Pastram in inimi bucuria si caldura acelui ceas de taina cand ne adunam buchet acolo, seara de seara, la casa harului, cum o numeam. Azi, am sosit putin mai devreme, ceilalti aveau sa apara in cateva minute. Stau pe canapeaua din fata biroului, in asteptare. Parintele aduce o carte si scrie pe ea dedicatia. Privindu-l aplecat deasupra paginii, asa, cu pleoapele lasate, avand pe chipul sau bland lumina si bucuria gandului indreptat spre acela caruia o dedica, are infatisarea unui sfant dintre marii sfinti parinti marturisitori, vazatori cu Duhul. Este atata pace, atata asezare in atmosfera acestei incaperi, atata lumina ca la un inceput de lume. Totul iti vorbeste despre frumos: icoanele pe sticla, vechi, cu patina vremii, vorbesc despre un adanc de suflet romanesc, poate mai ferm si mai limpezit decat altunde la noi. Cartile, ce par a imbraca peretii, sunt puse in randuiala, asa ca si continutul lor. Ceasul de masa strabun, cu ticaitul lui energic, regulat, masoara vremelnicia. Simti cum coboara in tine, binefacator, armonia si pacea din jur. Apoi se aude soneria de la intrare si maicuta preoteasa deschide grabnic: Ooo, ce bucurie! Bine ati venit copii! Bine ati venit, dragii mei! Intra cu totii, vreo sapte la numar, in camera cat o chilie, dar pentru suflet cat o catedrala impunatoare. Parintele ii intampina cu zambetul dansului cald, care sterge umbrele atozilnicului innegurat. Ii saruta mana cu evlavie si se asaza pe aceeasi canapea, strans, unul langa altul, mai aduc un scaun, ca sa incapem. Asa era mereu, cu fiecare zi numarul nostru sporea.In coltisorul cel mai de acasaEram acolo, in vremi de cautari in ceata, sub ceruri zabrelite; eram si in cele care pareau a deschide zari nadajduitoare. Eram de sarbatori sfinte, colindatori cu colinda muta, pitita in inimi, orfane de cuvintele binevestitoare, dar eram acolo si atunci cand plini de elan si bucurie, glasuiam slobod, cat puteam de tare, cantecele strabune despre Maica Preacurata cu Pruncul Sau si Mantuitorul nostru, Iisus Hristos-Mesia. Atunci ne simteam acasa, in coltisorul cel mai de acasa al sufletului nostru. Eram acolo cu doruri curate de impliniri poate prea inalte pentru puterile noastre. Parintele ne intuia miscarile gandului. Avea darul de a transmite binele, de a ne creste increderea. Daca din marturisirile noastre reiesea vreo cugetare nedreapta, il vedeam lasand usor pleoapele, tacut, parca lasandu-ne sa mai reflectam. Corectarea intervenea subtil, aproape neobservat, parca venind de la noi. Ne reda astfel increderea si totodata bucuria. Invatam sa privim in noi, sa ne intoarcem spre noi, smerindu-ne. Ne stateau in fata Sfintii Parinti filocalici, ca niste munti de lumina. Incercam sa urcam, dar ne dadeam seama ca nu suntem pregatiti, ca este greu urcusul. Ne lipseau coarda si pitonii, dragostea curata, jertfelnica si credinta de foc. Atunci, in clatinarea noastra, ii simteam mana sigura, puternica si iubitoare cum ne sustinea si ne ferea de alunecari si de cadere. Ne-a vorbit odata parintele despre credinta copiilor: simpla, curata, ferma, neindoielnica. Cand au examene, in drumul lor spre scoala, intra intr-o biserica sa isi faca o cruce si sa isi atinga stiloul de icoane, fiind siguri ca primesc tot ajutorul. Nu se indoiau. Asta este teologie adevarata, spunea cu duiosie. Sfanta curatie si nevinovatie a copiilor! Sfantul Nectarie n-a trimis el o scrisoare lui Dumnezeu cerandu-i sa-l ajute? Celor cu inima curata li se descopera Dumnezeu, spunea un sfant parinte din vechime. Constatam multa dragoste a dansului pentru copii. A venit odata o doamna cu nepotica ei, o fetita care avea un mic handicap: nu putea sa lege usor propozitiile. Avea insa o mare nevoie de dragostea oamenilor. Aceasta era intelesul, miezul existentei ei, ca respiratia. De aceea, toti cei care o cunosteau o iubeau. Nu stia ce este ura. Cum a intrat in casa s-a indreptat spre parintele si maicuta: Ma iubiti? - Te iubim, a fost raspunsul. De ce ma iubiti? Ma iubiti mult? Cat de mult? Pana la Dumnezeu? Dar cat este pana la Dumnezeu? Tot asa de mult ii iubiti si pe ceilalti? Dar cel mai mult pe mine, nu-i asa? Intrebari fundamentale pentru orice crestin si cat de complexe si profunde raspunsuri se cer pentru teologi.Marea putere in rugaciune a sfintiei saleVeneam din lumi cu preocupari si experiente felurite: academicieni, cercetatori in stiinte, fizicieni, matematicieni, filozofi, poeti, actori. Veneau si inalte fete duhovnicesti, de la noi sau de altunde, din apus si din rasarit, traiau cu totii bucuria prezentei de sfintenie si a binecuvantarii sfintiei sale. Eram ca o familie, ne simteam una cu bucuriile, cu incercarile noastre. Ieri, Horea Pastina a venit cu o veste mare care i-a bucurat si i-a impresionat pana la lacrimi pe parintele si maicuta; ca si pe noi. Au infiat trei copii orfani pe care Emilia, sotia lui, i-a adus de la Jercalai, unde ea restaura pictura bisericii. Intr-un alt ieri, Horea a venit cu un portret pictat de el, portretul parintelui, pe care il expune in prima sa expozitie, la Sala Dalles. Marin Sorescu, poetul indragit de noi, care nu lasa din maini Filocalia, a adus cartea parintelui pe care a insistat sa o editeze la editura sa: Reflexii asupra spiritualitatii romanesti. Doctorita Ştefania ne-a sugerat o fapta crestineasca minunata pe care a si pus-o in aplicare. Simtea datoria de a face ceva pentru sufletele celor care, parasiti in spitale, neingropati crestineste, au servit studentilor ca subiecte pentru studiu. Ea a facut zeci, poate sute de pomelnice pe care, insotindu-le cu o suma modesta, le trimitea la manastiri. Sensibilizati si impresionati, calugarii le cereau apoi in continuare, fara nici o recompensa. O fapta mult laudata si incurajata de parintele. Am simtit totdeauna marea putere in rugaciune a sfintiei sale; in viata, ca si dupa plecare. Le-am simtit intr-o clipa cand nu mai exista posibil nici un ajutor omenesc. O maicuta din grupul nostru a cazut la o boala incurabila care o ameninta cu sfarsitul grabnic. Era ajunul Sfantului Dimitrie, anul 1994, un an dupa plecarea sfintiei sale. L-a visat aparandu-i in fata si spunandu-i sa se linisteasca pentru ca are s-o ajute. A doua zi, facandu-se Maslu in casa bolnavei, dupa pericopa ultimei Evanghelii si dupa mirungere, ea s-a sculat din genunchi, complet sanatoasa, spre stupoarea medicilor, care nu intelegeau ce s-a putut petrece. Noi insa am inteles: acolo, langa ea, fusese parintele nostru drag in rugaciune. In rugaciune suntem si noi azi, ca si ieri, si ca mereu cat vom trai, pentru ca sufletul sfintiei sale sa fie in loc luminat impreuna cu sfintii din Biserica de Sus, inaltat din Slava in Slava.(Articol publicat in Ziarul Lumina de Duminica din 6 octombrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 746

Id: 34366

Data: Oct 6, 2013

Imagine: