Zambete, jocuri, rugaciune, dans, bucurie, cantece. Acestea, ca si multe altele, au umplut causul palmelor montane care adaposteste Manastirea Tismana, timp de 10 zile (10-19 august), in care s-a desfasurat tabara de traditie si spiritualitate pentru copii. Organizata de Mitropolia Ortodoxa Romana a Europei Occidentale si Meridionale, cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Iosif, tabara a adus la un loc, ca si anii trecuti, 55 de copii din familii de romani stabilite in tari precum Franta, Marea Britanie, Belgia, Italia, Spania, dar si din Romania. Aparuta din grija Inaltpreasfintitului Mitropolit Iosif pentru generatia de romani nascuti sau crescuti in afara hotarelor Romaniei, ideea a prins viata si a fost transpusa in realitate pentru a oferi copiilor sansa de a cunoaste mai bine credinta parintilor, traditiile poporului din care fac parte, precum si limba materna. Toate se intampla in cele doua saptamani pe care copiii le petrec in tara, la taberele de pe langa manastirile bogate in istorie, traditie si viata duhovniceasca. Manastirea Tismana este una din acele vetre monahale care isi deschid larg, an de an, bratele parintesti spre a-i imbratisa pe copiii dornici de aventuri prin muntii si vaile sufletelor lor. Ca sa cunosc indeaproape activitatile taberei din acest an, m-am alaturat, timp de cateva zile, drumetiei spirituale din zona Gorjului.Contactul cu o spiritualitate intrupataAjunsa in tabara, am fost intampinata de zambetul larg al parintelui Iulian Nistea, preot la biserica ortodoxa romana din Paris si coordonator al taberelor de la Tismana din ultimii trei ani. Rasetele copiilor se furisau, din cand in cand, printre verdeata padurii din preajma. Parintele a inceput sa-mi povesteasca despre provocarile pastrarii credintei ortodoxe in strainatate cu care se confrunta romanii stabiliti acolo si care ii afecteaza implicit si pe copiii lor. Bunaoara, am aflat ca in Franta toti copiii stiu ce-i ramadanul, fiindca si meniul la cantinele scolare se schimba in perioada acestuia, pe cand cuvantul post ramane un termen necunoscut de multi. Copiii crestini din Occident traiesc foarte izolati. Cu atat mai mult ortodocsii, care sunt o picatura intr-un ocean. De aceea lor le face mult bine sa fie impreuna cu alti copii care si ei sunt crestini ortodocsi, merg la biserica, se roaga, postesc. Apoi e vorba de contactul cu o spiritualitate intrupata, un crestinism care s-a intrupat in modul de viata al oamenilor: cum mananca, cum se imbraca, cum vorbesc si altele, ceea ce doar aici gasesti. Din discutia cu parintele aflu si ca locurile din tabara au fost ocupate intr-o saptamana, jumatate din copiii veniti avand varsta de 6-7 ani, fapt care nu s-a mai intamplat anii trecuti. Ne bucuram ca interesul este in crestere si ca taberele devin mai cunoscute de familiile romanilor din Occident. Incetul cu incetul se raspandeste vestea buna despre ele, iar parintii au incredere sa-si lase copiii, chiar si asa mici, de 6 ani, in tabara. De aici o iau spre foisor, unde se desfasoara atelierele pentru cei mici, si anume atelierul de lucru manual si cel de iconografie. Atente la lucrul pe care-l fac, fetele aduna cu migala margele de toate culorile, pe care le cos in bratari. La cealalta masa se lucreaza cu plastilina, din care prind viata fluturi, buburuze, frunzulite si alte forme dragi copiilor. Dincolo, la a treia masa, domneste linistea: copiii, atat baieti, cat si fete, picteaza icoane pe lemn. Ajutati de maica Cornelia, ei imblanzesc cu rabdare liniile pe care mainile zglobii le intind cu pensula pe lemn. Iuliana, una din animatoarele taberei, ma sfatuieste sa merg si la atelierul de comunicare, unde se afla copiii mai mari, cu varsta intre 10 si 13 ani. Imi doresc sa aflu taina din mineUrc scarile ca sa ajung in sala unde se desfasoara atelierul si pana sa ajung acolo intalnesc o puzderie de ochi ce sclipesc a curiozitate, care mai apoi se intorc spre foile albe pe care joaca forme si culori diverse: e atelierul de desen. Pe perete sunt lipite zeci de desene ale copiilor, care au pictat sfintii pe care-i indragesc. Inca putin si intru in sala atelierului de comunicare, unde prind firul unei discutii linistite intre copii si moderatorii atelierului - Paul si Benedict. Se citeste un fragment din cartea parintelui Tadei de la Vitovnita Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata. Pe un perete sta lipit copacul dorintelor, unde copiii si-au exprimat asteptarile de la acest atelier. Imi doresc sa aflu taina din mine, scrie pe una din frunzele copacului. Pe ceilalti pereti sunt afisate desenele cu parintii. Tata, luna mea, care ma vegheaza totdeauna, mama mereu ma face sa cred ca soarele este o floare care rasare si apune, citesc pe acestea. Spre final, fiecare copil isi spune impresiile despre felul in care s-a desfasurat atelierul in acea zi. Aflu ca inainte de a ajunge eu, copiii au discutat despre relatia cu tatii lor si multi dintre ei au plans, marturisind ca si-ar dori ca fiecare tata sa acorde mai multa atentie copilului sau, astfel incat impresiile sunt mai putin presarate de bucurie. Eu astazi m-am simtit foarte bucuros cand i-am vazut pe ceilalti plangand, a spus Mihai. Rasetele nu intarzie sa apara, asa ca Mihai continua: Oamenii din ziua de azi sunt ca mortii, sunt foarte reci, nu au aproape deloc sentimente. Sunt bucuros sa stiu ca de cealalta parte a lumii sunt oameni cu sentimente. Mihai are 12 ani, dar ultimii 7 ani i-a petrecut in Belgia, alaturi de parinti, vizitand Romania doar in vacante. Mai tarziu, tot el imi explica: La noi (in Belgia), copiii, in general, sunt reci, sunt secati de emotii. Daca le arati un film care e extrem de emotionant, ei n-o sa verse o lacrima, ci o sa se joace pe telefoane. De aceea pe mine m-a surprins ca aici copiii au pastrat emotiile. Dupa incheierea atelierului din acea zi, Paul imi explica mai multe. Titlul atelierului l-am gandit sa fie «Calatorie spre inima ta» si am ales sa fie conceput pe trei directii: relatia cu mine insumi, relatia cu ceilalti si relatia cu Dumnezeu. Foarte important a fost lucrul pe relatia cu mama si tata referitor la relatia cu ceilalti, fiindca majoritatea copiilor sufera, in timp ce parintii de foarte multe ori nu-si dau seama de faptul ca copiii lor au nevoie de atentie si atunci in sufletele lor se creeaza niste rani. Daca nu sunt oameni care sa-i asculte la timp, sa le vorbeasca despre asta, mai tarziu acele rani se pot infecta si te trezesti la 20, 25 sau 30 de ani cu un om care face lucruri pe care oamenii le catalogheaza ca fiind rele, dar de fapt in spatele acelei rautati se ascund niste rani care se trag din trairi de la varsta frageda. Format in cadrul Centrului de consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din Iasi, al carei obladuitor este maica Siluana Vlad, Paul are deja doi ani de experienta in moderarea atelierelor de comunicare in scolile din Iasi. Cred ca temele din atelier sunt doar un pretext pentru a invata impreuna sa fim cu Dumnezeu. «Calatorie spre inima mea» - mai intai ma cunosc pe mine insumi, vorbesc despre durerile mele, despre tristetile mele, apoi vad cat de importanta este relatia cu parintii mei, si apoi ajung la lucrul cel mai important - relatia cu Dumnezeu. Am observat la acesti copii o foarte mare sete de a se exprima, poate nu la toti in aceeasi masura, dar la unii dintre ei o sete foarte adanca, o cautare foarte matura a unor raspunsuri. E important sa te raportezi la ei cu o mare seriozitate si foarte multa responsabilitate, conchide Paul. Dupa masa de pranz urmeaza o noua runda de ateliere, de data asta, cel de muzica si cel de dans. Ma plimb intre cele doua grupuri de copii, impartite dupa varsta, ca sa-i ascult cantand si sa-i vad dansand. In timp ce mai-marii invata gratios pasii de dans ai valsului, cei mici canta cantece patriotice. De la mosii nostri noi am invatat/ Doina si balada ce ni le-au lasat si versurile pe care unii copii le stiu pe dinafara sunt furate de adierea ce freamata frunzele copacilor si se impleteste cu susurul raului de munte ce isi croieste drumul pe langa tabara. Acestei simfonii i se adauga bataile de toaca de la manastire, care cheama credinciosii sa urce dealul neputintelor spre a canta Prohodul Maicii Domnului. Atunci ma retrag si eu spre manastire, urmand ca a doua zi sa revin in tabara spre a ma bucura in continuare de lumina din sufletele lor. A doua zi, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, lumina de pe chipurile acestor copii te face sa uiti de ploaie, care nu conteneste sa cada inca inainte de Liturghie. Rabdarea copiilor este incercata de asteptarea vanatorii de comori, care ii va antrena in trecerea obstacolelor. Cateva ore mai tarziu, in poiana din tabara dau navala rasetele si voia buna si, dupa depasirea cu mare succes a obstacolelor, copiii primesc tricouri cu insemnele taberei. Toti cei 50 de copii se imbraca in tricourile albastre, iar dupa o indelunga sesiune de poze, una mai haioasa decat alta, ceata de pitici mai mari si mai mici se indreapta infometati spre cantina taberei. Incerc sa-i fur cateva minute Gabrielei Pipirig, si ea coordonatoarea taberei de la Tismana, insa nu reusesc sa o fac decat dupa ce ea se asigura ca toti copiii sunt in paturile lor, calatorind spre tara viselor. Cand am dat start proiectului acesta, acum opt ani, cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului Iosif, gandul nostru a fost sa aducem acasa copiii care au sansa sa vorbeasca rar limba materna. Se intampla cateodata ca, atunci cand ajung in tabara, copiii vorbesc romaneste stalcit, iar la sfarsitul taberei o vorbesc mai bine. Consider foarte important faptul ca ei pot sa vina acasa. Multi dintre ei nu mai au bunici, iar daca au bunici, nu toti au posibilitatea sa aiba o copilarie la tara, sa se bucure de natura. Astfel, faptul ca suntem aici timp de doua saptamani si prin intermediul unor activitati informale il descoperim pe Dumnezeu si traim in Hristos mi se pare extraordinar, povesteste Gabriela, la lumina stelelor ale caror sclipiri sunt acompaniate de viorile greierilor. Incercam sa le dam copiilor posibilitatea sa descopere ca ei pot sa aiba o relatie personala cu Dumnezeu si ca relatia aceasta nu poate avea loc in afara Bisericii, sa-i ajutam sa-si dea seama ca in Biserica se poate trai frumos si ca Ortodoxia e bucurie. Aici am reusit sa-mi deschid inimaIn aceeasi seara, dar putin mai devreme, am reusit sa vorbesc si cu cativa copii. Astfel l-am cunoscut pe Stefano, care are 12 ani si s-a nascut in Italia. Mama este romanca, iar tatal italian. Era venit pentru prima oara in tabara, insa reusise deja sa-si faca prieteni, chiar daca vorbeste mai greu limba romana, pe care a invatat-o mai mult de la bunica. Aici am reusit sa-mi deschid inima. Mi-a placut foarte mult slujba Prohodului Maicii Domnului, caci in timpul ei am simtit cum Dumnezeu intra in sufletul meu, mi-a marturisit Stefano. La fel de incantata de tabara era si Laureline, care, la cei 9 ani impliniti, desi nascuta in Franta, vorbeste foarte bine romana. Am participat si anul trecut la tabara si mi-a placut ca parintele ne-a explicat unele lucruri. De exemplu, nu stiam ce fac preotii cu painile la sfarsit de slujba, acum insa stiu ca le binecuvanteaza. De asemenea, am invatat cateva rugaciuni pe care le spun aici, dar si acasa, cand merg la biserica cu mama. Sofia are 13 ani, este din Bucuresti si participa deja pentru a treia oara la tabara de la Tismana. Imi place ca vin multi copii din alte tari si ca pot sa ma cunosc cu ei. De asemenea, imi place ca ne invata multe lucruri despre Dumnezeu si ne apropiem mai mult de El. Mi-am umplut desaga sufletului cu zambetele daruite de copii, precum si de lumina inocentei lor, plecand de la Tismana bucuroasa pentru ei ca s-au intors in Romania, chiar daca si pentru putin timp, unde au vorbit cu Dumnezeu in voie, i-au povestit de prieteniile care s-au infiripat in tabara si s-au infruptat din dulceata Ortodoxiei de acasa. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 21 august 2013, semnat de Ecaterina Lutisina)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 685

Id: 33268

Data: Aug 21, 2013

Imagine: