Craciunul este sarbatoarea în care cinstim Nasterea Pruncului Iisus în ieslea din Betleem. Mesia Cel prezis de proroci se naste recapitulând întreaga conditie umana, de la leagan pâna la mormânt. Dintotdeauna, copiii sunt cei asupra carora s-a îndreptat întreaga grija a noastra. Unul dintre cei care se ocupa de sanatatea copiilor nostri este si prof. dr. Dan Mircea Enescu, directorul Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu“ din Capitala. „În clipa în care vezi cum un copilas îsi întinde mâna spre tine si începe sa râda, îti dai seama pentru ce esti aici“, ne-a marturisit acesta în cadrul interviului acordat ziarului nostru. Un medic de copii are o responsabilitate si o implicare mult mai mari. Cum îi abordati pe copii? Care este diferenta între raportarea medicului la copii si la adulti? Pentru noi este o binecuvântare faptul ca Dumnezeu ne-a daruit posibilitatea de a ne îngriji de sanatatea, de viata, de sufletul copiilor. Spitalul acesta este un lacas si pentru vindecarea trupeasca, si pentru vindecarea sufleteasca. Nu se poate face una separat de cealalta. Este si un schimb permanent între speranta lor, încrederea lor, energia lor si iubirea noastra, cu expertiza noastra, cu ceea ce putem sa le facem ca sa se întoarca cât mai repede la jucariile lor, lucrul cel mai important pentru ei. Am avut momente chiar delicate, i-am promis unui copil ca saptamâna urmatoare o sa joace fotbal, avea un traumatism la picior si eram sigur ca o sa se vindece. Însa s-a întâmplat o complicatie si nu s-a putut. Saptamâna urmatoare, când m-am dus la vizita, erau în salon numai copii mari, adica peste 6 ani. Când am intrat, le-a spus celorlalti: „Bai baieti, asta este un mincinos, nu-l bagati în seama!“. M-am simtit ultimul om. Nu am mai intrat acolo, i-am luat pe fiecare în parte. Mi-a ramas în cap ca mai mult decât cu oricine trebuie sa ai grija când vorbesti cu copiii si sa-ti iei toate masurile. Un adult te întelege, dar un copil deloc. Îsi face niste planuri si în clipa în care i le strici îti pierzi credibilitatea. Acesta este lucrul cel mai groaznic. Când un copil nu mai are încredere în tine, ti-ai pierdut toata forta. Acesta este lucrul pe care încercam aici sa-l facem în permanenta, sa le câstigam încrederea. Cât de importanta este relatia copil-parinte în spital si, dupa externare, acasa? Parintii trebuie sa înteleaga ce i se întâmpla copilului. Trebuie sa stie ca sunt parte din tratament, iar ceea ce facem noi nu înseamna decât o bucatica pentru copil. Noi repunem segmentele, repunem bucatile acolo unde ar trebui, dar întaritul si ramasul acolo si buna functionare nu o fac decât parintii, pentru ca ei sunt cei care trateaza copilul dupa ce pleaca de la noi. Au o mare responsabilitate, ei trebuie sa înteleaga lucrul acesta chiar din perioada internarii. În afara faptului ca îi iubesc cel mai mult, ei trebuie sa-si manifeste dorinta ca noi sa le dam stiinta cu care ei pot sa vindece copilul. Şi cred ca în primul rând prin dragoste si purtare de grija… Da. Spre exemplu, noi îi învatam sa faca cu ei exercitiile de kinetoterapie, pentru ca nu pot merge de fiecare data la un specialist. Nu mai vorbesc de pansamentele pentru arsuri. Exista un sistem destul de complicat pe care noi îl explicam în trepte, în perioada internarii, dupa care îi chemam din saptamâna în saptamâna sa vedem cum merge, pentru ca este ceva totusi destul de greu. Parintii trebuie sa aiba dedicatie, dar si stiinta respectiva. Eu mereu le spun ca practic este vorba de un sport de performanta, în care trebuie sa se concentreze pe copiii lor, atribuind multe ore pe zi pentru tratament. Deci parintele este si antrenor, si medic, si terapeut, si fizioterapeut, si asistent… Foarte bine ati observat. Când copilul se externeaza de aici nu este, ca la alte specialitati, o clipa de fericire, ne îmbratisam si pleaca acasa, ci este un moment grav, pentru ca el nu mai are suportul a 100 de persoane, este adevarat, merge în casa lui, dar totul se restrânge practic la familia lui si poate chiar doar la mama lui. Aceasta, daca are sansa, este cu el acasa si îl iubeste atât de mult încât sa-i suplineasca toate acele manevre care se fac în spital. Noi traim aici într-o mare armonie cu copiii si cu familiile lor. De când un copil intra în acest spital devenim parte din familia lui. Iar dupa ce ies, vin din timp în timp sa se sfatuiasca cu noi, fie parintii, fie chiar ei din clipa în care devin adolescenti. Ne cer sfatul daca sanatatea le permite sa urmeze cariera pe care si-o doresc si tu trebuie sa le spui sa încerce altceva pentru ca lucrul acesta nu se poate face. Legatura trebuie sa fie directa, adevarata, sincera si plina de dragoste. Gândesc ca sunt un profitor, profit de energia copiilor cu care intru în legatura, pentru ca te tin tânar si îti dau acea încredere în tine si determinarea de a face ceva. Uneori, adultul se uita cu o anumita îndoiala, dar pentru copil esti omul care trebuie sa îl faca sa se întoarca acasa. Poate esti obosit sau nu ai determinarea necesara, dar în clipa în care vezi cum un copilas îsi întinde mâna spre tine si începe sa râda, îti dai seama pentru ce esti aici. Practic, nu mai are nici o importanta. Totul este usor de atunci încolo. O meserie nu se poate face decât din suflet. De obicei eu nici nu sunt îmbracat în halat, ci stau îmbracat normal pentru ca ei sa ma vada ca un om normal, ca oricare dintre cei din jurul lui. Chiar am si spus ca în clipa când copiii n-o sa mai întinda mâna si n-o sa mai râda înseamna ca nu mai trebuie sa fac asta. Esenta lucrului pe care îl facem este dragostea. Numai din dragoste poti sa faci asta. Sa stiti ca simt copiii si parintii ca facem din tot sufletul. Chiar este o meserie care nu poate fi facuta decât din tot sufletul. De asemenea doctori are nevoie sistemul românesc de sanatate! Ce sta în spatele acestei neîncetate daruiri? Pentru mine cel mai important lucru în existenta mea este legatura cu Dumnezeu, pentru ca El m-a calauzit, mi-a îndrumat pasii. În clipele mele grele, El m-a ajutat sa merg mai departe. Şi stiti ce a facut? A lucrat cu lucruri omenesti. Şi-a dat seama, bietul om este, poate, bine intentionat, dar el are nevoie de lucruri pamântesti. Şi anume, mi-a trimis o diploma în care cineva ma recunostea. Sa stiti ca diplomele acestea de pe peretii biroului meu au aparut nu ca sa ma mândresc, ci în momentele grele, când murea câte un copil ori ieseam din sala de operatii fara nici o speranta. Şi vazând diplomele spuneam ca uite, nu sunt chiar asa, daca oamenii acestia au vazut ceva la mine si mi-au dat aceste diplome înseamna ca am o valoare, ca însemn ceva, pentru ca ma simteam ultimul om, un om care nu si-a îndeplinit misiunea, care n-a reusit sa faca nimic. Este pentru mine ceva material care ma ridica si îmi da posibilitatea sa continui. Relatia mea cu Dumnezeu este ca un meci de tenis în care vreau ca toate mingile sa fie în centrul terenului. O minge în afara deja este un lucru delicat. Credinta îti da si putere. Este un dialog în permanenta, simti cum te poarta. Spre exemplu nu fac nimic special, dar cresc cladiri în spitalul acesta. Dupa 128 de ani - de pe vremea lui Carol Davila -, spitalul acesta se face cu totul nou. N-am eu forta aceasta, eu sunt un biet om. În schimb, sa creasca cladire dupa cladire este numai hotarârea si voia lui Dumnezeu. Din motivul acesta si stau aici. Eu sunt chirurg plastician, as putea foarte bine sa ma duc la un spital sau clinica privata, pe bani multi. Dar când îti da Dumnezeu, nu-L poti sfida. Ştiti foarte bine ca simti când te poarta, si simti când nu te poarta, simti când faci niste lucruri care nu sunt pe placul Lui, or, în clipa când Îl ai de partea ta, nu-L sfidezi, nu faci dupa mintea ta. Una este sa fac cinci copii bine la un privat si sa iau un morman de bani, si alta este sa fac niste cladiri care o sa mai dureze 150 de ani. Aceasta este o investitie, este ceva care dureaza în timp, pentru mii si zeci de mii de copii.Între prima inspirare si ultima expirare este obligatoriu sa te îmbunatatesti si sa-I dai înapoi lui Dumnezeu darul spunându-I: „Doamne, în viata mea, care pentru Tine înseamna o clipita, am obtinut atâta. Ţi-o dau înapoi sub forma aceasta“. Se spune ca doctorul simte ca nu mâna lui are bisturiul, ci Dumnezeu… Eu nu intru în sala de operatii fara sa ma rog. Facând lucrul acesta cu credinta îti ies niste lucruri pe care nici nu le banuiesti. Au fost copii pe care toti îi dadeau morti, dar au trait. Eu niciodata nu pot sa consider ca un copil este mort. Ma întreaba asistenta daca sa îi puna lumânarea si sa-i opreasca oxigenul. Niciodata nu am putut sa-i spun asta. Ştiam ca sunt foarte credincioase si am lasat la experienta lor când va fi acel moment.La început mureau 80-100 de copii pe an, apoi am ajuns la 0 si am reusit sa ne pastram la acest nivel. Avem o echipa buna, dar si Clinica de chirurgie plastica si arsuri este dupa normele europene. Noi simtim ca facem lucrarea Domnului. Însa permanent stau si ma gândesc, pot sa mai scap un milion de copii, dar nu stiu daca mi-am spalat pacatele. Cum sunt copiii în fata suferintei, în fata mortii? Un copil de 4-5 ani, care este în stare grava, se maturizeaza la nivel de zile. În fiecare zi este un alt copil. Ajunge sa te întrebe dupa câteva zile: „Traiesc sau mor?“ Dupa ce scapa sunt mult mai maturi decât ceilalti. Sunt copii care au vazut moartea, sa spun asa. L-au vazut si pe Domnul. Sunt sigur. De ce? Pentru ca vezi ca sunt transformati, au un comportament mult mai matur. Acum, cu retelele acestea de socializare pe internet, îmi vad copiii cum cresc. Sa vedeti cu câta fericire si împlinire si îndreptatire vorbesc si se integreaza în societate! Pentru noi asta este esential. Devenim parte din familiile lor si trebuie sa-i ajutam în momentele grele. Toate etapele grele prin care trece un copil normal, acesti copii le trec si mai greu. Vorbeam de maturitate; toata vara, un copil la 5-6 ani a batut-o la cap pe mama lui sa îl aduca la spital si sa-mi bata mie obrazul: „Uite, ba, Dane, ce mâna mi-ai facut! Nu pot sa apuc nimic cu ea!“. Bineînteles ca l-am internat si l-am tratat. Acestea sunt relatiile. Ei stiu, simt. Sunt unii copii pe care i-am tratat în urma cu 20 de ani si te trezesti uneori cu ei pe aici, trântesc usa si spun: „Am venit!“ Ştiu ca sunt ca la ei acasa. Deja va percep ca pe un prieten… Nu deja, ci dintotdeauna, chiar de la început. Eu le spun mereu ca daca Dumnezeu le-a dat la toti o viata, lor le-a dat doua. Adica sa poata sa scape cu 80% arsuri pe corp, ceea ce este un lucru aproape imposibil, înseamna ca Dumnezeu are cu ei planuri serioase si trebuie sa le împlineasca ca atare. Nu putini au fost cei care au venit apoi cu familia aici ca sa mi-o prezinte: „Am îndeplinit ce mi-ati spus“. Adica sunt lucruri pe care, desi mici, ei le înteleg, ramân în cap cu ele si, oricât timp ar trece, nu le uita.În curtea spitalului se afla o biserica închinata Sfintei Treimi. Ce înseamna ea pentru dumneavoastra? Am avut o revelatie când s-a facut sfintirea bisericii noastre. Eram dupa un congres, venisem suparat si m-am dus la mine în birou unde era bezna, aveam gânduri negre. Şi a venit sotia mea, Dumnezeu sa o odihneasca, care m-a atins si mi-a spus ca parintele Tudor Peiu are nevoie de mine. Am avut niste trairi teribile sa nu ma duc. Dar stiti cum este vrerea Domnului, m-am ridicat ca automat si am mers dupa ea pâna acolo. Era o vreme destul de mohorâta. La un moment dat, parintele ma ia de mâna, fara sa îmi spuna nimic, si într-un minut ma trezesc pe scena unde se oficiase slujba. Ştiti ce senzatie a fost: dintr-odata m-am simtit într-o stare de bine, de fericire, de bucurie pe care nu o puteam exprima. Ţin minte ca am spus celor prezenti: „Daca aveti vreun dubiu sa stiti ca Raiul exista, în clipa aceasta îl simt în jurul meu“. Aceasta a fost reprezentarea Raiului pentru mine, iar iadul este precum biroul unde statusem eu pâna atunci în bezna. Practic, am fost între iad si Rai. (Interviu semnat de Diac. George Aniculoaie si publicat în saptamânalul „Lumina de Duminica” din data de 8 decembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 613

Id: 36371

Data: Dec 8, 2013

Imagine: