Istoricul Socrate a denumit perioada controversei ariene drept o neintelegere petrecuta noaptea, in care nici una dintre parti nu a inteles in mod clar motivele pentru care se cearta cu cealalta. Acest aspect poate fi observat inca de la primul contact cu documentele perioadei respective, care ne prezinta un mozaic amestecat, pornind de la scrierile lui Eusebiu al Cezareei si incheind cu diferite epistole ale participantilor directi precum Arie, Alexandru al Alexandriei, Constantin cel Mare sau Atanasie al Alexandriei.Inceputul controversei ariene isi are originea intr-o discutie ceva mai aprinsa petrecuta intre episcopul Alexandru al Alexandriei si Arie, unul dintre preotii recunoscuti ai cetatii la vremea respectiva. Pe scurt, Arie a afirmat in cadrul unei intruniri in care se discutau pasaje dificile din Vechiul Testament ca Fiul nu este de aceeasi fiinta cu Tatal si ca a fost un timp cand Fiul nu a existat, fiind precedat de Tatal. Episcopul alexandrin a incercat sa tempereze elanul lui Arie si i-a explicat ca Fiul si Tatal impartasesc aceeasi fiinta, dar acesta nu s-a lasat induplecat si a continuat sa prolifereze invatatura sa, considerand ca Alexandru este ignorant in ceea ce priveste invatatura de credinta. Ceea ce a parut la inceput un simplu conflict exegetic s-a transformat in scurta vreme intr-o veritabila batalie teologica si filosofica, capitala egipteana devenind un camp deschis de violente si certuri. Arie si-a transpus invatatura intr-o scriere dedicata publicului larg, exprimata intr-un limbaj accesibil, intitulata Thalia sau Banchetul. Episcopul Alexandru nu a avut de ales si a convocat un sinod local in care l-a excomunicat pe acesta si pe cei care ii proliferau invataturile. In pofida acestui act, care a potolit pentru un timp spiritele, conflictul a izbucnit din nou, odata ce Arie s-a intors cu sustinere din partea episcopilor din Siria si Asia Mica, reusind sa atraga de partea sa si ierarhi de renume ai vremii precum Eusebiu de Cezareea sau Eusebiu de Nicomidia. Controversa a aparut in anul 318, cand la putere in Rasarit se afla inca Licinius si s-a prelungit pentru decenii intregi. Sa ne gandim ca in timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, petrecut la Constantinopol in 381, la peste 60 de ani distanta, lucrurile inca nu erau lamurite, arienii avand propriile biserici si comunitatea lor atragand suficienti adepti noi. Odata cu infrangerea lui Licinius petrecuta in anul 324, problema a ajuns pe masa de lucru a imparatului Constantin cel Mare, care s-a vazut nevoit sa adreseze o scrisoare conciliatoare episcopului Alexandru si lui Arie.O opinie usor depasitaEusebiu de Cezareea prezinta controversa ariana intr-un mod relativ fals, afirmand ca toata povestea provenea doar din ingamfarea crestinilor care erau acum ocrotiti de puterea imperiala si ca esenta conflictului se reducea la o simpla cearta de cuvinte si avea ca sursa principala invidia si nicidecum dumnezeiestile dogme. Parerea sa nu trebuie sa ne surprinda pentru ca el insusi a fost un adept convins al arianismului la inceput. Ceea ce ne surprinde este lipsa de informare sau informarea de rea-credinta care exista in preajma imparatului Constantin cel Mare, deoarece el insusi da dovada de nestiinta in cadrul epistolei pe care o adreseaza clerului alexandrin si in special episcopului Alexandru si lui Arie. Informat superficial de consilierii sai, Eusebiu de Cezareea si Eusebiu de Nicomidia, Sfantul Constantin ajunsese sa creada si el ca totul se reduce la o simpla cearta exegetica. El spune astfel: Cand tu, Alexandre, ai vrut sa afli parerea fiecarui prezbiter al tau cu privire la un anumit text din Scriptura (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de insemnatate al neintelegerii voastre, s.n.), tu - Arie - ai dat un raspuns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost daca nici macar nu ti-ar fi venit in minte; sau - de vreme ce tot iti venise in minte - oricum bine ar fi fost sa nu vorbesti despre el. Asa a incoltit intre voi doi discordia; adunarea s-a imprastiat, iar preasfantul popor al credinciosilor, tras fie intr-o parte, fie in cealalta, s-a despartit din armonioasa intocmire care-l facea (un singur trup) ( Viata lui Constantin cel Mare, in: PSB, vol. XIV, trad. Radu Ale-xandrescu, EIBMBOR, Bucuresti, 1994, p. 118). Problema cea mai mare este ca aceasta optica asupra situatiei nu avea cum sa imbunatateasca lucrurile, ci, din contra, urma sa nemultumeasca ambele tabere. Cearta dura deja de sase ani. Daca ar fi fost vorba de un punct cu totul lipsit de insemnatate asa cum il numeste in nestiinta de cauza imparatul Constantin cel Mare, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai repede si nimeni nu ar fi staruit cu atata ardoare sa isi impuna punctul de vedere. Din pacate, problema era mult mai profunda, asa cum urma sa afle si el in mod direct.Indemnul plin de blandeteDezinformarea sa reiese si din urmatorul pasaj: De aceea se cuvine ca intre voi atat intrebarea cea nechibzuita, cat si necugetatul raspuns sa-si acorde deopotriva iertarea. Pricina certei dintre voi n-a pornit de la ce era mai insemnat intre poruncile cuprinse in Scriptura si nici nu vi s-a furisat in suflet vreo noua erezie privind slujirea lui Dumnezeu (s.n.); voi aveti totusi una si aceeasi putere de judecata, astfel incat puteti sa va puneti pana la urma de acord ( Viata lui Con-stantin cel Mare, p. 119). Eusebiu de Nicomidia isi facuse treaba foarte bine ascunzand imparatului Constantin exact partea esentiala a conflictului, si anume ca reprezenta o problema de dogma, nu o simpla cearta pe cuvinte. S-a inselat insa atunci cand a considerat ca va fi suficient acest avertisment epistolar pentru a pune punct unei controverse dogmatice ample. De aceea, indemnul plin de blandete al lui Constantin cel Mare din finalul epistolei sale nu avea cum sa isi gaseasca implinirea: Redati-mi tihnitele zile si noptile ocolite de griji, ca sa-mi ramana si mie macar cat de putin din bucuria pe care o zamisleste lumina cea neintinata si o viata de liniste; altminteri ar insemna sa ma podideasca lacrimile, sa nu ma mai pot opri din plans, iar viata sa-mi ajunga nesuferita. Pentru ca, daca poporul lui Dumnezeu - prin el intelegand eu aici pe impreuna-slujitorii mei - s-a putut dezbina drept urmare unei pricini atat de nepotrivite si pagubitoare, cum oare voi mai putea eu sa-mi pastrez cumpatul pe viitor? ( Viata lui Constantin cel Mare, p. 121). Sfantul Constantin cel Mare cauta pacea si unitatea si era convins ca o epistola adresata inimii si nu mintii celor aflati in conflict va reusi sa aduca din nou armonia acolo unde aceasta incepuse sa lipseasca. Din pacate, urma sa treaca multi ani innegurati pana cand cuvintele din incheierea scrisorii sale aveau sa se implineasca: Redeschideti-mi, asadar, prin impacarea voastra portile Rasaritului, pe care mi le-ati zavorat prin zavistia ce a pus stapanire pe voi! Redati-mi cat mai grabnic bucuria de a veni sa va vad - atat pe voi, cat si pe celelalte neamuri - si de a-I multumi Celui Atotputernic cu cuvinte placute auzului pentru faptul de a va fi dat tuturor putinta de a va intelege intreolalta si de a ramane fiinte libere ( Viata lui Constantin cel Mare, p. 121). Portile Rasaritului insa, urmau sa fie zguduite de un cutremur adanc pentru multi ani, depasind durata de viata a celui care adresa in mod sincer aceste cuvinte calde.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 5 septembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 692

Id: 33538

Data: Sep 5, 2013

Imagine: