Ceea ce deosebeste, în mod practic, dreapta credinta a Bisericii celei una a începuturilor, de cea a Reformei este tocmai preponderenta unui realism nemarginit fata de seductiile simbolismului, caruia i-au cazut prada cultele protestante si neoprotestante, precum si majoritatea tuturor celorlalte religii. Biserica crestina originara a cautat sa stapâneasca simbolul si sa-l foloseasca cu moderatie. Am putea vorbi de un simbolism „bine temperat“. Realitatea genereaza simbolul, iar simbolul nu margineste realitatea, ci încearca numai sa trimita la ea. Biserica Ortodoxa nu dispretuieste simbolul, dar nici nu-l supraliciteaza, el ramânând subiacent realitatii. Simbolul marcheaza o anumita departare fata de Dumnezeu, încercarea de a face sesizata si simtita existenta Lui si a lumii Sale printr-un fel de multime corespondenta, paralela si inferioara, dar accesibila ratiunii si simturilor, multime aflata într-o relatie biunivoca cu cea pe care o reprezinta. Pericolul simbolului este acela ca poate deveni forma goala, folosita în mod superstitios si, ca atare, mincinoasa. O lume de simboluri fara acoperire în realitate poate deveni mortifianta prin descarnarea ei. Pe buna dreptate se ridicau akmeistii (în frunte cu Gumiliov si Osip Mandelstam) împotriva excesului de simbolism, si ceea ce sustin ei în legatura cu poezia este valabil, în mare masura, si pentru credinta. Pentru crestinul autentic, Dumnezeu este o prezenta proxima în masura în care el, omul, este dispus si deschis acesteia. Mai mult, Dumnezeu este doritor nu numai sa se afle în proximitatea omului, ci chiar sa-l locuiasca. Crestinul traitor al credintei drepte trece dincolo de perdeaua simbolurilor, în parte aluziva, pentru o relatie directa cu Dumnezeu, prin gesturi spirituale de un realism netarmurit. Fara a fi ignorat sau dispretuit, simbolul ramâne pentru ortodox doar un reper, un indicator pe calea sa spre ceea ce a fost odata real si ar trebui sa fie si acum la fel de real. Nimic nu este parelnic în convietuirea noastra cu Dumnezeu. Gesturile, vesmintele, obiectele liturgice nu sunt decât în mica masura simbolice, continutul lor fiind preponderent real. Asta face ca fiecare moment, fiecare amanunt, fiecare miscare a trupului, a cuvântului sau a gândului sa poarte o încarcatura extraordinara, ce se cere integral asumata. La fiecare slujire a Liturghiei, totul este unic si irepetabil. Gestul simbolic poate deveni abstract sau absent, putin sau mult superficial. El poate fi repetat, poate deveni mecanic. Simbolul, când nu este bine stapânit (si, în general, este greu de stapânit), ajunge sa conduca fie spre idolatrie, fie spre panteism. Hristos n-a purtat, urcând Golgota, o cruce simbolica si nici crucea fiecaruia dintre noi nu este simbolica, ci coplesitor de reala. Sfintele Taine ale Bisericii noastre beneficiaza de prezenta reala, iar nu simbolica a Duhului Sfânt si acest lucru le da valabilitate si valoare.Împartasirea noastra se face cu Hristos real si întreg, Cel care S-a întrupat, a fost rastignit si a înviat. Acelasi Hristos este în mod real cu noi, când suntem doi sau trei adunati în numele Lui. Atât iconoclastii, cât si iconodulii au luptat, fiecare în felul sau, împotriva simbolismului icoanelor. Primii voiau sa le desfiinteze pentru ca vedeau în ele numai niste simboluri, ceilalti le-au salvat tocmai cu credinta întemeiata ca ele mijlocesc o prezenta harica reala, iar nu simbolica a celor zugraviti în ele, a lui Dumnezeu si a harului divin în primul rând. Sfântul Ioan Gura de Aur nu facea retorica si nici nu „compunea“ rugaciuni pentru altii când spunea, în rugaciunea de dinaintea Împartasaniei, ca „dintre pacatosi, cel dintâi sunt eu“. Biserica este în chip real, nu simbolic sau alegoric, Trupul lui Hristos sau Mireasa lui Hristos, sau Corabie spre mântuire, sau Cerul pe Pamânt. Când spunem ca cineva si-a dat sufletul în mâinile Domnului ne referim nu la un fapt simbolic, ci la unul real, marturisind tocmai proximitatea Mântuitorului. Şi exemplele pot continua la nesfârsit.În doua feluri poate fi simbolul desfiintat: prin golirea lui de continut, când devine o coaja fara miez, sau prin apropierea de Dumnezeu, când paleste si se stinge în fata realitatii absolute. Pentru Ortodoxie, simbolul sfârseste în Hristos, ajutând acum la acea vedere „ca prin oglinda, în ghicitura“, despre care vorbeste Apostolul Pavel (I Corinteni 13, 12). Simbolul suprem pentru Biserica noastra este Simbolul de credinta (cel niceo-constantinopolitan, de la 325-381), care nu este simbolic în sensul modern al cuvântului, ci în sensul primar, acela de ceva unic care se împarte între frati si foloseste drept semn de recunoastere la apartenenta fata de credinta cea dreapta, asa cum a fost ea revelata de Dumnezeu prin cele doua izvoare vesnic vii ale ei: Sfânta Scriptura si Sfânta Traditie. (Articol semnat de Costion Nicolescu si publicat în saptamânalul "Lumina de Duminica" din data de 3 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 594

Id: 35196

Data: Nov 3, 2013

Imagine: