Biserica si Marea Unire

]]>Constituția României prevede că 1 Decembrie este Ziua Națională a țării noastre, în amintirea celor peste 100.000 de români adunați pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, care au cerut Unirea Transilvaniei cu Țara. Marea Adunare Națională, constituită din 1.228 de delegați, a adoptat o rezoluție care consfințea Unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg Banatul (teritoriul dintre râurile Mureș, Tisa și fluviul Dunărea) și Țara Ungurească (Crișana, Sătmar și Maramureș) cu România. Ziua Unirii nu este rodul unui eveniment spontan, ci al unui ideal împlinit, minuțios pregătit și mult așteptat. Ca orice eveniment important al istoriei neamului, și Unirea tuturor românilor poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanții ei de seamă. Biserica Ortodoxă Română a reușit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală în săvârșirea unei acțiuni care să fie recunoscută de forurile internaționale, cât și mulțimea de credincioși, care să transmită că România Mare este rodul voinței lor. Relația dintre Biserică și Stat în țara noastră dăinuie încă de la începuturile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria națională și o împlinește. Anul 1918 nu face excepție și speculează contextul favorabil european. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: "Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viță veche, din strămoși viteji și drepți, cumpăniți în gândire și hotărâți în faptă". Multă vreme, românii au fost nevoiți să trăiască în provincii diferite ale aceluiași neam: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Au trăit despărțiți, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea și-au apărat-o cu armele, iar identitatea prin grai și credință. Avem, așadar, o întreită legătură între românii din cele trei provincii istorice: pământul, limba și credința, legătură ce a păstrat conștiința că românii sunt frați, indiferent de ce parte a Carpaților le-a fost dat să viețuiască. Și a venit Mihai Viteazul, și a intrat în București, în Iași și în Alba-Iulia, și românii au fost, din nou, una. Și a venit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, și Moldova și Țara Românească au format România. Dincolo de Carpați rămăsese însă Transilvania. Acest lanț muntos niciodată nu a despărțit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte de legătură între frații de o parte și de cealaltă. Pasurile și trecătorile Carpaților erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesare trupului și schimburi culturale ce întăreau sufletele. Nu de puține ori, ierarhii de peste munți, "exarhi ai plaiurilor", trimiteau în Ardeal misionari întăriți cu tipărituri și obiecte de cult pentru români. Contextul istoric al Unirii de la 1918 Încă din timpul Primului Război Mondial, în perioada când România era în stare de neutralitate, la 4 mai 1915, tânărul om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploiești, rezuma gândul tuturor românilor privitor la Ardealul care lipsea, atât de mult, țării: "Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare. România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viață! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom ști să-l luăm și mai ales să-l merităm!". În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor. Numărăm credincioșii și preoții în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloșca și Crișan (1784), în Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluția de la 1848, în mișcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independență (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezența ierarhilor, consilierilor, preoților, teologilor și credincioșilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei. Contextul istoric speculat de românii transilvăneni este unul deosebit de favorabil: perioada imperiilor apunea, iar monarhia habsburgică nu făcea excepție. Mișcările de eliberare națională declanșaseră o reacție în lanț: la Praga și Cracovia (28 octombrie 1918), la Zagreb (29 octombrie 1918), în Austria (30 octombrie 1918) și Ungaria (31 octombrie 1918). În tot acest timp, românii din Transilvania organizau un Consiliu Național Român Central (3 noiembrie 1918), cu sediul la Arad, întărit de o serie de consilii naționale, județene și comunale, care urma să pregătească local Unirea. La 27 martie 1918, Basarabia arătase că unirea cu România este un fapt realizabil. În Bucovina, la 27 octombrie, se crease un Consiliu Național Român care formula dorința de unire cu România, fapt ce avea să se împlinească la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918. "Glasul timpului" Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918. Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaș român naționalist, către episcopul de Caransebeș, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul era invitat la un "sfat intim" ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare: "Ilustritate, e de prisos să accentuez că, în zilele acestea de importanță istorică în care se va hotărî și soarta viitoare a neamului românesc, ne incumbă tuturor datoria să veghem ca în deplină solidaritate să facem tot ce poate servi spre binele obștesc și să evităm a întreprinde ceva ce ar putea fi în detrimentul națiunii noastre. Nu putem proceda însă solidar fără de a ne sfătui mai intim și fără de a lua o hotărâre, atât referitor la modul de procedare, cât și referitor la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toții. ș...ț Contând cu siguranță că Ilustrității tale îți va servi de imbold mai puternic glasul timpului decât apelul meu, nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem revedea la Oradea-Mare". La 12 octombrie, Comitetul Național întrunit la Oradea adopta o moțiune în care declara că românii transilvăneni nu mai recunosc Parlamentul și Guvernul imperial, revendicându-și, totodată, libertatea de acțiune. La 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre semnatari, dădea citire documentulului de la tribuna Parlamentului din Budapesta. Propaganda naționalistă a fost susținută și de publicațiile românești din Ardeal, în special de organele de presă ale consistoriilor române: "Telegraful român" (Sibiu), "Biserica și Școala" (Arad), "Unirea" (Blaj) și "Foaia diecezană" (Caransebeș). La 30 octombrie, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a cerut episcopilor români, ortodocși și greco-catolici, să-și precizeze atitudinea cu privire la Consiliul Național Român Central. Primul răspuns a venit din partea episcopului Miron Cristea al Caransebeșului, în forma unei adrese din 1 noiembrie pentru Consiliul Național Român, în care amintea dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta sa, iar "interesele de viață ale neamului românesc ș...ț pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispoziție și față de neamul nostru". De asemenea, printr-o adresă comună din 21 noiembrie, semnată de toți episcopii ortodocși și greco-catolici din Transilvania, Consiliul Național Român era recunoscut ca for conducător al luptei de eliberare națională și se asigura aportul "din toate puterile la întruparea aspirațiilor noastre naționale". În noiembrie 1918, profesorul Nicolae Bălan de la Academia Teologică "Andreiană" din Sibiu, viitor mitropolit al Transilvaniei (1920-1955), a făcut parte din delegația trimisă de Consiliile Naționale din Sibiu și Arad pentru a lua legătura cu conducătorii politici din România. Astfel, la 14 noiembrie, Nicolae Bălan a ajuns la Iași, unde erau refugiați membrii Guvernului român. Acolo a intrat în contact cu diferiți demnitari de stat, dar și cu reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei și Statelor Unite ale Americii, pe care i-a informat despre situația din Transilvania. De la Iași a trimis o scrisoare către Vasile Goldiș, prin care îi recomanda convocarea imediată a unei adunări naționale, de preferință la Alba Iulia, care să "proclame alipirea necondiționată la România". Marea Adunare Națională de la Alba Iulia Consiliul Național Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al Marii Adunări Naționale orașul Alba Iulia și data de 1 decembrie. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Biserica românească a fost reprezentată de cei 5 episcopi în funcțiune, 4 vicari, 10 delegați ai Consistoriilor ortodoxe și ai Capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al Institutelor teologice-pedagogice și câte doi reprezentanți ai studenților de la fiecare Institut teologic, la care s-au adăugat numeroși preoți și învățători ai școlilor confesionale, aleși ca delegați oficiali. Pâlcuri de credincioși, în frunte cu preoții satelor, purtau pancarte cu inscripții: "Trăiască România", "Vrem Unirea" sau "Unirea cu Țara Românească". Manifestările au început cu oficierea Sfintei Liturghii, românii cerând, mai întâi, binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a pune bun început idealului lor. Biroul Adunării Naționale a ales trei președinți, dintre care doi erau episcopi: Ioan I. Papp al Aradului și Dimitrie Radu de la Oradea. Al treilea, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești, și-a încheiat discursul rostit pe Câmpul lui Horea prin cuvintele dreptului Simeon din Sfânta Scriptură: "Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit". Principalul raport a fost prezentat de Vasile Goldiș, care a citit apoi istorica Declarație de Unire a Transilvaniei cu România. În toate bisericile din Ardeal, clopotele au dat de veste românilor că Unirea era un fapt împlinit, iar preoții au săvârșit slujbe de Te Deum, în semn de mulțumire. Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: "Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât și au făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoșesc". Discursul de încheiere a Marii Adunări Naționale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: "Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul și dorința ca, precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia unei vieți viitoare ca națiune românească liberă și unică îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare". S-a alcătuit Marele Sfat Național, format din 212 membri, între care episcopi, profesori de teologie, protopopi și preoți cu atribuții legislative. A doua zi, deputații Marelui Sfat Național s-au întrunit în sala tribunalului, sub președinția episcopului Miron Cristea, și au ales un for executiv cu titlul de Consiliu Dirigent, având sediul la Sibiu, din care făcea parte și preotul Vasile Lucaciu. La 14 decembrie, o delegație a Marelui Sfat Național, în frunte cu episcopul Miron Cristea, s-a deplasat la București și a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii Transilvaniei cu România. Drept urmare, la 24 decembrie, regele Ferdinand promulga decretul de sancționare a unirii Transilvaniei și, totodată, a Basarabiei și Bucovinei cu România. Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănățean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: "Am înviat!". Ziua Națională a României În România interbelică, în săvârșirea momentului istoric al Unirii de la 1 decembrie 1918 era recunoscut aportul Bisericii, alături de istorici, oameni de litere și presă: "Instrucțiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor și istoricilor, versurile poeților, predicile preoților, articolele ziariștilor care au făcut din meșteșugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conștiința națională". Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost numită de mitropolitul Antonie Plămădeală "ziua bucuriei românești, împlinirea marelui vis, regăsirea tuturor românilor în vechile frontiere ale Daciei și ale lui Mihai Viteazul, în România Mare, a cărei unitate, independență, libertate și suveranitate se desăvârșise în vremea noastră, într-un avânt fără margini, cu însuflețire, cu dăruire, cu iubire sfântă pentru moștenirea primită și cu hotărârea de a o lăsa urmașilor și mai frumoasă". De Ziua Națională a românilor, citind inscripția de pe Arcul de Triumf din București, continuăm să ne bucurăm că "după secole de suferință creștinește îndurate am ajuns la unitate națională". (Articol semnat de Alexandru Briciu și publicat în Ziarul Lumina din data de 2 decembrie 2009)

Download: Click for download attached file: Biserica si Marea Unire

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 539

Id: 45926

Data: Nov 30, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei