Arhim. Andrei Coroian:

Mitropolitul Bartolomeu: părinte, frate și prieten…

Pe Mitropolitul Bartolomeu l-am cunoscut mai întâi din cărți. Renumele său de teolog-scriitor îl așeza între autorii religioși români preferați: Stăniloae, Steinhardt, Galeriu și Plămădeală. Talentul său literar, plasticitatea și concizia exprimărilor teologice îl făceau plăcut și atrăgător, iar calitatea de fost deținut politic al temnițelor comuniste trezea în suflet un fior de evlavie și respect. Nu-l văzusem până la instalarea ca Arhiepiscop la Cluj, iar dorința de a-l vedea crescuse după ce niște prieteni studenți teologi l-au văzut și ascultat la Oradea (în 1990), la slujba hirotoniei întru Arhiereu a părintelui Ioan Mihălțan. Predica arhimandritului Bartolomeu a produs un fior în mulțime și un maxim interes între credincioși, iar la finalul slujbei Mitropolitul Antonie l-a prezentat fără să mai adauge nimic.

În ziua hirotoniei și instalării ca Arhiepiscop de Cluj, 7 februarie 1993, am fost prezent în Catedrala ticsită cu credincioși, dar plină de har, de speranță și de lumină. Evenimentul a fost mediatizat în presă, iar printre cei prezenți au fost și mari oameni ai culturii române. Sfânta Liturghie și Hirotonia a fost oficiată de un mare sobor de ierarhi, sub protia vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, secondat de Mitropoliții Daniel al Moldovei și Bucovinei și Antonie Plămădeală al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. În Catedrală era o atmosferă de euforie și bucurie generală, care strălucea pe fețele tuturor. Singurul sobru era noul Arhiepiscop, care și-a păstrat seriozitatea și sentimentele bine stăpânite pe tot parcursul serviciului liturgic. Sobrietatea de neclintit a noului Arhiepiscop a dispărut cu totul în momentul în care, la finalul Liturghiei, noul Arhiepiscop a luat cuvântul. Asprimea aparentă ascundea un suflet de mare sensibilitate, milă și bunătate, curăție și noblețe. La ceremonia instalării au fost de față și reprezentanți ai celorlalte culte, plini de lumină, speranță și admirație, cunoscut fiind faptul că fostul deținut al temnițelor comuniste, studentul la medicină și Conservator, conducător al grevei studențești de la Cluj din 1946, l-a sărutat pe Episcopul-martir unit Iuliu Hosu pe obrazul pe care-l scuipaseră hortiștii.

A vorbit liber, față către față, gură către gură, inimă către inimă. Între timp, nu știu cum, am ajuns în primele rânduri, aproape de amvon și l-am văzut de aproape. Privindu-l și ascultându-l, am fost cuprins de un sentiment nou, pe care nu-l trăisem la alte predici și cuvântări bisericești. Ca mulți din cei prezenți, am lăcrimat de bucurie cu sentimentul regăsirii demnității personale și a unui popor erou și creștin în adâncul lui, dar care trecuse prin atâtea umilințe și trăise în atâta minciună, neștiință și ușurătate. Nu i-am crezut niciodată pe comuniști, dar nici nu cunoscusem adevărata istorie până la Revoluție, cu martirii și eroii ei anticomuniști. Am avut simțământul prezenței lui Dumnezeu în slujitorul Său, iar harul luminător care izvora din cel care predica reînvia nădejdea și încrederea că în această viață putem trăi creștinește, frumos și demn.

Dacă unii sfinți se transfigurau în timpul rugăciunii, Mitropolitul Bartolomeu se transfigura în timpul predicii… El devenea foarte luminos și izvor de lumină, iar aceasta am văzut-o de multe ori. Cuvântarea sa era un act liturgic, o celebrare sfântă, hristică și pnevmatică ce transforma și transfigura. A subliniat în predica rostită importanța refacerii legăturii dintre cult și cultură, dintre Biserică și societate, dintre teologie și științe, fapt care s-a întâmplat cu succes, cel puțin la Cluj.

În acel an i-am urmărit pe viu câteva predici și Sfinte Liturghii oficiate, fiind tot mai mult îndrăgostit de modul în care predica, de unicitatea stilului său. Toamna m-am hotărât să intru în Mânăstirea Nicula, și aici aveam să-l văd an de an, la marile hramuri ale mânăstirii, predicând în fața sutelor de mii de credincioși-pelerini veniți din toată țara.

Încă din primii ani de arhierie la Cluj, realizările sale bisericești au început să iasă în evidență și să fie luate ca model. Cuvintele Episcopului Iustinian Chira al Maramureșului, rostite cu ocazia instalării – anume că noul Arhiepiscop are calitățile celor trei înaintași: geniul organizatoric al Episcopului Nicolae Ivan, talentul scriitoricesc al Mitropolitului Nicolae Colan, înțelepciunea Arhiepiscopului Teofil Herineanu și încă ceva în plus – au început să se concretizeze. Între timp, a devenit cunoscut faptul că în administrație Arhiepiscopul Bartolomeu este necruțător, neclintit în decizii și hotărâri, reușind să instaureze ordinea desăvârșită în întreaga Eparhie. Bazată pe trei principii pe care le enunțase la instalare: frică de Dumnezeu, competență și transparență, toată organizarea bisericească a renăscut, iar Biserica a ajuns o instituție respectată, apreciată, luată ca model de organizare și funcționare. Pentru a menține ordinea și buna rânduială în viața bisericească, Mitropolitul Bartolomeu era ferm, hotărât și drept.

Am crezut întotdeauna în bunătatea sufletului său, în iubirea și înțelepciunea sa, încercând să-l ascult cu dragoste. Prin anii 1996 își strămutase atelierul biblic la Nicula, petrecând jumătate de săptămână la mânăstire, în osteneala scrisului. Se trezea dimineață, la ora patru și începea lucrul, iar seara, în zilele senine, din balconul actualei locuințe stărețești (pe atunci apartamentul de protocol al chiriarhului), contempla apusul de soare. La Nicula, în drumul său spre apus, soarele odihnește îndelung deasupra dealurilor Bobâlnei, vestitul sat al lui Alexandru Vaida-Voevod, iar în zori răsare mai luminos dinspre Moldova și Bucovina Sfântului Ștefan.

Din acel balcon mi-a vorbit întâia oară. Nu cu glas de tunet, ci cu o blândețe, cu smerenie și bunătate, cu umilință în grai, cum nu pot să uit vreodată. Mergeam de la biserică spre trapeză, aflată în aceeași clădire a stăreției cu paraclis. Nu știam că știe de mine, că îmi cunoaște numele. Dintr-odată, cu glas umil și rugător, de acolo de sus, mi-a zis: „Părinte Andrei, nu cumva ai văzut-o pe maica Galineia?”. „Cred că e încă la biserică”, i-am răspuns, ridicând privirea spre balconul de unde venea glasul. Avea fața inundată de lumină și ochii strălucind în lacrimi! Rugăciunile, cugetările și meditațiile pe care le avusese contemplând apusul de soare îi purtaseră sufletul într-o stare de lumină și extaz care radia pe fața sa. M-am sfiit să-l mai privesc, plecând cu imaginea icoanei unui chip transfigurat. Mai apoi am aflat că știa totul despre mine, mă urmărea în taină în toate ascultările mele mânăstirești. La prima Sfântă Liturghie slujită cu părinții mânăstirii, eu am cântat la strană. Sobrietatea sa producea anumite emoții pentru cei care nu-l cunoșteau sufletește. La Vohodul mic am mers de la strană să prind cârja pe care o lăsase în aer spre a binecuvânta cu dichero-tricherele. Mai apoi, văzând emoțiile părinților slujitori, a renunțat la sobrietate, zâmbind și sfătuindu-i cum să procedeze.

După câteva întâlniri și cuvinte pe care le-am schimbat, am constatat că între noi se crease o legătură sufletească. Între timp am fost hirotonit ierodiacon și ieromonah. În primăvara anului 2000, ne-am întâlnit într-o sâmbătă, pe dealurile dimprejurul mânăstirii, când, după schimbul de vorbe de salut și blagoslovenie, mi-a propus să merg stareț la o mânăstire nou înființată: Cristorel. Am răspuns afirmativ fără să stau pe gânduri, în virtutea ascultării călugărești. Auzisem cu câteva zile mai înainte despre această mânăstire și dorința Înaltului de a mă trimite acolo, dar nu știam nimic altceva, nici localitatea unde este. Era doar o mică biserică din lemn. Nu erau chilii, nu era drum de acces pentru mașină, apa era la peste trei kilometri. Am locuit așadar în corturi militare timp de opt luni de zile (1 mai – 1 decembrie 2000), ducând apă, alimente și materiale pentru construcții cu căruța. Pentru iarnă am amenajat două beciuri sub zidurile viitoarei case monahale pe care o plănuisem și am stat acolo încă trei ani. Timp de șase ani am locuit în aceste condiții de sărăcie materială, unde luni de zile nu călca picior de om, dar cu multă liniște duhovnicească, reușind formarea unei obști monahale, cu rugăciuni de zi și de noapte, slujind Sfânta Liturghie zilnic, iar în duminici și sărbători primind mulțime de pelerini, iar gospodărește izbutind terminarea bisericii, construirea unei case monahale, a altarului de vară, clopotniței și trapezei de vară, aducerea apei potabile etc.

Aceasta a fost perioada apropierii sufletești de Mitropolitul Bartolomeu. În cei 11 ani de stăreție am avut o legătură ierarhică firească, de dragoste și ascultare duhovnicească, însă întâlnirile cu Mitropolitul Bartolomeu erau de fiecare dată mai mult decât atât. M-am bucurat de aprecierea și prețuirea sa ca monah, stareț și duhovnic, iar aceasta m-a încurajat foarte mult. Întâlnirile erau nu doar administrativ-bisericești-mânăstirești, ci și cu mult folos duhovnicesc. Prin anul 2001 începusem să scriu și să public articole în revista „Renașterea” și alte reviste (scriam mai demult, dar nu publicasem) și mi-a spus că mă urmărește. Cuvintele de apreciere și prețuire din partea unui om de asemenea anvergură culturală și teologică mi-au dat mult curaj și încredere.

Mitropolitul Bartolomeu avea o statură voievodală, de bazileu bizantin, cum spunea prietenul său, Alexandru Paleologu. În anul 2008, m-a dus ca duhovnic la Catedrala din Cluj, iar aici am ajuns la o mai mare apropiere sufletească, pentru că îl duceam de mână la slujbă, la Sfânta Liturghie, era foarte odihnitor. Vorbirea între noi era liberă din dorința mea de a-i auzi cuvintele și datorită căldurii, liniștii sufletești, iubirii smerite cu care comunica cu cei apropiați. Am știut întotdeauna cine este cu adevărat, valoarea de om al lui Dumnezeu. M-am raportat la el ca la un părinte duhovnicesc, ca la un erou și sfânt, ca la un dascăl înțelept. Pentru cei ce-l priveau era un voievod al adevărului, al bunătății și al dreptății, un Mihai Viteazul în straie bisericești. În Mitropolitul Bartolomeu am contemplat la prima vedere măreția și frumusețea eroului și sfântului. El a fost un erou și un sfânt prin viața și lucrarea sa, făcând parte dintr-o generație de eroi, martiri și sfinți, care aveau conștiința responsabilității în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Am participat și am trăit alături de Mitropolitul Bartolomeu evenimente unice din istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania. În anul 1998, la o săptămână după ce greco-catolicii luaseră în mod huliganic Biserica Schimbarea la Față din Cluj-Napoca, am participat la o procesiune de rugăciune și mărturisire alături de toți preoții din Transilvania, în frunte cu ierarhii lor. Am cântat Tatăl nostru, Cu noi este Dumnezeu, Apărătoare Doamnă mii de preoți, teologi și călugări pe străzile Clujului, oferind lumii o imagine dumnezeiască a manifestării credinței și rugăciunii. A fost un eveniment unic, pe care l-am trăit cu sentimente de nedescris, precum cel din anul 1999, Sărbătoarea a 300 de ani de la plângerea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula, când sute de mii de credincioși au așteptat-o pe Maica Domnului în Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca; canonizarea Sfântului Atanasie Todoran (pe care Mitropolitul Bartolomeu îl admira pentru caracterul lui) și a celorlalți sfinți martiri năsăudeni. Am simțit de fiecare dată căldura inimii sale, credința fierbinte, puterea cuvântului său, dragostea sa adevărată față de poporul lui Dumnezeu, legătura desăvârșită realizată între turmă și păstor.

L-am iubit pe Mitropolitul Bartolomeu ca pe un adevărat păstor și părinte, pentru că nu avea frică de moarte, de suferință (purtase lanțuri și trecuse în temniță prin torturi de neimaginat, cum relatează în Memorii, un episod de bătăi cu ranga la două ciocane, ars cu foc, bătut cu frânghii ude, iar apoi o săptămână a stat în coate și genunchi, negustând nimic) (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iași, 2011, pp. 277-278.)

Era un adevărat părinte prin statutul, vârsta și experiența sa, dar se comporta ca un frate și ca un prieten. Mitropolitul Bartolomeu era părintele, fratele și prietenul care coboară cu tine în suferință și în moarte, pentru care oricând ai fi făcut același lucru. Trăsătura sa fundamentală era smerenia și dorința de a-i înălța pe alții. Credința și iubirea sa creștină le întâlnești doar în cărți. În viață și în predici avea o singură grijă, aceea de a se face înțeles, iar măreția pe care o transmitea prin prezență și prin cuvântul de la amvon se transforma în firesc și omenesc la întâlnirea față către față.

Mi-au rămas multe amintiri care arată pogorământul și smerenia, dragostea și omenia, delicatețea și noblețea sa sufletească. Spre exemplu, când la Sfânta Liturghie rosteam ecfonisul pomenirii ierarhului într-un mod anume, prin care arătam cu sinceritate dragostea și evlavia mea față de Mitropolitul Bartolomeu, întotdeauna îmi mulțumea cu bună-cuviință și smerenie. Omenia sa se arăta prin iubire, prin prețuirea, respectul și cinstirea persoanei celuilalt. Niciodată nu apela la autoritatea celui mai mare, ci în locul în care te-a pus responsabil te întreba, îți cerea părerea, sfatul, fapt care te făcea râvnitor și mai responsabil.

Avea o mare putere în rugăciune. În anul 2003 a venit la hramul Mânăstirii Cristorel, la sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie, și a văzut pustia în care trăiam de trei ani. După această vizită am început să-i simt rugăciunile, harul și binecuvântarea asupra mea și a întregii mânăstiri. A vorbit despre marele prooroc care a primit stăpânire de la Dumnezeu asupra fenomenelor meteorologice și despre puterea rugăciunii ascultate.

Avea o mare putere de a ierta. Nu numai pe cei care l-au închis pe nedrept, ci și în viața bisericească de zi cu zi.

Era trăitorul și instauratorul unei ordini desăvârșite, pedepsea orice neorânduială. Dar totul făcea cu dragoste și iertare, spre a repune sufletul în starea de har. Odată, un părinte pe care eu îl primisem în mănăstire doar cu acordul său verbal (a făcut-o de dragul meu, știind că sunt singurul ieromonah în mânăstire, în pofida faptului că hotărâse să nu-l mai primească niciodată în urma unor evenimente petrecute), cu condiția să nu ne facă probleme, la o abatere a acestuia primise niște reclamații pe e-mailul personal. S-a făcut foc și pară, l-a chemat pe părintele exarh Teofil, spunându-i: „Cheamă-l urgent pe starețul Andrei!”. Am ajuns la Episcopie. Am fost avertizat că e supărat foc, că ar putea să-l caterisească pe părintele respectiv, iar eu să merg să-mi cer iertare și să aștept pedeapsa. Toți consilierii păstrau o anumită distanță. Eu desigur nu eram vinovat, căci acela nu mă ascultase. Am mers așadar cu toată încrederea și dragostea ce i-o purtam, cu gândul de a-i mărturisi sincer felul cum s-au întâmplat lucrurile. M-am apropiat liniștit, i-am sărutat mâna… și atunci dintr-odată s-a schimbat. A început să-mi vorbească pe un ton pașnic, liniștit, rugător, părintesc… „Ți-am spus, părinte Andrei, să nu-l primim că ne face probleme…”. Și așa mi-a spus cu liniște tot ce a avut pe suflet. I-am răspuns: „Știu, Înaltpreasfințite… face greșeli, dar la spovedanie îmi plânge pe genunchi și nu pot să nu-l iert”. Zice: „Și aici, la mine, a plâns!”. Și așa s-a liniștit. A spus: „Bine! Să plece, să nu ne mai facă probleme”. Apoi liniștiți ne-am despărțit cu pace, întărindu-mi convingerea că Mitropolitul Bartolomeu nu are alt scop pe lume decât împlinirea voii lui Dumnezeu.

Nu pretindea niciodată că are dreptate absolută sau că deține monopolul adevărului; era dispus să asculte și să cedeze, să-și schimbe starea atunci când lumina adevărului venea din afara sa. Eram stareț la Nicula și am editat în câteva mii de exemplare CD-ul cu celebra sa predică de la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 2000, numită în presă Europa, nu Sodoma. Am început demersurile editării fără să-i cer binecuvântarea prealabilă, fiindcă era bolnav. Mergând la două săptămâni și cerând binecuvântarea, mi-a spus că nu vrea să-i fie tipărite și editate predicile atâta timp cât este în viață. Eram gata să renunț și să opresc demersurile editării, însă mi-am amintit de un cuvânt din Sfânta Evanghelie despre cei vindecați de Mântuitorul: „Cu cât îi oprea să-L propovăduiască, cu atât mai mult Îl vesteau” (Marcu 7, 36). S-a schimbat. Mi-a spus cu blândețe: „Ai dreptate! Nu pot să opresc cuvântul lui Dumnezeu…!”.

Ultimii ani i-am trăit cu oarecare apăsare sufletească, văzându-l cum se împuținează trupește, cum rămâne lucid și limpede în exprimări, dar se apropie de sfârșit ca o lumânare arzând. La ultimul hram la care a participat la Nicula, în 2009, a rostit doar câteva cuvinte și deși a mai trecut un an și jumătate până la mutarea sa, stingerea sa din această viață am trăit-o cu mare intensitate. L-am visat de câteva ori atunci când era bolnav și nu mai putea primi audiențe, dar după fiecare vis mă umpleam de nădejde și de dor de rugăciune.

Mutarea sa de pe pământ am trăit-o într-o rugăciune permanentă. N-aș fi putut altfel. Luni de zile, prin duhul rugăciunii și unele discuții duioase cu maica Galineia, am păstrat liniștea, pacea și amintirea sa. Mi-a răspuns la rugăciuni de fiecare dată când l-am rugat. În zilele dintre adormire și prohodire am participat la o emisiune la TVR Cluj, era o transmisiune realizată de la București de domnul Răzvan Bucuroiu, cu intervenții din Cluj și Timișoara. Eram cu sufletul apăsat, nu a dorit să participe nimeni din partea Episcopiei, toți erau întristați. M-am rugat și mi-a transmis o mică liniște și încuviințarea să merg. În primele două luni, cât a ținut această apăsare, l-am visat de trei ori. Prima dată se făcea că sunt în curtea Mitropoliei, într-o dimineață plină de soare. Am ieșit în Piața Avram Iancu din fața Catedralei, iar văzduhul răsuna de vocea Mitropolitului Bartolomeu, a cărui predică se auzea în stația de amplificare din fața Teatrului Național. Am mers după voce, să-i găsesc izvorul și am ajuns în fața teatrului. În locul acestuia era un templu de lumină, iar dintr-o încăpere foarte luminoasă, odată cu multă pace și bucurie, izvora glasul Mitropolitului Bartolomeu. Fericit, am traversat piața pe lângă statuia lui Avram Iancu, să intru în Catedrală pentru o rugăciune. Când am deschis ușa, am fost plăcut surprins că înăuntru era slujbă, iar Mitropolitul Andrei predica din amvon. Cu urechea stângă auzind glasul actualului Mitropolit, iar cu cea dreaptă prin ușa întredeschisă pe a celui mutat, m-am trezit. A fost un prim semn de pace, de liniște și bucurie venit din lumina neînserată, de la Mitropolitul Bartolomeu. Al doilea vis a fost mai personal. Se făcea că-l înmormântam la Nicula, între poetul Ioan Alexandru și scriitorul Vasile Avram. Era pe marginea gropii și dirija așezarea sicriului. Eu mă dumiresc și-i zic: „Cum de sunteți și în groapă și afară!…”. Și mă trezesc cu pace și oarecare bucurie tainică. Visele sunt vise… Dar Dumnezeu lucrează te miri cum, iar în suflet am primit o liniște și încredințarea că deși s-a îngropat, el a rămas afară, este viu și în lumină. Al treilea vis, cred imediat după Parastasul de 40 de zile sau mai târziu, m-a liniștit deplin. Se făcea că revenise la Nicula. Era pe căruciorul pe care era dus în clipele de neputință din ultimul an de viață, dar era fericit și luminos la față, radiind o bucurie molipsitoare. Dintr-odată se ridică sănătos… Maica Galineia îi aduce haine proaspete și se îmbracă, viguros ca un flăcău. Eram de față cu maica și actualul stareț. O jumătate de oră mi-a vorbit despre importanța unei butoniere, iar apoi mi-a dat să scriu un microeseu. L-am scris în șapte-opt minute, a fost mulțumit și mi-a spus: „Te iau cu mine!”.

Visele sunt vise, nu am căutat niciodată semnificația sau tâlcuirea lor. Noi trăim permanența împărăției lui Binecuvântări lăsate de Mitropolitul Bartolomeu Anania Dumnezeu prin Hristos, nu trăim nici în trecut, nici în viitor. Variază doar intensitățile trăirii. Dar de atunci am rămas în suflet cu pace și cu lumină din partea Mitropolitului Bartolomeu, cu credința și cu iubirea care trece dincolo de această lume. Îmi este aproape sufletește, mă ajută când îi cer sprijinul, mă insuflă și atunci când scriu.

În fiecare an am scris cel puțin un articol pe marginea cuvintelor pe care le-a trăit și le-a gândit, nădăjduind să fac acest lucru cât voi trăi pe pământ. Cuvintele sale sunt multe și pline de lumină. Prin fiecare cuvânt pe care-l readuc în actualitate reînnoiesc legătura sufletească de dragoste și de credință cu Mitropolitul Bartolomeu. Aceasta, alături de rugăciune, este o pregătire continuă spre a ne revedea în bucurie veșnică, în împărăția luminii lui Hristos.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 319

Id: 73073

Data: Mar 22, 2021

Imagine: