Smerenia este haina lui Dumnezeu, spune Sfantul Isaac Sirul, iar inomenindu-se prin ea acopera slava Sa ca sa nu fie arsa zidirea la vederea Lui. Sfintii Parinti disting intre feluri de smerenie si de mandrie, in raport cu omul si cu Dumnezeu. Smerenia incepe cu iubirea fata de semeni si implica recunoasterea faptului ca sursa intregii noastre vieti biologice si spirituale este exterioara, este Dumnezeu. Nu este insa doar un act comprehensiv, de intelegere rationala, ci de cunoastere prin incercari si lupte de dobandire a virtutilor. In functie de criteriul duhovnicesc luat in consideratie, smerenia prezinta mai multe aspecte. Dupa subiectul raportarii, omul sau Dumnezeu, distingem doua trepte. In acest sens, avva Dorotei explica: 'Smerenia cea dintai consta in a socoti cineva pe fratele sau mai intelept decat pe sine si intrecandu-l pe el in toate si, simplu graind, asa cum a zis sfantul acela (Apostolul Pavel, n.n.), in a se socoti pe sine mai jos decat toti. Iar a doua smerenie consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor (…) Aceasta se naste in chip firesc in suflet din lucrarea poruncilor. Astfel, sfintii, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vad pe ei mai pacatosi'. Iar Sfantul Ioan Casian intareste acest adevar: 'Nimeni nu poate atinge telul final al desavarsirii, adica al curatiei, decat numai printr-o umilinta adevarata, pe care o arata mai intai fata de frati si apoi chiar lui Dumnezeu'. Smerenia pacatosului si mandria dreptuluiDupa criteriul treptei duhovnicesti a iubitorului de Dumnezeu, putem deosebi o smerenie a pacatosului aflat in stadiul curatirii, una de mijloc, a celui care inca lupta cu patimile, si una desavarsita, care este a celor nepatimasi. Pacatosul care se umileste la inima pentru greselile sale calca pe prima treapta a luptei pentru smerenie. 'Trebuie sa stii, invata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca un pacatos smerit intrece pe un drept mandru; adu-ti aminte de fariseul si vamesul din Evanghelie. Iata ce spunea fariseul: 'Multumesc Ţie Dumnezeule, ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, desfranati, sau ca si acest vames' (Luca 18, 11). O, ce nebunie! Mandria acestui fariseu nu numai ca il facea sa se inalte mai presus de tot neamul omenesc, ci intr-un chip nebunesc batjocorea pe vamesul, care sta nu departe de dansul.' In continuare, sfantul puncteaza reactiile vamesului: 'Nu a rasplatit ocara cu ocara, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu ingaduinta'. Prin rabdare, 'sageata vrajmasului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui marire, cununa de cinste'. Fiecare dintre noi este indemnat sa urmeze modelul vamesului, insa nu prin imitarea pacatelor acestuia, ci a cugetarii smerite. In gradul de virtute nedeplina, regasim smerenia la cel aflat in stadiul luptei cu patimile, care se sileste sa identifice cu mintea sa motive pentru a se smeri. Smerit cu cugetul, dezvolta Isaac Sirul, nu il putem numi 'nici pe cel ce se smereste la amintirea pacatelor si greselilor, cand si le aminteste inainte de a se simti zdrobit cu inima si de a cobori cugetarea lui din gandurile de mandrie in vremea pomenirii lor, desi si acest lucru e vrednic de lauda. Pentru ca daca mai are un gand de mandrie, inca n-a dobandit smerenia, ci incearca sa si-o apropie prin felurite mestesugiri. Chiar daca si acest lucru e vrednic de lauda, totusi inca nu are smerenia, ci o voieste, dar inca nu o are'. Pentru simplul fapt ca te strapungi la inima cateodata sau ai lacrimi la rugaciune, nu inseamna ca ai atins cerul smereniei. Spre exemplu, lacrimile la rugaciune, mai ales in prezenta altora, pot fi aduse de catre demoni, ca sa te atraga spre slava desarta si sa iti faci impresii ca esti special si deosebit de turma credinciosilor. In completarea portretului acestui luptator pentru evlavie, Diadoh al Foticeii sublinia: 'El are un cuget mai smerit din pricina neputintei trupului, sau a celor ce dusmanesc fara temei pe cei ce se ingrijesc de dreptate, sau a gandurilor rele'. Pe aceasta treapta persista inca intristarea si descurajarea, in lipsa fericirilor pamantesti. 'Dar tot cel ce se nevoieste a trebuit sa treaca prin cea dintai ca sa ajunga la cea de-a doua'.Smerita cugetare, insusirea fireasca a celor desavarsitiSfantul Isaac Sirul distinge ca pisc al desavarsirii smerenia suprafireasca, harisma care se da sfintilor numai dupa ce au castigat toate virtutile: 'Numai in desavarsirea virtutilor se poate dobandi smerenia'. Cel desavarsit, desi are fapte vrednice de lauda, le tainuieste si se socoteste in sinea lui ca fiind nimic. In acelasi ton, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: 'Smerenia nu inseamna ca un pacatos sa se socoteasca pe sine cu adevarat pacatos, ci aceea este smerenie, cand cineva se stie pe sine ca a facut multe si mari fapte bune, si totusi nu cugeta lucruri inalte despre sine, ci zice ca Pavel: 'Cu nimica pe mine nu ma stiu vinovat, insa aceasta nu ma indrepteaza pe mine' (1 Cor. 4, 4)'. Omul sfant, continua Isaac Sirul, 'n-are nevoie sa caute pricini pentru cugetul sau ca sa se smereasca, ci cel ce a dobandit-o pe aceasta in toate acestea in chip desavarsit si firesc, fara sa se sileasca. Caci el a primit-o in sine ca un dar (harisma) mare'. Aceasta smerenie este prezenta in inima lui nu prin efort rational-mental, ci 'fara sila'. Smerenia desavarsita, intarea si Diadoh al Foticeii, 'se iveste (...) cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si siguranta multa'. Atunci, 'sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar implini neincetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti, in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca'. In starea aceasta, atletul duhovnicesc nu este impresionat de nimic din bogatiile lumii si 'nu simte sagetile cumplite ale pacatului'. Un simulacru de smerenie regasim la omul care temperamental este bland si linistit, nu dintr-o lucrare duhovniceasca. Caci scrie: 'Nu tot cel bland si linistit, sau intelegator si bland prin fire, a ajuns la treapta smeritei cugetari'. Asa cum remarca si Sfantul Isaac Sirul, omul 'nu invata decat prin incercari. Şi fara incercare nu cunoaste smerenia'. Iar Diadoh al Foticeii spunea ca 'stralucirea smereniei' nu o putem atinge 'daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda'. Pentru a dobandi smerenia, nu ajunge sa citim carti sau sa chemam in mintea noastra ganduri smerite. Este nevoie sa cunoastem intru simtirea inimii ca nu putem face nimic bun fara Dumnezeu. Dar intai trebuie sa trecem prin 'cuptorul' necazurilor, sa ne simtim neputinta si sa inmultim rugaciunile de cerere a ajutorului divin. 'Iar cand cineva cunoaste ca este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugaciuni si cu cat le inmulteste pe acestea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. Caci, observa Isaac Sirul, nimeni, rugandu-se si cerand, nu poate sa nu se smereasca. Iar 'inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va urgisi' (Psalmul 50, 19). Mai departe pe acest lung drum duhovnicesc, inima se smereste prin dureri si parasiri povatuitoare din partea lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat si oprirea mintii din vagabondarea gandurilor: 'Caci smerenia aduna inima'. Asadar, omul smerit la inima este un om concentrat, 'adunat', care se roaga cu mintea neimprastiata. Castigul acestei rugaciuni concentrate este faptul ca 'inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca afla o putere de incredere ce se misca in ea. Iar cand omul simte ajutorul dumnezeiesc, ca e de fata ajutandu-l, inima lui se umple indata de credinta si intelege prin aceasta ca rugaciunea ii este mijlocul prin care gaseste ajutor si izvor de mantuire'.In fata smereniei, diavolul este neputinciosNumeroase incercari si ispite sunt aduse de Dumnezeu peste cei care Il iubesc. Astfel, 'de multe ori ii infricoseaza cu patimile firii si cu alunecarile in ganduri urate si spurcate. Iar uneori, cu boli si neputinte trupesti; si alteori, cu saracie, cu lipsa celor neaparat de trebuinta. Şi uneori, cu durerile unei frici cumplite si cu parasirea si cu razboiul aratat al diavolului, prin care obisnuieste sa-i inspaimante. Iar alteori, prin felurite lucruri inspaimantatoare'. Aceste necazuri sunt clopotelul duhovnicesc prin care Dumnezeu ii cheama pe iubitorii lui, 'ca sa nu cada in somnul trandaviei, fie din pricina unor lucruri fata de care cel ce se nevoieste e slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare'.Prin urmare, cu cat suntem mai treji, mai putin lenesi in lucrarea mintii, suntem si mai smeriti, mai multumitori si avem prezenta de spirit duhovniceasca de a ne invinovati pe noi insine pentru tot raul care ni se intampla. Pentru mandrie se abat asupra noastra multe necazuri, 'ca sa fie desteptata cugetarea'. Facand fapte bune, omul trebuie sa si vegheze in toata vremea 'si sa-si pazeasca sufletul si sa cugete ca e creat si, de aceea, usor la cadere. Caci fiecare, fiind creat, are nevoie de puterea lui Dumnezeu, care sa-l ajute'.Omul smerit cu inima nu opune niciodata altuia scutul unui orgoliu care sa ii apere egoismul ranit. Cel smerit nu poate fi jignit, suparat, starnit la manie. Insa in inima celui mandru creste 'arborele faradelegii' despre care vorbea Marcu Ascetul, numind patimile amaraciunii, a maniei si a supararii. Ne scapa adesea din vedere aceasta legatura subtila dintre mandrie si o banala suparare, o tristete sau manie. Omul smerit este impaciuitor si facator de pace, dar cel mandru produce conflicte: 'Prin mandrie se atata numai certuri, dar intelepciunea este cu cel ce asculta sfaturile' (Proverbe 13, 10). Cel smerit este iubit de Dumnezeu, de oameni si chiar de fiarele salbatice, care-si 'pleaca capetele lor si ling mainile si picioarele lui, caci din ele se raspandeste acea mireasma ce se raspandea din Adam inainte de cadere'. Mai mult, spunea Isaac Sirul, 'chiar dracii, cu asprimea, cu rautatea, cu mandria cugetului lor, cand se apropie de el, se fac una cu pamantul. Şi toata viclenia lor se prosteste si uneltirile lor se destrama si rautatile lor se opresc'.Celui mandru insa ii stau impotriva si Dumnezeu, si oamenii (Luca 26, 41). Privirea sa dispretuitoare, mersul tantos, limbajul arogant si sfidator, ironic, malitios si sarcastic nu atrag decat duhurile intunecate spre a-l face vas al rautatii lor. Ba chiar, 'cel mandru nu va mai avea nevoie de drac. Caci el insusi este drac si vrajmas si se razboieste cu sine', adauga Sfantul Ioan Scararul.Omul trufas nu se cunoaste deloc pe sine, remarca Sfantul Ioan Gura de Aur, intrucat isi atribuie calitati care sunt daruri de la Dumnezeu. Dar, 'ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?' (I Cor. 4, 7), il intreba Apostolul Pavel pe cel mandru. In schimb, omul smerit, spunea Sfantul Ioan Casian, se pazeste, de duhul mandriei, zicandu-si, la dobandirea oricarei fapte bune: 'Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine' (1 Cor. 15, 10), 'Fara de Mine nu puteti face nimic' (Ioan 15, 5) sau 'Daca Domnul nu ar zidi casa, in zadar s-ar trudi ziditorii' (Psalmul 26, 1), sau 'Nu a celui ce voieste, nici a celui ce alearga, ci a lui Dumnezeu, care miluieste' (Rom. 9, 16).Slava desarta si discretiaPe de alta parte, cel mandru cauta sa fie recunoscut, admirat, apreciat si slavit de oameni. Aceasta este patima slavei desarte, pe care Sfantul Ioan Scararul o caracteriza ca fiind 'risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredintei, inaintemergatoarea mandriei, inecarea corabiei in port'. Dupa Sfantul Ioan Casian, slava desarta este considerata ca inceput al mandriei, patima care ii razboieste mai ales pe cei desavarsiti, care au biruit patimile desfranarii si maniei.Omul smerit este doar o prezenta care transpare, devine vizibila numai prin gesturile sale materiale, dar discrete pana la diafan. El nu se compara decat cu el insusi si se considera pacatos si ca nu face nimic bun. Spre acest model duhovnicesc indemna si Cuviosul Petru Damaschin: 'Avand cineva toata virtutea trupeasca si sufleteasca, sa se socoteasca pe sine si mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind'. Iar Cuviosul Isaia Pustnicul adauga: 'Smerenia consta si in a nu se masura cineva ca sa constate pana unde a ajuns prin vreo fapta a sa; a privi la ea cat de importanta, cat de mare, a nu o lua in seama. Smerenia mai sta in: a nu se sfadi, in supunere, in a cauta mereu cu privirea in jos, a avea ochii morti; a te pazi de minciuna, a nu te lasa prins de vorbe desarte, a nu te impotrivi nimanui, a te sili pe tine la osteneala, a rabda defaimarea, a uri odihna si a nu supara pe nimeni'. Mai mult, una din calitatile smeritei cugetari, potrivit aceluiasi autor duhovnicesc, consta in renuntarea la voia proprie in favoarea aproapelui, dar 'intru cunostinta', cu discernamant.Tamaduirea mandrieiSfantul Vasile cel Mare aprecia ca cel mandru 'se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: 'Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har' (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria'. Domnul Hristos insusi atrage atentia asupra urmarilor nefericite ale mandriei: 'Oricine se inalta pe sine se va smeri' (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: 'Cand vezi vreun gand ca-ti fagaduieste slava omeneasca, sa stii sigur ca-ti pregateste rusine'.Ca si smerenia, mandria prezinta doua forme: una in care te consideri mai presus de ceilalti oameni si ii dispretuiesti, si una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile si reusitele (fizice, intelectuale, spirituale si materiale, sociale). Atunci cand omul se concentreaza pe sclipirea de bine si frumos din celalalt, fara a privi la defectele lui, are sansa de a se feri de prima forma de mandrie. Mai mult, asa cum invata avva Dorotei: 'A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti'. De asemenea, acceptarea ocarilor, a batjocurii, a necinstei sau defaimarilor sunt 'leacuri tamaduitoare ale mandriei'.Iar al doilea tip de mandrie se vindeca prin rugaciunea neincetata: 'Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui'. Mai mult decat orice alta patima, mandria nu se poate tamadui prin eforturi proprii. Sfantul Ioan Scararul ne-a lasat un cuvant care, pana astazi, starneste in fiecare din noi o buna neliniste: 'Pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar pe cei mandri, singur Dumnezeu'.Sa umblam in toate zilele in duhul smereniei, care nu inseamna sa ne punem mai jos decat ceilalti, intr-o coregrafie ce presupune o coborare de pe un loc mai inalt. Omul smerit nu coboara de undeva, ci se recunoaste cu realism duhovnicesc a fi nimic si cel din urma. 'Cel smerit, spunea Sfantul Macarie cel Mare, nu cade niciodata. Unde ar putea sa cada acela care se afla mai jos decat toti?' (Articol publicat in ziarul Lumina de Duminica din data de 13 februarie 2011).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 2548

Id: 11798

Data: Feb 14, 2011

Imagine: