Despre români si România pot curge siruri de cerneala plecând doar de la un nume sau un loc bine ales. Istoria si geografia acestui neam vorbesc de la sine despre frumusetea cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca popor. Parca dintotdeauna au existat „mari români“, personalitati care, prin viata lor, nu au urmarit sa câstige admiratia si simpatia contemporanilor sau a urmasilor, ci si-au slujit si iubit tara, pe care au facut-o, prin cruce, sceptru, arma, condei si unealta, marea Românie. Cu siguranta, unul dintre ei este parintele Dumitru Staniloae. Prin cruce, voce si condei a aratat tuturor în ce neam s-a nascut si a vietuit. De va vrea cineva sa promoveze imaginea României oriunde în lume, un portret al parintelui Staniloae va fi mai mult decât suficient pentru a trezi interes. El, însa, nu a procedat asa; sa alegi o imagine consacrata, o personalitate a oricarui domeniu si sa o atasezi unei tari e lucru simplu si, oarecum, neconcludent. Apogeul la care ajunge un om nu este, neaparat, rodul mediului în care a trait si cu atât mai putin se poate identifica un om cu o tara. Parintele Dumitru Staniloae a depasit, însa, toate aceste tipare, vorbind si scriind despre românul simplu, despre limba, portul si datinile sale. Dovada cea mai clara ca tot ce spunea despre neamul sau spunea din inima. Fie ca le vorbea credinciosilor la predica duminicala, fie ca avea în fata un auditoriu academic de cel mai înalt nivel, se facea la fel de bine înteles.Privind harta Europei, identifica în spatiul României un unicat: singurul popor de origine latina si credinta ortodoxa rasariteana, puntea ideala de legatura între cele doua lumi, care uneste luciditatea latina cu sentimentul de taina al Rasaritului. „Noi am aparat Europa de navala otomana sute de ani; o navala care a putut sa treaca pe lânga noi, prin Ungaria, pâna la Viena, dar peste noi n-a putut sa treaca si, într-un fel, am salvat Europa!“ - „noi“ - zicea parintele Staniloae.Poporul român are virtuti deosebite: cuviinta, delicatete, blândete, bunatate, generozitate, caldura, curatie, dar mai ales lumina. Suntem un popor luminos rasarit într-o mare slava a misticii întunericului, a umbrei specifice Balcanilor. Pâna si lumea o raportam, etimologic, la lumina. Omului i se cere sa faca un lucru „ca lumea“ - prin aceasta se afirma ca lumea e facuta printr-un simt constient al rânduielii, al frumosului. Fata omului bun raspândeste lumina; de aceea sfintii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos.Remarcabil este modul în care a reusit parintele Dumitru Staniloae sa devina „dascal al rugaciunii“, într-un limbaj variat, de la exprimarea neaosa a ardeleanului, pâna la conceptele dogmatice de nivel academic. Înaintea lui Dumnezeu, putere au si rugaciunile filocalice ale celor îmbunatatiti pe calea sfinteniei, dar si invocarea taranului brasovean care se ruga sa-i ocroteasca maica si taica, sa-i tina vitele sanatoase si sa-i sporeasca agoniseala, sa-l ajute si pe el sa nu se mai faca de rusine prin sat. Câta vreme este Hristos prezent, înaltimea cuvintelor nu primeaza. Avea sa afirme ca taranul este cel mai nobil om din poporul nostru, taranimea este cea mai nobila: „Prea ne-am lasat asa dispretuiti, socotind ca alte clase sunt superioare. Ţaranimea a desavârsit arta noastra. A pastrat datinile noastre minunate, a pastrat unitatea noastra. Sa luam pilda de la solidaritatea taraneasca. Sa ramânem credinciosi predaniei noastre“. Ne recomanda sa urmam pilda taranului... un personaj repudiat de oamenii simpli si intelectuali, deopotriva. Când majoritatea tinde sa se simta net superioara vietii rurale, el vine si ne îndeamna sa facem din simplitatea ei un model. Când telul nostru este progresul, înaintarea ierarhica în diverse domenii, uitam parca de imaginea blajina a unui bunic, trecut prin prea multe greutati, care înca mai poarta acea sfintenie naturala în chip si comportament.Ne învata, de asemenea, unde se oglindeste poporul român, pentru a nu ne pierde identitatea: „Unde este, dar, acest popor? Este în inima mamei tale, este în limba pe care ai învatat-o de la ea, este în cântecele care te cuprind pâna în adâncul sufletului, este în privirea copilului tau, este în credinta unui prieten, în iubirea unei femei, este în amintirea mortilor tai, în chipul marilor barbati ale caror caractere te-au înaltat, ale caror idei te-au îmbogatit“.Dumitru Staniloae a fost preot, profesor, doctor, academician, titluri pe care nu doar le-a meritat, ci chiar le-a depasit. Satean, discipol, dascal si corifeu al Bisericii Ortodoxe Române. Totusi, când îi evocam memoria, avem tendinta de a-l numi simplu „parintele“. Aceasta, nu pentru a-i nega vreuna dintre demnitatile de care s-a învrednicit, ci pentru ca asa îl simtim, ca pe un parinte. Ne ramâne doar sa primim testamentul-tezaur ce ni l-a lasat si sa-i aratam ca iubita-i patrie înca mai naste fii ce o pretuiesc!(Articol publicat în Ziarul Lumina din 13 februarie 2009)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 612

Id: 35603

Data: Nov 16, 2013

Imagine: