Cum era omul Vasile Voiculescu ? - iata o inspirata intrebare pusa uneori despre fiecare dintre personalitațile Rugului Aprins. Vom schița mai jos un portret, ajutați de volumul Rotonda plopilor aprinși, semnat de Valeriu Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu.

Scriitorul Valeriu Anania marturisește ca poate reconstitui, „in amanunt și nuanța”, primele intalniri cu Arghezi, Blaga, Papilian ori Ion Luca, dar nu și pe aceea cu Voiculescu, semn ca poetul „s-a furișat in viața, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om” (vezi Rotonda plopilor aprinși, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 195). Aceasta discreție nu este insa absența, ci modul ontologic propriu al unei prezențe - prima trasatura a omului Voiculescu și, totodata, cheia ultima a poetului și isihastului.

Portretul fizic pe care Anania il așaza in pragul capitolului are toate datele unei icoane. Voiculescu ii apare prelung la chip, uscațiv, cu fruntea inteligenta, cu barba alba pe care iarna „o neglija foarfeca”, cu o blandețe odihnitoare a feței pusa in cumpana cu „genezele ochilor cosmici, izvoratoare de lumi” (p. 195). Trupul firav, mersul domol, silueta sustrasa greutații - toate trimit la o iconografie creștin ortodoxa, in care materia este traversata de o lumina care nu vine din afara. Imaginea sintetica pe care memorialistul o pecetluiește la finalul descrierii este una dintre cele mai frumoase din proza romaneasca consacrata Rugului Aprins: „... trupul firav era ca un templu pe plaur, purtat pe ape cu sufletul arzand in trestii” (p. 195).

Metafora templului pe plaur - adica pe acel strat plutitor de stuf și radacini al deltei - concen­treaza un intreg program antropologic: fragilitatea purtatoare de sacru, mobilitatea fara dezradacinare, echilibrul instabil intre lume și transcen­dența. Voiculescu este, pentru Mitropolitul Bartolomeu Anania, o ființa a pragului: vizibila, dar nu situabila; prezenta, dar deja altundeva.

Mutarea privirii de pe chip pe felul de a fi pastreaza aceeași coerența a portretului. Voiculescu locuia simplu, „foarte simplu”, intr-o singura odaie din propria casa, inghesuit intre carți așezate pe „doua și trei randuri” in rafturi, citea zilnic la o varsta la care „atația intelectuali sunt dezabuzați de lectura” (p. 196) și iși purta saracia cu o demnitate care exclude pomana. Indicele cel mai elocvent al condiției lui materiale era „indiscreția paltonului intors, cu nasturii de-a-ndoaselea” (p. 196); iarna dormea „in caciula și bocanci”, iar cand conducta de gaze a ajuns in dreptul casei, nu a avut bani de branșament și „a continuat sa sufle-n pumni”. Refuzase și pensia de onoare oferita prin prieteni din conducerea Uniunii Scriitorilor, și propunerea lui Zaharia Stancu de a-i juca o piesa la Național. Pentru Anania, aceasta atitudine nu este capriciu, ci forma a unei alegeri spirituale: „... starea lui de saracie era o opțiune deliberata, ca intr-un vot monahal, și se conjuga cu sentimentul demnitații”  (p. 197).

Acestei saracii votive ii corespunde o etica a vorbirii. Nu l-a auzit niciodata „vorbind pe cineva de rau, clevetind, insinuand”; o defaimare rostita in prezența sa il facea sa se amuze cel mult de inteligența „rautaciosului”, niciodata de adresa rautații. „Rar am intalnit o inima atat de casta”, scrie Anania (p. 197). Aceasta castitate sufleteasca nu era insa moliciune: cand o idee dreapta era atacata cu argumentul absurdului, Voiculescu „prefera sa se inchida in sine și sa plece”. Bunatatea, la el, nu se opune luciditații, ci o imblan­zește; iar demnitatea nu se hranește din osten­tație, ci din interioritate.

Pe scriitor il cunoaște lumea drept Voiculescu poetul, dar el insuși pretindea, ne spune Anania, sa i se spuna „doctorul Voiculescu” - „niciodata domnul Voiculescu și cu atat mai puțin maestrul” (p. 195). Aceasta staruința in propria profesie are o incarcatura care depașește cochetaria modestiei. Medicina ii cere o atenție la corp, la suferința, la pragul dintre viața și moarte - atenție care se prelungește in versul lui. Lui Valeriu Anania poetul Vasile Voiculescu ii povestește cum, in anii alergaturii de la un pacient la altul, a scris poezii „cam la repezeala, undeva, intr-un local marunt, pe un colț de masa, intre doua tramvaie” (p. 198). Exista in aceasta marturisire o cheie a poeticii voiculesciene: poemul nu pretinde retragere in turnul de fildeș; el rasare in inter­stițiile vieții profesionale, in pauza dintre doua vizite la bolnav. Mai tarziu, scria „aproape zilnic cate o poezie, intr-o adevarata navala a inspi­rației”, transcriindu-și producțiile cele mai proaspete, „cate cinci-șase deodata” (p. 198), intr-un caiet pe care il țineau prietenii. Medicul nu s-a departat niciodata cu totul de poet; pe ambii ii unește aceeași disciplina.

Doua spații polarizeaza viața literara a lui Voiculescu, așa cum o reține Anania: chilia clo­potniței Manastirii Antim, in care Sandu Tudor - devenit monahul Agaton, apoi Daniil - ținea, vara, „lungi și stufoase prelegeri despre doctrina palamita” (p. 196), și salonul lui Barbu Slatineanu din Cotroceni, unde, „in fiecare zi de marți, la ora 5 dupa-amiaza” (p. 201), se aduna o „familie spirituala”. La Manastirea Antim a primit Vasile Voiculescu „revelația unei alte dimensiuni a spiritului” și „noile sale lecturi și meditații, cu efecte radicale in poezia lui de mai tarziu” (p. 196). In salonul lui Barbu Slatineanu, el devenea, dupa amfitrion, cel mai solicitat sa citeasca: „Cu o naturalețe vecina cu umilința” (p. 201). Tot acolo a citit, inainte ca lumea sa le cunoasca, povestiri care l-au așezat postum printre cei mai mari prozatori romani; și tot acolo a trait, inainte de orice consacrare critica, „bucuria intima de a se ști prețuit” (p. 201) - bucurie discreta, fara ostentație, a unui om care nu așteapta confirmarea epocii.

Aici se afla nucleul portretului. Voiculescu, scrie Anania, „se afla in cautarea isihiei” (p. 204) - acea liniște care nu este oprire, ci „o inșu­ru­bare pe verticala, ca invartirea iederii pe tirs”, urcuș in spirala spre inalțimea „unde se consuma Logodna contemplației poetice” (p. 204). Pentru a-i preciza statura spirituala, memorialistul recurge la o comparație tipologica: daca Arghezi era „un religios de tip meditativ”, iar Ion Marin Sadoveanu un „ritualist aproape bigot”, Voiculescu era „un contemplativ, pe o treapta cu mult superioara” (p. 204). Iar con­tem­plația lui era „inmanunchere a sufletului in propriul sau interior” (p. 204). Distincția intre cei care vorbesc despre rugaciunea inimii și cel care o traiește este formulata cu o limpezime decisiva: „El nu numai ca o cautase, dar a și dobandit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atat de puțin despre experiențele lui launtrice”  (pp. 204-205).

In acest cuvant - practicant - se aduna intregul portret. Tacerea despre propriul urcuș nu este pudoare retorica, ci o consecința fireasca a faptului dobandirii: cel care a ajuns nu mai are nevoie sa descrie drumul. De aici provine, dupa Anania, și diferența radicala intre poezia voiculesciana din perioada de inițiere (1948-1953), inca marcata de „oarecare descriptivism”, și poezia ultima, in care „isihia ii devenise inspirația insași” (p. 205). Anania merge pana la a respinge eticheta de „poezie religioasa”: la Voiculescu „insași rugaciunea era arta”, iar contemplația „avea drept rezultat poezia”.

Fraza cu care se inchide portretul zugravit de Mitropolitul Bartolomeu Anania rezuma toate dimensiunile portretului intr-o formula lapidara și memorabila: „Daca Shakespeare ne-a lasat poezia unui geniu, Voiculescu ne-a daruit-o pe aceea a unui harismatic” (p. 205). Cele doua categorii nu se exclud, dar nici nu se confunda. Geniul ține de un dar al firii, harisma de o lucrare a harului asupra firii.<

Sursa: Basilica.ro

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 8

Id: 81949

Data: Jun 23, 2026

Imagine: