acelasi rang. Pentru a-l impaca pe Licinius, Constantin cel Mare s-a gandit la o solutie de compromis care a functionat pana la un punct.Tradarea lui Bassianus, primul motiv al razboiuluiO persoana comuna pe care o cunosteau atat Constantin cel Mare, cat si Licinius era senatorul Bassianus. Acest Bassianus era de asemenea casatorit cu una dintre cele trei surori ale Sfantului Constantin cel Mare. Automat era inrudit nu doar cu Sfantul Constantin, ci si cu Licinius. S-a convenit ca teritoriul Italiei sa ii revina ca domeniu de actiune, iar el sa fie ridicat la rang de cezar. Cu toate ca a beneficiat de increderea ambilor imparati, Bassianus si-a dat seama rapid ca va trebui sa faca o alegere intre ei. In definitiv, nimeni nu poate sluji la doi stapani, care incepeau sa devina si adversari din punct de vedere politic. Licinius a mutat primul. Dornic sa isi extinda suprematia asupra Peninsulei Italice, iar apoi asupra intregului Apus, el l-a corupt pe Senecio, fratele lui Bassianus, sa il convinga pe acesta din urma sa se revolte impotriva Sfantului Constantin. Miscarea tactica a lui Licinius s-a dovedit in cele din urma un esec. Afland de complot, Sfantul Constantin a reactionat rapid, punandu-i sub judecata pe Bassianus si Senecio, iar vinovatia acestora a fost demascata oficial. In cele din urma, amandoi au sfarsit prin a fi executati. Cu toate ca a fost un imparat milostiv din multe puncte de vedere, Sfantul Constantin nu avea cum sa evite acest deznodamant fara a da dovada de slabiciune in fata posibililor tradatori existenti la curtea sa. Prea multi imparati sfarsisera asasinati sau exilati inaintea sa din cauza lipsei de hotarare in astfel de momente. Trebuia dat un exemplu, iar Licinius a inteles foarte clar mesajul. Nu mai exista cale de intoarcere, razboiul civil batea la usa.Primele confruntariPe data de 8 octombrie 316, a avut loc prima batalie intre cei doi imparati. Istoricul britanic Paul Stephenson nu se fereste sa afirme ca numarul soldatilor implicati in acest conflict extins nu a mai fost egalat in urmatorul mileniu de vreo batalie similara ( Constantine, Quercus, London, 2009, p. 178). Din pacate, lucrurile nu puteau fi rezolvate altfel. Asadar, la Cibalae, in prima confruntare, Constantin cel Mare a incheiat prin a fi victorios. Urmatoarea confruntare a avut loc la Adrianopole, unde tot imparatul Constantin a avut biruinta de partea sa, dar rezultatul final a fost mult mai strans. In continuare, s-a incercat cucerirea orasului Byzantion, dar, in cele din urma, cei doi combatanti au decis sa evite prelungirea conflictului. Licinius avea o pozitie intarita, care nu putea fi atacata de armatele obosite ale lui Constantin cel Mare, in timp ce acesta din urma era constient ca nu are cum sa smulga victoria definitiva. Precum spune Sun Tzu, un mare strateg, atunci cand victoria intarzie, armele se tocesc, iar moralul se macina. Asadar, primavara anului 317 s-a incheiat cu un acord semnat la Sardica, intru totul favorabil Sfantului Constantin cel Mare. Acesta era recunoscut drept Augustus, primea drepturi depline de conducere a Peninsulei Italice, iar Licinius renunta la toate provinciile occidentale care i se cuveneau, cu exceptia Traciei. Razboiul dovedise inca o data ca armata inferioara numeric putea birui o forta mult mai mare. Din punctul de vedere al efectivelor armate, Constantin cel Mare avea cu 50% mai putini soldati decat Licinius, unii cercetatori afirmand chiar ca dispunea de o armata de doua ori mai mica. Cu toate acestea, razboiul era departe de a se fi incheiat, situatia la momentul respectiv aratand ca era vorba doar de o simpla amanare pana cand urma sa se aleaga biruitorul final. Peste doar sapte ani, tabloul general se clarificase deja. Vom observa in materialul urmator cum au decurs lucrurile. (Articol aparut sub semnatura lui Adrian Agachi si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 18 iulie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 632

Id: 32579

Data: Jul 18, 2013

Imagine: