Intreaga spiritualitate ortodoxa ne invata ca purtarea necazurilor cu rabdare si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu este o cale privilegiata, aleasa, de dobandire a mantuirii, pe care nu o strabat pana la capat si cu real folos decat putini, dupa cum si necazurile constituie calea cea mai scurta, mantuirea prescurtata. Aceasta este calea pe care au strabatut-o dreptii Vechiului Testament, Iov constituind exemplul cel mai convingator, Apostolii, martirii, mucenicii, marturisitorii, sfintii credintei crestine. Purtarea necazurilor constituie urmarea lui Hristos, cautarea sfinteniei.Patimirile reprezinta calea cea stramta si anevoioasa, dar mult mai scurta, prin care omul isi poate dobandi mantuirea sufletului, 'drumul prin suferinta cu Hristos, la invierea cu Acesta'. De cele mai multe ori, omul este tentat sa isi traiasca viata din plin, prin toti porii fiintei sale, sa se infrupte din belsug din cat mai multe din placerile pe care i le poate oferi viata si lumea prezenta si, de multe ori, chipurile in care intelege sa o faca nu sunt dintre cele mai virtuoase. Multe dintre placerile oferite de lume si de trup poarta in ele otrava pacatului, din care omul gusta tot mai mult si tot mai des, proportional cu multimea pacatelor sale. Placerea trupului, ignorarea sufletuluiVorbind despre pacate si incercari, despre pacate si virtuti, Parintii duhovnicesti ai spiritualitatii rasaritene invata ca atat pacatul, cat si virtutea poarta in ele un amestec proportional de durere si de placere. Iar aceasta este o urmare a pacatului stramosesc, care a introdus in viata omului cazut cercul vicios, alternanta dintre placerea mult cautata si durerea aflata.Astfel, placerea iluzorie si pana la urma dulceata amara a pacatului, impregnata de 'acul' mustrarilor de constiinta, se dobandeste prin lacrimi nevazute si suspinuri mute ale sufletului. Cel mai adesea, ceea ce procura placere trupului se obtine prin ignorarea, pana la tagaduire, a sufletului. Prilejurile de satisfacere a dorintelor trupului sunt, de multe ori, prin lipsa de cumpatare si, din cauza exacerbarii lor, ocazii de suferinta pentru trup. In mod similar, adevaratele bucurii inalte si curate ale sufletului se dobandesc prin aspre nevointe trupesti, prin osteneala si asceza sa, intrucat potrivit Sfintilor Parinti, dupa caderea in pacat, in viata omului s-a instalat o 'lege a trupului' si o 'lege a duhului', care se afla intr-o lupta reala, cautand fiecare dintre ele sa si-o supuna pe cealalta, chiar si cu pretul afectarii unitatii de fiinta din constructia umana.In ispite se verifica 'aplecarea sufletului' Viata adevaratului crestin este una incercata, probata prin numeroase si tot mai puternice dificultati. Primirea si depasirea acestora constituie o dovada a atasamentului sufletului fata de Dumnezeu, de la Care ii vin acestuia mangaierea, alinarea si rasplata, sau dimpotriva, fata de placerile iluzorii ale lumii si vietii prezente. Vorbind despre 'focul ispitelor' ca despre o forma de retragere povatuitoare a harului, a ajutorului dumnezeiesc, Cuviosul Nichita Stithatul apreciaza ca, prin intermediul acestora, Dumnezeu verifica 'aplecarea sufletului', in sensul ca observa astfel 'cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului in placeri?' Şi, in functie de alegerea facuta de om, Dumnezeu 'sau le da har indoit celor ce sporesc in dragostea Lui, sau ii biciuieste cu aceste ispitiri si necazuri pe cei lipsiti de lucruri, pana ce vor castiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala prin lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele'. Drama omului este aceea ca el se simte prea legat si ancorat in viata prezenta si se raporteaza aproape exclusiv la realitatile ei, trecand cu vederea faptul ca ea este doar un fragment din existenta lui si ca partea cea mai mare a ei o reprezinta viata vesnica. Şi, din cauza acestei ignorante, considera capitale experientele vietii prezente, dand valoare absoluta momentelor de bucurie prezenta si considerand ca, astfel, a descoperit adevarata fericire, dupa cum orice experienta negativa sau trista o considera un real blestem, o condamnare. Ceea ce trebuie insa sa faca omul este sa-si alcatuiasca si sa respecte o ierarhie morala autentica. In locul bunurilor materiale si trecatoare, sa le aseze pe cele duhovnicesti si vesnice, pe care, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos, nu i le poate strica sau fura nici molia, nici rugina si nici hotii (Matei 6, 19), iar viata prezenta sa nu o traiasca din perspectiva 'clipei', pe care cauta sa o dilate, pentru a o umple cu cat mai multe pofte si placeri, ci din perspectiva vesniciei. Multe din greselile si pacatele pe care le savarseste omul, izvoare ale suferintelor si bolilor de mai tarziu, au drept cauza putina meditatie a lui asupra vesniciei si a ceea ce va trai el in ea. Omul vrea sa traiasca din plin viata aceasta, parca intr-o negare totala a celei viitoare, iar modul in care intelege cel mai adesea sa o faca - pacatos sau patimas - il face sa descopere mai tarziu ca si-a risipit-o, a uzurpat-o si a pierdut-o, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, ajunge si el sa constate iluzia si minciuna pacatului. Acesta i-a promis ca ii va oferi totul, dar, dupa satisfacerea lui, sufletul descopera minciuna acestuia, ajungand sa traiasca sentimentul esecului si al vidului spiritual ca unul ce s-a lansat, s-a preocupat si s-a agitat spre savarsirea lui, iar dupa apunerea acestuia, a ramas cu un gust amar si un sentiment al zadarniciei, datorat discrepantei dintre ceea ce sperase sa dobandeasca si ceea ce a obtinut in fapt. Traind in acest registru sarac al placerilor trupesti, cu ignorarea celor inalte si superioare, omul isi risipeste si epuizeaza viata prezenta si, daca pana la sfarsitul ei nu se intoarce si nu se caieste, si-o pierde si pe cea viitoare.Nu tot ce e bun pentru viata de aici are valoare in eternitateIn realitate, atitudinea omului ar trebui sa fie exact cea contrara. Traind din perspectiva dobandirii vietii viitoare, ostenindu-se si nevoindu-se sa implineasca exigentele morale, ceea ce i-ar oferi o vesnicie fericita, va descoperi efemeritatea si lipsa de reala consistenta a placerilor si bucuriilor trecatoare si va cauta sa le cultive pe cele spirituale. Daca in primul caz omul isi pregateste, chiar fara sa realizeze acest lucru, si traieste in iad, inainte de a-l descoperi pe cel autentic, in cea de-a doua situatie, sufletul traieste inca de aici si de acum, ca niste strafulgerari sau anticipari, ca pe niste preinchipuiri ale celor ce vor sa fie, bucuriile viitoare. Ceea ce i se pare omului a fi bine aici, pentru aceasta viata, nu trebuie in mod obligatoriu sa fie bun si din perspectiva vietii vesnice, dupa cum, in mod contrar, lucrurile pe care omul nu le pretuieste si nu le cultiva, neconsiderandu-le a fi de valoare, i-ar putea oferi bucurii nepieritoare daca le-ar cultiva. Adesea, bucuriile prezente, daca nu sunt traite curat si inalt, se transforma in surse ale incercarilor si necazurilor viitoare, dupa cum si patimirile sau suferintele actuale, daca sunt traite duhovniceste, cu multumire, rabdare, demnitate si noblete sufleteasca, vor deveni izvoare inepuizabile de bucurie inalta si curata, spre fericirea vesnica. Sfantul Isaac Sirul, cel care a prezentat cum nimeni altul nu a reusit sa o faca in spiritualitatea crestina rostul nevointelor in urcusul duhovnicesc si in lucrarea de dobandire a desavarsirii, vorbeste despre toate aceste incercari ca fiind 'toiagul ispitelor' sau 'toiagul Judecatorului' si invata ca acestea constituie calea cea mai scurta si sigura de apropiere de Dumnezeu. Lipsa lor deplina din viata omului il face pe om sa se asemene cu 'o comoara nepazita si cu un luptator dezarmat si cu o corabie lipsita de vaslele ei si cu un rai al carui izvor de apa a secat', odata ce, dincolo de a fi cai de slabire si de subrezire a lucrarilor trupului, ele sunt mijloace de exersare spirituala si de biruinta in plan duhovnicesc. In fond, aceasta este semnificatia fundamentala pe care le-o da lor credinta ortodoxa - de mijloace eficiente si cale scurta sau concentrata de indreptare a vietii, de stergere a pacatelor si de eliberare din robia lor, atunci cand acestea au caracterizat viata omului, pana la experierea lor, sau de insutita si inmiita rasplata din partea lui Dumnezeu, atunci cand cel incercat este un aspru nevoitor, deprins si incercat in lupta impotriva raului si a pacatelor. Elementul fundamental pe care il aduce crestinismul in abordarea acestei probleme de importanta capitala, atat pentru viata prezenta, cat si pentru cea viitoare, il constituie valorificarea si valorizarea lor, extragerea sau exploatarea semnificatiilor pozitive si mantuitoare ale lor. (Articol publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 26 august 2012)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 827

Id: 24103

Data: Aug 26, 2012

Imagine: