Secolul de aur al crestinismului patristic rasaritean a stat sub semnul luptei pentru apararea si impunerea in fata diverselor erezii, a adevaratei intelegeri a tainei Dumnezeului Bisericii crestine ca Sfanta Treime, comuniune de iubire desavarsita a Trei Persoane de aceeasi fiinta. Aceasta invatatura a fost formulata dogmatic de Biserica Ortodoxa la primele ei doua Sinoade Ecumenice: de la Niceea in 325 si de la Constantinopol in 381 prin cele doua simboluri de credinta devenite normative pentru intreaga Biserica si liturgic in anaforalele vasiliana si hrisostomica.Ierarhii Atanasie si Vasile, teologii Crezului OrtodoxIn spatele fiecaruia din aceste monumente ale credintei ortodoxe stau insa persoanele harismatice, teologhisirea ferma si subtila, precum si luptele de o viata a doi sfinti episcopi exemplari - ambii cinstiti pe drept cuvant cu supranumele de cel Mare -: Atanasie al Alexandriei Egiptului si Vasile al Cezareei Capadociei. Primului ii datoram invatatura trinitara exprimata de consubstantialitatea sau deofiintimea Fiului cel vesnic cu Tatal sau vesnic ca Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, din Crezul Niceean. Celui de-al doilea ii datoram invatatura trinitara despre Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Cel coadorat si coslavit impreuna cu Tatal din simbolul constantinopolitan. Pentru a exprima misterul divinitatii Fiului vesnic al Tatalui, marele ierarh alexandrin si Sinodul de la Niceea au ales un termen filosofic (homousios; consubstantialis) inevitabil si providential, dar care avea sa genereze nesfarsite discutii. Mai prudent, marele episcop capadocian a preferat sa sugereze divinitatea Duhului vesnic al Tatalui prin evocarea venerarii sale liturgice (symproskynoumenon kai syndoxazomenon; coadoratur et conglorificatur) in Biserica. Iar Sinodul de la Constantinopol, intrunit in vara anului 381, a ales sa-si insuseasca aceasta viziune liturgica despre divinitatea Duhului Sfant, veritabil testament teologic al Sfantului Vasile mutat la Domnul cu 18 luni inainte, pe 1 ianuarie 379, epuizat de asceza, de eforturi pastorale neprecupetite si de lupta imensa pentru apararea Ortodoxiei.Simbolul de credinta constantinopolitan este insa doar o parte a testamentului teologic al Marelui Vasile pentru Biserica Ortodoxa universala. Cealalta parte a lui o reprezinta Anaforaua euharistica transmisa sub numele sau si care constituie un maret comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credinta.Anaforaua euharistica a Sfantului Vasile, maret comentariu biblic-liturgic al Simbolului de credintaSimbolul trinitar si Anaforaua vasiliana se oglindesc reciproc si se explica astfel cel mai bine unul prin celalalt - in conformitate cu principiul fundamental al teologiei vasiliene care este o liturgica dogmatica si o dogmatica liturgica.Anaforaua euharistica vasiliana este, dincolo de aceste semnificatii, pentru slujitorii sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe, un document in acelasi timp familiar si enigmatic. Orice preot cunoaste Anaforaua euharistica vasiliana, pe care tipicul actual il obliga s-o rosteasca de zece ori pe an. Familiare oricarui preot si, in acest caz, si oricarui credincios ortodox le sunt apoi cele trei cutremuratoare Molitfe ale Sfantului Vasile cel Mare pentru cei ce patimesc de la diavol si pentru toata neputinta, care se citesc si in ziua Sfantului Vasile, pe 1 ianuarie deci.Singurul contact nemijlocit al membrilor Bisericii Ortodoxe cu gandirea si cuvantul direct al Sfantului Vasile ramane deci cel liturgic: daca in cazul credinciosilor simpli el se limiteaza eventual la Molitfe, pentru preoti, el se reduce adeseori doar la Anaforaua euharistica vasiliana din Liturghier.Textul anaforalei vasiliene respecta un plan fundamental: O lauda (doxologia) a Bisericii adusa lui Dumnezeu cel Unul in Treime unita cu lauda ingerilor adusa Celui de trei ori sfant se transforma intr-o multumire (eucharistia) adusa iconomiei mantuirii realizate de Hristos prin patima Sa anticipata la Cina cea de Taina, rememorata (anamnesis) impreuna cu principalele momente ale iconomiei mantuitoare in actul ofrandei Darurilor euharistice. Peste acestea e invocata (epiklesis) venirea Duhului Care sa le transforme si sa realizeze prin Biserica plinirea imparatiei eshatologice, si tot peste Darurile acum sfintite Biserica se roaga pentru toti membrii adormiti si pentru cei care fac parte din comuniunea ei, si ii cere lui Dumnezeu sa-si aduca aminte de toti care slavesc preacinstle Tatalui, Fiului si Sfantului Duh. Inceputa cu lauda Treimii, anaforaua se incheie circular cu doxologia trinitara a Bisericii pline de Treime (potrivit expresiei lui Evagrie Ponticul).Comun cu cel al anaforalei hrisostomiene, acest plan trinitar este mult dezvoltat si amplificat in anaforaua vasiliana printr-o savant orchestrata retorica alcatuita dintr-o subtila tesatura de expresii si teme scripturistice. Lauda adusa Treimii incepe prin a evoca pe Dumnezeu Creatorul, Domnul cerului si al pamantului, Care sade pe tronul slavei, pe Fiul ca Chip (Eikon) al Bunatatii Tatalui, prima Concentrare a Adevarului Vietii, Sfinteniei si Puterii lui Dumnezeu, si prin Care aceleasi insusiri ca Duh Sfant, izvor al Bunatatii, Infierii, Adevarului, Vietii, Sfinteniei si Puterii divine se comunica intregii creaturi rationale, insufletind lauda ingerilor care canta lui Dumnezeu de Trei ori Sfant. Sfintenia si dreptatea lui Dumnezeu se manifesta in crearea omului din tarana ca chip (eikon) al lui Dumnezeu si asezarea lui in rai cu promisiunea vietii vesnice in schimbul pazirii poruncilor; in loc de aceasta, neascultarea l-a izgonit din rai supunandu-l sarpelui si mortii. Cu toate acestea, Cel Bun n-a uitat faptura Sa si i-a trimis prooroci, i-a dat drept ajutor Legea si drept pazitori pe ingeri, la plinirea vremii graind cu noi prin Insusi Fiul Sau. Multumirea pentru iconomia mantuirii este si ea amplificata sub forma a doua dezvoltari biblice: una priveste Persoana divina a Fiului, Creator si Icoana a Tatalui Care, golindu-Se pe Sine, S-a intrupat si S-a facut asemenea noua, nascut din Fecioara si sub lege, ca sa osandeasca pacatul si sa castige invierea in Trupul Sau; cealalta dezvoltare detaliaza continutul actelor mantuitoare ale lui Hristos prin predica, cruce, pogorare la iad, inviere, inaltare la cer si sederea de-a dreapta Tatalui pana la a doua venire ca judecator: descoperirea si cunoasterea Adevaratului Dumnezeu si Tata, sfintirea prin apa si prin Duh ca popor ales, preotie imparateasca, neam sfant si deschiderea pentru orice trup a caii spre inviere. Ca aduceri aminte (hypomnemata) de Patima Sa mantuitoare, Hristos a lasat Darurile euharistice pe care Biserica le pune inainte, imitand porunca si gesturile Lui la Cina cea de Taina asupra painii si a vinului, a caror impartire devine vestire a mortii si marturisire a Invierii Lui. Rememorarea tuturor momentelor iconomiei mantuirii in actul ofrandei totale prin intermediul Darurilor e urmata de o invocare (epicleza) in acelasi timp amplificata si cu particularitati vasiliene specifice: cu constiinta pacatoseniei si indraznind in mila Tatalui, Biserica se apropie de sfantul jertfelnic, pe care a pus inainte Darurile care inchipuie (antitypa) Trupul si Sangele lui Hristos, si cere de la Tatal sa vina Duhul Lui Sfant peste noi si peste aceste Daruri puse inainte, pe care sa le binecuvanteze, sfinteasca si arate (anadexai) in mod real Trupul si Sangele lui Hristos. Impartasirea cu acestea are drept scop unirea intreolalta a credinciosilor prin Acelasi Duh Sfant si castigarea milei si harului lui Dumnezeu impreuna cu toti sfintii, incepand cu patriarhii, profetii Vechiului Testament, continuand cu apostolii, martirii, dascalii si toti cei adormiti in credinta. Cu aceasta, anaforaua trece intr-o vasta pomenirea membrilor intregii Biserici nevazute si vazute, incepand cu Maica Domnului si toti sfintii, cu cei adormiti in nadejdea invierii si cu toate categoriile care alcatuiesc corpul Bisericii universale si locale: cei ce aduc daruri, asceti, conducatori, slujitori, poporul de fata, familii, demonizati, calatori, vaduve, orfani, robiti, intemnitati, iarasi tot poporul, orasul si satul, izbavire de razvratire si calamitati, episcopul locului, episcopat, preotime, diaconime. Ultimul manunchi de cereri globale, meteorologice, agricole si ecleziale, si cererea primirii tuturor ca fii ai luminii si ai zilei in imparatia eshatologica sunt urmate apoi de doxologia trinitara finala ( si ne da noua cu o gura si cu o inima a slavi si a canta) a preacinstitului nume al Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh.Simbolul constantinopolitan, marturisire prin excelenta liturgicaRevenind acum la Simbolul niceo-constantinopolitan, se impune rememorarea catorva aspecte uitate sau mai putin constientizate in utilizarea lui liturgica. Unul ar fi acela ca textul original este la persoana intai plural, el incepand cu verbul Credem… (Pisteuomen…), ceea ce evidentiaza din capul locului o functionalitate comunitar-liturgica, euharistica. Prin aceasta, Simbolul niceo-constantinopolitan se deosebeste de Crezul obisnuit. Recitat la persoana intai singular (Credo…), acesta isi tradeaza originea in marturisirea apologetica individuala si functionalitatea baptismala.Sunt desigur si cateva diferente, dar care nu trebuie supralicitate. Spre deosebire de credinta Sinodului de la Niceea, formulata ca un ekthesis sau expunere oficiala intr-un decret solemn a credintei unor episcopi, Sinodul constantinopolitan din 381 a revenit la symbolon, cu alte cuvinte la o marturisire prin excelenta liturgica si, cum arata clar pluralul, una euharistica. Limbajul speculativ si polemic de la Niceea (ousia, hypostasis) e evitat in favoarea celui pozitiv, biblic si doxologic, aratand constiinta faptului ca locul de revelare si de recunoastere a prezentei Dumnezeului-Treime este Liturghia euharistica. Schimbarea de ton este confirmata de statistica: Simbolul constantinopolitan din 381 nu poate fi caracterizat drept o versiune modificata a Ekthesis-ului nicean din 325, ci mai degraba drept o versiune largita a Crezului Roman. Apelativul de Simbol niceo-constantinopolitan exprima nu atat o realitate istorica si textuala, cat judecata de receptare si de valoare asupra celor doua marturisiri din secolul al IV-lea, formulata in 451 de Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Chalcedon. Aici Simbolul de la Constantinopol apare ca o confirmare si o asigurare a credintei de la Niceea, careia in teorie i se recunoaste suficienta proclamata la Efes in 431, dar nu ca o absolutizare definitiva care sa excluda orice explicari si dezvoltari ulterioare. Exista o credinta unica exprimata cu egala autoritate de ambele Crezuri, ultimul fiind de preferat ca unul mai complet si mai explicit. Initial, accentul a fost pus pe credinta de la Niceea, explicata de Simbolul de la Constantinopol, ca incepand din secolul al VI-lea Simbolul constantinopolitan sa fie considerat versiunea completata si ameliorata a credintei niceene, ulterior diferentele dintre cele doua marturisiri estompandu-se pana acolo incat Simbolul constantinopolitan sa ajunga sa fie cunoscut drept Crezul de la Niceea. In Rasarit, Simbolul constantinopolitan s-a impus treptat, dar sigur, drept Crez baptismal unic. In 533, Iustinian a sanctionat Simbolul constantinopolitan drept normativ pentru crestinii din tot Imperiul romano-bizantin. Odata cu recucerirea bizantina a Italiei de la ostrogotii arieni si pentru a contracara arianismul gotilor, Biserica Romei si alte cateva Biserici din Occident au acceptat si ele Simbolul constantinopolitan drept Crez baptismal pentru cateheza de initiere crestina. Functia marturisitoare publica a Anaforalei este preluata din secolul al VI-lea de CrezInovatia revolutionara a venit insa ceva mai devreme in Rasarit, unde Simbolul constantinopolitan devine si Crez recitat solemn in cadrul Liturghiei euharistice inainte de anafora. Pe langa motivatia misionara, introducerea recitarii Crezului in cadrul Liturghiei euharistice mai are o explicatie. Ea este legata de mutatia generalizata in secolul al VI-lea - in ciuda legislatiei contrare a lui Iustinian din 546 si 565 - in modul savarsirii Euharistiei: piesa centrala a Liturghiei, marea rugaciune euharistica sau anaforaua, incepe sa fie citita de protos cu glas scazut (mystikõs) intr-un altar izolat de credinciosi prin grilajuri si perdele. In loc de o rugaciune a intregii comunitati, cum arata pluralul ei, ea se metamorfozeaza intr-o rugaciune sacerdotala, rolul ei comunitar fiind luat acum de cantari devenite un comentariu muzical al Liturghiei pentru credinciosi. Pentru a suplini functia marturisitoare si didactica unica a anaforalei - adevarata marturisire de credinta a Bisericii - scufundate in tacere, s-a introdus in Liturghie recitarea rezumatului de origine baptismala al acestei credinte cuprins in Simbolul constantinopolitan. Introdusa prima data la Antiohia in 484 de patriarhul monofizit Petru Fullo, iar la Constantinopol in 511 tot de monofiziti, iar in 518 si de ortodocsii chalcedonieni - fiecare comunitate dorind sa-si reafirme prin aceasta fidelitatea fata de primele Sinoade Ecumenice - aceasta practica a fost oficializata in 568 de imparatul Iustin II, care a dat ordin ca Simbolul constantinopolitan sa fie cantat in toate bisericile din imperiu.Anaforaua, mijloc de realizare a comuniunii credinciosilorInitial, dupa Intrarea Mare episcopul sau preotul aseza darurile pe altar si rostea rugaciunea de depunere (rugaciune din finalul proscomidiei de azi), dupa care initia dialogul cu credinciosii care prefata marea rugaciune euharistica sau anaforaua. Aceasta era rostita de episcop sau de protoprezbiter cu glas tare in auzul intregii comunitati, intrerupta doar de interventiile si reactiile poporului si de indemnurile diaconilor. Anaforaua constituia in acelasi timp marturisirea de credinta solemna a comunitatii si raspunsul ei de lauda, evocare si invocare a lui Dumnezeu pentru creatie, mantuire si Liturghie concentrate in ofranda euharistica; transformata in prezenta tainica a lui Hristos Cel rastignit si preamarit, si acceptata ca sacrificiu ispasitor suprem pentru intreaga Biserica vazuta si nevazuta comemorata deasupra lui, aceasta era oferita apoi spre cuminecare credinciosilor nu atat ca premiu pentru evlavia lor individuala, ci ca mijloc de realizare si manifestare vazuta a comuniunii lor corporative ca Biserica catholica deplina si anticipare a imparatiei eshatologice a Sfintei Treimi. Aceasta intelegere si practica apostolica a Liturghiei posibila in cazul comunitatilor mici, structurate in jurul unor elite spirituale de vocatie, ale Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putinta in comunitatile amestecate din marile orase cosmopolite ale Imperiului Roman tarziu. Succesul cantitativ al Bisericii de mase fusese obtinut cu pretul relaxarii exigentelor spirituale si al caderii dramatice a calitatii vietii crestine urbane. Iar masurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici in aparenta infloritoare si triumfatoare au agravat criza in loc sa o remedieze. Criza convertirii constiintelor si renuntarea la cuminecarea euharistica regulataAcceptarea tacita a cuminecarii ocazionale de marile sarbatori sau chiar anuale, de Paste, impotriva careia protesteaza deja Sfantul Ioan Hrisostom († 407), si generalizarea pentru laici a simplei asistente la Liturghie fara impartasire era o recunoastere nemarturisita a esecului convertirii constiintelor individuale, iar solutiile crizei de fapt au adancit-o. Fiindca Liturghia euharistica s-a dedublat practic in doua rituri paralele: rugaciunile, in frunte cu anaforaua, riturile euharistice si cuminecarea clericilor se sacerdotalizeaza devenind privilegiu, drept siobligatie a clericilor curati si sfinti si se scufunda ca o atlantida intr-un ocean de tacere, consumandu-se dupa perdelele protectoare dincolo de privirile si auzul impure ale laicilor profani si tinuti la distanta; acestora din urma li se rezerva, pe langa cateva ecfonise, o dramaturgie rituala dezvoltata si o extindere a elementului coral-muzical: cantarile si riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactica de substitutie pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inunda practic toata celebrarea. Celebrarea comunitara de la un capat la altul a unui Cuvant evocat, convocat si cuminecat care era Liturghia apostolica, devine acum spectacol de imagini, lumini si sunet intr-o bazilica devenita in acelasi timp teatru sacru antic si templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului imparat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 si 137 din 26 martie 565), care impun expres episcopilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugaciunii euharistice si a celei baptismale, n-au reusit sa impiedice scufundarea inexorabila a acestor continente euhologice in oceanul recitarii secrete (mystikõs), cu glas scazut, cum apar in secolul al VIII-lea in Barberini gr. 336, cel mai vechi codice liturgic grecesc pastrat. Odata cu anaforaua aluneca insa in uitare sub aluviunile unei inflatii de elemente secundare intreaga teologie si ecleziologie apostolica si patristica, esentialul credintei crestine dintotdeauna - sinteza canonului biblic, dogmatic si liturgic al Bisericii Ortodoxe.Cand oare vor avea oare si simplii credinciosi ortodocsi bucuria de a se intalni nemijlocit cu Sfantul Vasile si in pacea cereasca a Liturghiei sale, nu doar in cumplitul razboi cu demonii invocat in Molitfe, ascultandu-i maiestuoasa Anafora rostita cu glas inteles?Articol publicat in Ziarul Lumina de Duminica din 31 ianuarie 2010

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 994

Id: 4345

Data: Jan 31, 2010

Imagine: