ETAPELE BIRUIRII ÎN LUPTA CU PĂCATUL DESFRÂNĂRII

de Veniamin Ilie

ÎNFRÂNTAREA ŞI URMAREA LUI HRISTOS

Din toate veacurile, diavolul, ştim bine că a încercat prin orice formă să surpe pe omul cel zidit după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, din invidie şi răutate. El nu poate fi niciodată moştenitor al împărăţiei cereşti, asta determinându-l să poarte ură pe tot omul care are posibilitatea de a se mântui. Aceasta pentru că diavolul nu numai că a fost alungat din împărăţia Lui Dumnezeu, din vremea când acesta era încă unul dintre îngeri, ci nu se mai poate învrednici de acest dar niciodată.

Începând din primele veacuri ale existenţei omului, încă de când acesta era în slava împărăţiei Lui Dumnezeu, răutatea diavolului s-a arătat biruitoare, şi de aceea omul supunându-se învăţăturii diavolului, a pierdut cinstea sa de a fi împreună cu Dumnezeu în Raiul desfătărilor. Timp de aproape 5000 de ani omul a suferit din cauza stării în care a fost aruncat, datorită urmării îndemnului diavolului. Abia după atâtea veacuri Dumnezeu s-a milostivit spre zidirea mâinilor sale şi i-a trimis pe cineva, care să-l ajute pe om să se ridice din căderea sa, fiind lipsit de înţelepciune şi având nevoie de ajutor. Aşa s-a sălăşluit în lume lumina cea adevărată prin naşterea Fiului Lui Dumnezeu, care s-a făcut şi El om, ca şi noi, despre care Proorocul Isaia spunea: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17; Isaia 53, 4). Despre Iisus Hristos, tot proorocul Isaia spunea: „El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Frumoasă tristeţe…!

Venirea Lui Dumnezeu în lume a fost împlinirea tuturor prorocirilor referitoare la redobândirea mântuirii şi cinstei din care omul a fost aruncat dintru început pentru păcat. De aceea El s-a întrupat din pântecele unei Fecioare, care din fragedă vârstă a urmat poruncile Lui Dumnezeu, slăvindu-l neîncetat şi trecând peste toate ispitele cu biruinţa înţelepciunii. Prin Cel ce s-a născut din Preacurata Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare, avea să strălucească în întreaga lume Evanghelia mântuirii, ca toţi cei ce vor binevoi să o urmeze, să se înfrumuseţeze cu virtuţile şi cu păzirea ei. De aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos spunea: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Prin aceste dulci cuvinte avea să arate că mântuirea este opţională şi nu obligatorie, pentru că definirea mântuirii este Sfânta Evanghelie, iar nu voia omului. De aceea, oricine voieşte să se mântuiască, ajunge la cuvântul Său, care zice: „luaţi jugul Meu asupra voastră” (Matei 11, 29) „căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Aşadar, oricine voieşte să se mântuiască şi să ajungă la veşnicele locaşuri ale Împărăţiei Lui Dumnezeu, trebuie numaidecât să se lepede de sine, de patimile sale şi de toată pofta care contravine învăţăturii Sale, şi luându-şi jugul (crucea) acesta asupra sa şi să-l urmeze pe Mântuitorul prin modelul dat în Sfânta Evanghelie, plin de înţelepciune, râvni şi fără vicleşugul cu care diavolul, fiind unul dintre îngerii din Ceruri, a fost aruncat în focul cel veşnic. De aceea, noi, care voim să îl urmăm pe preadulcele nostru Mântuitor, pe Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, care pentru mântuirea noastră s-a jertfit şi a Înviat, trebuie să murim o dată cu El, faţă de patimile şi poftele cele rele ale noastre, şi împreună cu El să înviem spre viaţa cea veşnică, iar nu sălăşluindu-ne în păcate să urmăm îndemnul diavolului şi mergând la suferinţa veşnică în care acesta a fost aruncat, să fim chinuiţi pentru totdeauna.

Una dintre poruncile Lui Dumnezeu este aceasta: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20, 14). Despre călcarea acestei porunci avem datoria să vorbim cu mult mai mult în perioada postului, când trupul este mai invulnerabil în faţa ispitelor, când, datorită lipsei hranei celei pline de toată plăcerea, puterea omului de a nu ceda în faţa oricărui fel de ispită, creşte foarte mult. Patima desfrânării este una dintre călcarea poruncilor Lui Dumnezeu. De aceea spune Mântuitorul: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (Ioan 14, 15). Cu alte cuvinte, nu este cu putinţă ca cineva să îl iubească pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l slujească pe diavol când acesta îi dă porunca păcatului! Despre aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos spunea: „Nu puteţi să slujiţi Lui Dumnezeu şi lui mamona (păcatului)” (Matei 6, 24).

Despre păcatul desfrânării s-a scris în Dumnezeiasca scriptură încă din primele veacuri ale existenţei omului pe pământ. De aceea a şi dat Dumnezeu legea ca nimeni să nu desfrâneze, pentru că păcatul, logic, prinsese rădăcini în trupurile şi practicile oamenilor. În diferite feluri Dumnezeu l-a pedepsit pe om pentru acest păcat, aceasta fiind spre a ne arăta nouă cât de mare este consecinţa de după plecarea din trup. Mulţi dintre creştini caută să se îndreptăţească pe sine cu tot felul de cuvinte, dar să nu-şi mărturisească păcatele lor. Iată ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Îndreptăţire pentru păcatul desfrânării nu pot avea creştinii, şi nici cei ce au cunoscut Legea Lui Dumnezeu şi Biserica Ortodoxă. Nu este cuvânt de îndreptare prin care să se nege păcatul săvârşit, întrucât Legea s-a dat prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, de către Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Săvârşirea păcatului desfrânării nu are nici un fel de mântuire; însă, orice cădere poate aduce după sine şi ridicarea. De aceea, spune: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se ridică” (Pilde 24, 16). Iar Proorocul Iezechiel, spunea: „Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri” (Iezechiel 18, 24). O dovadă că Dumnezeu nu iubeşte pe cel desfrânat este lupta conştiinţei; pentru că oricine face păcatul, adună ruşinea, iar împăcarea cu propria-i conştiinţă se face foarte greu. Cu toate acestea, iată ce ne spune Domnul nostru Iisus Hristos: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însa toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Mântuirea s-a dat pentru toţi care o voiesc; însă, cum am mai spus, opţional. Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu! Nici iertarea păcatelor, nici îndreptarea din păcat şi întoarcerea la Dumnezeu, dar nici ridicarea fără cuget curat nu rămâne aşa, ci este urmată de o altă cădere. Oricine cade cu ideea că Dumnezeu este bun şi blând şi iartă, mai mare osândă îşi ia asupra sa, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel ce s-a ridicat din cădere, şi se mânie pe cel ce stăruieşte în cădere. El încearcă cu blândeţe, se mânie cu înţelepciune, şi totodată poate să sfârşească timpul în care s-ar fi putut pocăi omul pentru păcatele sale, prin moarte cumplită. Dar, omul care are frica morţii şi a osândirii asupra sa, vede cât de ruşinoasă îi este fapta sa şi conştientizează cu cât mai mare este osânda pe care o va primi de la Dumnezeu, şi pune început bun de pocăinţă, prin hotărâre proprie şi bunăvoinţă. „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi sa fie viu” (Iezechiel 33, 11). Căutând cu înţelepciune la acest cuvânt al Scripturii, înţelegem că nu este nimic imposibil, iar cel ce voieşte să se întoarcă spre Dumnezeu de la orice fel de cală păcătoasă, află luminarea duhovnicească de la Duhul Sfânt şi reuşeşte să îşi poarte făgăduinţa şi să se mântuiască. Pentru că Dumnezeu nu voieşte ca omul să nu se mântuiască, mai cu seamă că pentru mântuirea omului s-a răstignit Iisus Hristos pe Cruce, iar prin Învierea Sa a dăruit viaţă tuturor care vor să-l urmeze şi să îl iubească pe El, păzindu-i poruncile şi învăţăturile Sale. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost îngăduitor, zadarnică ar fi fost răstignirea Fiului Său, şi după cum ştim cu toţii, Dumnezeu nimic nu face în zadar, ci toate cu o rânduială le întocmeşte şi le săvârşeşte, şi nimic nu rămâne nefăcut din cele pe care acesta le rânduieşte. Firea omului este schimbătoare, Dumnezeu este neschimbător în hotărârile Sale! Omul hotărăşte să se lepede de păcat, dar cade, iar după o oarecare cădere, moare! Asta înseamnă că Dumnezeu îşi păzeşte hotărârile Sale, luate cu dreptate dumnezeiască şi mai presus de gândirea omenească, ceea ce înseamnă moartea păcătosului şi osânda veşnică. Dar, după cum aflăm şi în învăţăturile Apostolilor, dându-ne seama de câtă milostivire şi dragoste are Dumnezeu, mai putem să-l refuzăm când ne cheamă la El? Mai avem puterea să spunem că ne vom pocăi data viitoare? Oare, cine s-a răstignit pentru noi: diavolul care ne ispiteşte şi osândeşte, sau Hristos care s-a răstignit El, ca noi urmându-l să nu mai suferim veşnic, pentru că suferinţa noastră a purtat-o el? Pe cine se cuvinte să urmăm? Pe cel ce ne osândeşte, sau pe Cel ce ne iubeşte şi pentru noi a făcut atâtea minuni? Acestor întrebări sunt mulţi care vor răspunde cu evlavie şi cu credinţă în Dumnezeu; însă, mulţi vin spre Dumnezeu, şi puţini rămân în calea mântuirii. Aceasta pentru că spre Rai calea este strimtă şi fără de răutate, iar calea spre osânda veşnică este largă, plină de iniţiative, de viclenie şi de păcat. Pe ce cale trebuie să urmăm? Iarăşi, acestei întrebări vor răspunde în mare parte „pe calea mântuirii”, şi tocmai dintre cei ce vor răspunde aşa, vor fi mulţi care vor urma în continuare pe calea spre pierzare, pentru că a vorbi este lucru mare pentru oricare; însă, când vine partea importantă a săvârşirii celor folositoare şi pentru mântuire, mulţi se opresc şi chiar fără să recunoască înaintea Lui Dumnezeu, merg pe calea lor murdară. Asta înseamnă că oricât de mult s-a ostenit Hristos pe cruce pentru mântuirea noastră, pentru unii dintre noi mai apreciabil este faptul că diavolul îi înşeală şi îi duce în foc veşnic, în chin şi în osândă fără de sfârşit. Pentru ce? Pentru că s-au spus trupului muritor, iar nu Lui Dumnezeu care este veşnic şi care dă tuturor viaţa veşnică. Printre car dintre aceştia ne numărăm noi: printre cei ce vin, sau printre cei ce rămân; sau cu cei ce pleacă? Nu vom afla aceasta decât dacă vom pune început, şi nu numai atât! Ci atunci când începutul îl vom fi pus cu foarte multă vreme în urmă, iar căderea nu s-a întâmplat de atunci de când am pus începutul spre mântuirea noastră! Aici trebuie să reamintim cuvântul Mântuitorului, care ne spune: „luaţi jugul Meu asupra voastră” (Matei 11, 29) „căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30). Oare, să-i fie uşor unui om care s-a obişnuit cu păcatul? Oare, să-i fie aşa de uşor unui om care ani de zile a dat hrană poftelor sale prin păcate? Nicidecum vom răspunde, dacă nu avem nici măcar credinţă atâta cât este de mic un grăunte de muştar. Şi aici este bine să ne amintim ce a spus Mântuitorul Apostolilor săi: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi va asculta” (Luca 17, 6). Şi iarăşi: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Totodată îmi aduc aminte de o întâmplare care a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe cu o însemnătate foarte mare. În vremurile de prigoană pentru Biserica Lui Hristos, au năvălit păgânii într-o mănăstire şi au cerut părinţilor de acolo să părăsească pustia. Aceştia au refuzat şi s-au opus păgânilor care voiau să dobândească locul şi să-l strice. Păgânii au dat termen dreptslăvitorilor ca în câteva zile să se mute cu tot cu munte dacă vor voi să rămână acolo. Aceştia, cu CREDINŢĂ puternică s-au rugat în tot acest timp, cu post şi cu curate gânduri, şi când au venit păgânii au găsit muntele în altă parte şi s-au mirat de aceasta, venind şi ei la dreapta credinţă. Iată că Dumnezeu nu uită făgăduinţele Sale şi rânduiala pe care a lăsat-o acum 2000 mii de ani nu a schimbat-o, ci credinţa oamenilor a scăzut îngrijorător datorită păcatului. Crescând păcatul, credinţa şi puterea credinţei a pierit; însă, dacă credinţa creşte şi omul ia în mâinile sale armele virtuţilor, redobândeşte aceleaşi puteri care le-au avut Sfinţii Părinţi.

Oare câţi dintre noi se vor întreba: „ce să fac să mă mântuiesc lepădându-mă de păcat?” Cred că foarte puţini. Cu mult mai uşor va veni omului lipsit de înţelepciune să întrebe: „ce să fac să împac şi pofta mea şi pe Dumnezeu?” Cei care vor răspunde aceste cuvinte vor da dovadă că nu au fost deloc atenţi la ceea ce s-a spus până acum, ci au participat numai cu trupul, nu şi cu inima, gândul şi voinţa. Pentru aceştia am vorbit zadarnic, pentru că orice s-ar face, tot în păcate vor rămâne, pentru că diavolul nu îi dezleagă uşor de lanţurile păcatelor pe cei pe care i-a prins în ghearele patimilor; însă, care vor avea credinţă cât un grăunte de muştar, şi vor avea credinţa şi voinţa de a se mântui, vor întreba: „ce să fac să mă mântuiesc?”

Ştim cu toţii că între lumină şi întuneric nu este nici o comuniune, şi nici între Dumnezeu şi diavolul. Cu atât mai mult nu există plată şi răsplată asemănătoare pentru păcat şi virtute, şi totodată trebuie să fim conştienţi că nici cei ce merg pe calea păcatului nu vor ajunge la un loc cu cei ce merg în mântuirii, este destul de logic. Deci, ce va trebuie să facem? Oare, ar mai trebuie să ne întrebăm aceasta, după câte am vorbit până acum? Nu Hristos a făcut totul pentru noi şi pentru mântuirea noastră? Deci, iată că un lucru trebuie să-l facem, urmând învăţăturii Sale, când acesta zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-ţi ia Crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Pentru cei ce vor să-l urmeze pe Hristos, iată care este rânduiala lepădării de păcatul desfrânării:

Păcatul desfrânării îşi face singur rădăcini, printre hrănirea unora dintre cele 5 simţiri ale omului, cu păcate şi pofte, dar mai ales prin întinarea în momente de nepăsare, venind fără de veste şi focul cel greu al păcatului. Dar, pentru a şti să ne lepădăm de păcatul acesta, trebuie să cunoaştem toate cele necesare, în mare parte să le vorbim, iar în înţelepciunea duhovnicească să le înţelegem şi să le dezvoltăm prin curăţirea de orice spurcăciune.

CURĂŢIREA SIMŢURILOR ŞI PROTEJAREA LOR DE ÎNTINĂCIUNEA DESFRÂNĂRII

Curăţirea simţului vederii este întâiul pas pentru a se curăţa omul de păcatul desfrânării. Prin vedere se hrănesc toate instinctele păcătoase ale oricărui om. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău este rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Luca 11, 34). Prin vederea celor deşarte se naşte râvna deşertăciunii în trupul oricărui om, iar trupul întinat, spurcă şi sufletul şi aduce osânda veşnică prin patimi. În zilele noastre televizorul, calculatorul, ziarele şi revistele aduc o foarte mare luptă pentru cei ce le întrebuinţează în scopuri de necinste şi hrănire a patimilor. Însă, aşa cum cuţitul poate fi întrebuinţat pentru uşurarea unor necesităţi fireşti, precum hrana, tot aşa poate fi folosit ca o armă. Aşa şi aceste mijloace moderne pot fi folosite într-un mod folositor pentru a-l descoperi pe Dumnezeu şi mai ales pentru a da hrană duhovnicească fiecărui simţ omenesc, prin care se hrăneşte şi sufletul şi se udă şi floarea vieţii veşnice. În cuvântările Sfinţilor Părinţi aflăm că poarta prin care diavolul însămânţează toată spurcăciunea este ochiul. Dacă omul fereşte acest organ de la vederea celor deşarte, îşi protejează şi sufletul de căderea în păcat. Ispita întinării organului văzător este foarte mare, dar nu aşa de greu de biruit cum sunt alte patimi. Începutul oricărui păcat este foarte uşor de evitat, iar păcatul în sine devine mult mai împovărat şi greu de învins. De aceea, dacă omul reuşeşte să se abţină de la întinarea organului văzător, poate spune că a reuşit să biruiască o luptă cu potrivnicii săi. Vicleşugul diavolului se vede în măreaţa lui pricepere, atunci când vine pe furiş, intră în casa sufletului pe fereastra prin care acesta este luminat înăuntru, şi după ce jefuieşte, lasă casa lipsită de toată bunătatea. Aici se înţelege ce s-a zis prin proorocul Iezchiel, referitor la omul căzut în patimi: „Toate faptele lui bune, pe care le va fi făcut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi făcut-o, şi pentru păcatele sale, pe care le-a săvârşit, va muri” (Iezechiel 18, 24). Aceasta ne face să înţelegem cu adevărat că omul care este jefuit de duşmanii săi, adică de diavoli, rămâne fără toată bunătatea pe care a agonisit-o cu osteneală şi tot la osânda veşnică va merge. De aceea trebuie multă luare aminte încă de când diavolul încearcă să arunce sămânţa păcatului în interiorul omului, ca focul, care după ce înfierbântă trupul, îl arde şi îl strică.

Alt simţ care prin întinarea sa atrage cu repeziciune păcatul desfrânării este simţul auzului. Dacă omul nu-şi păzeşte acest simţ de la auzirea vorbelor despre păcat şi dulceaţa amăgitoare a păcatului, aduce în interiorul său o luptă foarte mare. Creştinul care doreşte să se biruiască pe sine şi să nu lase păcatul desfrânării să-l cucerească şi să-l depărteze de Dumnezeu şi de darurile Sale, se fereşte de vorba cu orice om care nu are cugetul curat şi care gândeşte la cele deşarte; pentru că nimeni nu se poate numi pe sine puternic în lupta cu păcatul, şi de aceea biruitor se arată acela care nu lasă să-i pătrundă în interiorul său lupta ca pătimaşă. Prin auzire pătrunde în interiorul trupului luptele desfrânării chiar de la prima auzire; pentru că diavolul nu stă degeaba, ci după ce omul aude despre săvârşirea unui păcat, diavolul începe să însămânţeze tendinţele de a săvârşi păcatele întocmai celor auzite, poate mai mici sau mai grave, ca până la urmă să se înrădăcineze patima şi să fie înlănţuit omul.

În învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că sărutarea pătimaşă este arvuna păcatului. Aici descoperim că prin păcatul desfrânării se spurcă şi simţul pipăitului. Întinarea acestui simţ spurcă şi inima şi trupul şi îl înrobeşte pe om păcatului. Prin pipăit se pune lanţul din care omul fiind prins în cursele diavolului, nu mai are scăpare, indiferent de puterea sa. Evitând spurcarea acestui simţ, ne apropiem şi mai mult de înfrânarea cea plăcută de Dumnezeu şi pe care a dat-o oamenilor prin poruncă. Un om care se sălăşluieşte în păcatul desfrânării, nu poate fi plăcut înaintea Lui Dumnezeu. În primul rând pentru că păcatul desfrânării – al curviei şi al preacurviei – este unul dintre păcatele care nu spurcă numai un mădular al omului, ci tot trupul său şi îl depărtează pe om de Dumnezeu. Iar în al doilea rând, omul desfrânat nu mai are cugetul ce-l avea când era aproape de Dumnezeu, oricând el se gândeşte la plăcerile sale, nu la cele viitoare. Sunt mulţi dintre noi care caută ale lor, fără să se gândească dacă face bine urmând îndemnurilor duşmanilor săi – diavolilor, sau dacă le este mult mai folositor să-i îndepărteze pe diavoli şi să nu primească sămânţa care înfloreşte şi creşte în trup păcatul desfrânării, rămânând aproape de Dumnezeu şi gata fiind să moştenească împărăţia Lui Dumnezeu, dacă ziua cea de pe urmă li s-a apropiat, despre care nu cunoaşte nimic şi fără de veste va veni, şi în ce stare îl va găsi pe om, în aceea va merge la Judecata de apoi, dând răspuns pentru toate câte a făcut în viaţa aceasta şi primind răsplată veşnică sau chinuri veşnice. De aceea, simţul pipăitului trebuie protejat cu foarte multă pricepere, ca nu cumva cel ce voieşte să păzească porunca Lui Dumnezeu şi să nu desfrâneze, să cadă în capcanele diavolilor care sunt mult prea vicleni ca omul obişnuit să-şi dea seama de aceasta. De cele mai multe ori, cei ce cad în capcanele desfrânării, sunt acei care se lasă atinşi vicleneşte, considerând că prin atingere se naşte şi dragostea. Nicidecum! Dragostea se naşte în inima omului, precum omul are dragoste de părinţii săi, de fraţi şi de surori; iar, prin pipăit se naşte patima curviei. Este una dintre tehnicile cele mai des folosite de diavol pentru al ispiti pe om şi al depărta de Dumnezeu, înrobindu-l prin arvuna păcatului. Cu toate acestea, această rădăcină a păcatului poate fi tăiată foarte uşor, prin neprimirea îndemnurilor diavolilor, care de cele mai multe ori sunt date tocmai prin oameni, indiferent de situaţie; pentru că dragostea creştinească nu are părţi de spurcăciune, şi aceasta este dragostea pe care Dumnezeu a poruncit-o creştinilor, iar nu dragostea cea pătimaşă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (1 Corinteni 13, 5-8). Iată cum în aceste cuvinte Sfântul Apostol Pavel ne defineşte în mare parte virtutea dragostei în adevăratul sens al cuvântului. Descoperind noi toate acestea, fiecare trebuie să ne gândim numai la păcatele noastre şi să vedem unde este mădularul cel spurcat şi să-l curăţim; iar după cum spune Mântuitorul, nu este om care să nu caute cu ochiul sau cu gândul la femeie (sau femeia la bărbat) şi să nu săvârşească păcatul, spurcându-se ori în inima sa, ori în gândul său, iar acest păcat vine privind la cele deşarte. „Că oricine se uita la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar daca ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul sa fie aruncat în gheena” (Matei 5, 28-29).

Şi iarăşi spune: „Şi dacă mâna ta cea dreapta te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău sa fie aruncat în gheena” (Matei 5, 30). Aici ne amintim de încă una din felurile patimii desfrâului, şi anume malahia, care de asemenea se săvârşeşte prin spurcarea simţului pipăitului. Şi acest păcat se înrădăcinează în trup prin întinarea celorlalte simţuri de care am vorbit până acum. În cele mai multe cazuri, diavolul arunci sămânţa păcatului în sufletul omului prin vedere, pipăit, auzirea glasurilor despre păcat şi gândirea la cele deşarte. Dacă omul are unul dintre aceste simţuri spurcat de un oarecare diavol al curviei, lupta nu se poate depărta. Însă, dacă omul reuşeşte ca încă din început să lepede de la el întinarea acestor simţuri, patima nu mai are nici o putere, fiind lipsită de hrana ei, precum omul se lipseşte de orice putere dacă nu este hrănit la vremea sa, şi de asemenea, dacă este hrănit fără de vreme, oricând şi oricât, se lipseşte de puterea şi devine neputincios. Prin păcatul malahiei omul încearcă să-şi manipuleze organele sale şi să se înrobească păcatului, de unul singur. Pentru lepădarea acestui păcat am vorbit, şi de aceea este cel mai bine să ne protejăm înainte de a veni la noi ispita fierbinţelii. Această ispită este asemănată cu focul, pe care dacă nu pui lemn, arde câte puţin până se stinge şi rămâne numai cenuşa, amintindu-ne de cât de frumos ardea păcatul când era alimentat cu gândirea şi vederea celor pătimaşe, iar acum fiind numai spurcăciune neplăcută nici la vedere, nici la atingere. Iată şi care este partea pe care o vor lua aceştia, Sfântul Apostol Pavel de spune: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,” (1 Corinteni 6, 9). Sunt unii care spun că păcatul malahiei se deosebeşte de cel al desfrânării. Iată că nu este nici mai mic şi nici mai mare, întrucât nici desfrânaţii nu intră în împărăţia Lui Dumnezeu, nici sodomiţii, nici malahienii. „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1 Corinteni 6, 11-12). Acestea toate ne aduc aminte de cuvântul rostit de Sfântul Apostol Ioan, care zice: „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 16-17). Iar Sfântul Apostol Pavel, spune: „nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi?” (Romani 6, 16). „Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor” (Romani 16, 18). Lepădarea de orice păcat este cu putinţă la tot creştinul care are în cugetul său dragostea faţă de Dumnezeu; însă, omului care este rob pântecului, rob al păcatului, toate sunt cu neputinţă. Şi dacă ar fi omul înţelept, nu ar înţelege că stăpânul său, pe care îl ascultă şi îl urmează, îl şi răsplăteşte pentru aceasta? De aceea Dumnezeu va da plată pentru orice creştin care păzeşte rânduiala firii şi a înfrânării, şi totodată diavolul va da osândă celor ce-l urmează şi i se supun. Deci, câtă înţelepciune îi trebuie unui om să înţeleagă ceea ce este bine pentru el? Iată ce spune Proorocul Solomon: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7). Pentru omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi îl ascultă pe El, frica nu este mai mare ca dragostea; însă, pentru păcătosul care nu se supune Lui Dumnezeu, după cum spune Proorocul David „certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Psalmul 140, 5), îi mustră pe ei cu dreptatea Sa dumnezeiască, pentru că nu voieşte moartea nimănui, ci să se întoarcă şi să fie viu. Însă, pentru cei ce nici această chemare nu le este spre mântuire, pentru că nu vor să o audă, înţelepciunea este departe de ei, şi de asemenea, mântuirea. Pentru omul care a săvârşit păcatul malahiei, deşi osânda iadului este tot aceeaşi cu a păcatului curviei, al desfrânării, al adulterului (concubinajului), din acesta se poate ridica mult mai uşor, prin ajutorul Lui Dumnezeu, pentru că săvârşirea păcatului s-a făcut numai cu mintea, dar nu şi cu trupul în sine, care după ce s-a veselit de dulceaţa păcatului, din făţărnicia diavolilor, devine rob al acestuia chiar şi după ce păcatul îi devine lui mustrare, osândire, chinuri şi necazuri, boli şi suferinţe. Destul este ca noi să-l lăsăm pe diavol, din nepăsare, să arunce prima sămânţă a desfrânării şi să o sădească în inima noastră, pentru că după aceea ea creşte, fiind udată la rădăcină cu voinţa de a păcătui, şi aşa creşte şi îl înrobeşte pe om cum robeşte Edera orice casă lângă care creşte; însă, nu este cu neputinţă dezrobirea.

ÎNTĂRIREA CELOR CE VOR SĂ SE LEPEDE DE PATIMA DESFRÂNĂRII

După ce am vorbit atâtea lucruri frumoase şi de folos, oare, va mai fi cineva care să râvnească spre păcat? Va mai fi cineva care să spună „mă voi îndrepta, dar nu astăzi, ci mâine”? Vor fi destui! Aceasta pentru că voinţa nu au supus-o, ci ei s-au supus ei. Omul este stăpân peste toate, inclusiv peste trupul său; iar dacă cineva nu va putea pune început de pocăinţă, asta arată că nu el gândeşte, ci diavolul gândeşte pentru dânsul, prin păcat. După cum am citit şi în Sfânta Evanghelie, suntem robi căruia ne supunem, iar Dumnezeu v-a da tot ceea ce a făgăduit pentru cei ce-l iubesc pe El şi ascultă de poruncile Lui.

Categoria: Educatie si cultura

Vizualizari: 6132

Id: 13

Data: May 23, 2010

Imagine: