Duminica Floriilor sau a Stalparilor este una dintre cele 12 sarbatori imparatesti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimica, mentionata, pentru prima data, in secolul al IV-lea, sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim a cuprins, in scurt timp, intreaga lume crestina, fiind celebrata cu mare fast. Strans legata de minunea invierii lui Lazar din Betania, aceasta duminica ne pregateste pentru bucuria pe care o aduce biruinta lui Hristos asupra mortii din duminica urmatoare, cea a Invierii.Sarbatoarea Floriilor aminteste de momentul intrarii triumfale a Mantuitorului Hristos in Ierusalim, care a avut loc cu putine zile inainte de Patima Sa.Cu toate ca nu exista mentiuni in acest sens, cu siguranta evenimentul Intrarii Domnului in Ierusalim a fost praznuit din zorii Bisericii crestine. La inceput, Duminica Stalparilor a fost tinuta numai de comunitatea crestina din Ierusalim. Avand un caracter local, nefiind cunoscuta si de alte Biserici, sarbatoarea nu figureaza in randul celorlalte enumerate in Constitutiile Apostolice - document elaborat spre sfarsitul secolului al IV-lea. Este mentionata insa de Sfantul Ioan Gura de Aur (†407), de Sfantul Epifanie de Salamina (†403), de Sfantul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la aceasta sarbatoare, precum si de pelerina spaniola, Egeria, care o descrie in jurnalul sau de calatorie la Locurile Sfinte.Din Ierusalim, sarbatoarea Duminicii Stalparilor a trecut mai intai in Egipt, apoi in Siria si in Asia Mica. In secolul al V-lea se celebra deja in capitala imperiului, Constantinopol, cand imparatul si curtea sa participau la procesiunea solemna ce avea loc in Duminica Intrarii in Ierusalim. Cu acest prilej, multimea credinciosilor purta atat ramuri de finic, cat si de maslin si de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfasura pe strazile orasului, credinciosii intonau frumoase cantari compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca insusi imparatul sa participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat si de curtile domnesti din Ţarile Romane.In timpul secolelor al VI-lea - al VII-lea, sarbatoarea se raspandeste si in Occident, fiind mentionata de Isidor de Sevilia (†636). Tot in aceasta perioada, se introduce si binecuvantarea ramurilor de finic, aduse de credinciosi la biserica, iar procesiunea se muta dimineata. Semnele biruintei purtand...La Intrarea in Ierusalim, Hristos a fost intampinat de multime de barbati, femei si copii, care purtau in maini ramuri verzi de finic si isi manifestau bucuria, strigand: Osana! Binecuvantat este cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel!Din timpuri stravechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruintei. Romanii, de pilda, obisnuiau sa-si intampine castigatorii la intreceri sau biruitorii in razboaie cu ramuri de finic.La Intrarea in Ierusalim acestea capata o semnificatie mult mai bogata: arata mai dinainte biruinta lui Hristos asupra mortii. Cu acelasi inteles sunt mentionate in cartea Apocalipsei: Dupa acestea, m-am uitat si iata multime multa, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile, stand inaintea tronului si inaintea Mielului, imbracati in vesminte albe si avand in mana ramuri de finic. Pentru acest motiv, in iconografie, martirii sunt reprezentati, de multe ori, tinand in maini ramuri de finic.Desi in Noul Testament se spune ca Mantuitorul Hristos a fost intampinat cu finic, de-a lungul vremii si in functie si de clima tarii respective s-au folosit si alte ramuri (maslin, mirt, liliac). In tara noastra este obiceiul sa se aduca la biserica si sa se binecuvanteze ramuri de salcie.Sarbatoarea Floriilor in veacul al VI-lea, la IerusalimPrima descriere a sarbatorii Intrarii Domnului in Ierusalim o datoram pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfarsitul secolului IV, vizitand Locurile Sfinte ne-a lasat insemnarile ei de calatorie. Jurnalul Egeriei reprezinta pentru noi un document de mare valoare, intrucat ne ajuta sa reconstituim epoca respectiva.Duminica Stalparilor A doua zi, adica duminica cu care se intra in Saptamana Pastilor, numita aici «saptamana mare», dupa ce s-au savarsit, de la cantatul cocosilor si pana dimineata, cele ce se fac, ca de obicei, in biserica Invierii si la cea a Crucii, duminica dimineata deci se merge, ca de obicei, in biserica mare, care se numeste «Martyrion». Se numeste Martyrion pentru ca este pe Golgota, si anume in spatele Crucii, acolo unde Domnul a indurat Patimile, si de acolo (numele) de Martyrion.Dupa ce s-au savarsit toate, potrivit randuielii, in biserica mare, inainte de a se sfarsi slujba, arhidiaconul inalta glasul si zice mai intai: «Toata saptamana aceasta, adica de maine inainte, la ceasul al noualea, sa ne intalnim toti la Martyrion, adica in biserica cea mare!». Apoi din nou inalta glasul si zice: «Azi, la ceasul al saptelea din zi, sa fim gata in Eleona».Dupa ce s-a terminat slujba in biserica mare, adica in Martyrion, episcopul este condus in cantari la biserica Invierii si acolo fiind savarsite cele ce sunt randuite a se face duminica in biserica Invierii dupa iesirea din Martyrion, fiecare intorcandu-se acasa, se grabeste sa manance, pentru ca la inceputul ceasului al saptelea din zi toti sa fie in biserica Eleona, adica pe Muntele Maslinilor, unde este grota in care invata Domnul.Procesiunea din Duminica Floriilor Prin urmare, la ceasul al saptelea, tot poporul urca in Muntele Maslinilor si anume la biserica Eleona si vine si episcopul. Se intoneaza imne si antifoane potrivite cu ziua si locul si se fac, de asemenea, lecturi. Şi cand se apropie ceasul al noualea din zi, se urca in cantari la biserica «Imbomon», adica in locul de unde Domnul S-a inaltat la ceruri si acolo se sta; caci tot poporul, totdeauna cand episcopul e prezent, e poftit sa sada, in picioare ramanand continuu numai diaconii. Se intoneaza si aici imne si antifoane potrivite cu locul si ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugaciuni.Cand se apropie ceasul al unsprezecelea se citeste locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri si stalpari de finic au intampinat pe Domnul, zicand: «Binecuvantat Cel ce vine in numele Domnului». Şi indata se ridica episcopul si tot poporul si atunci se merge din varful muntelui numai pe picioare. Caci tot poporul merge inaintea episcopului, cantandu-se imne si antifoane si raspunzand intr-una: «Binecuvantat Cel ce vine in numele Domnului!».Şi toti copiii cati sunt prin acele locuri, pana chiar si cei care nu pot merge singuri pe picioare si care - mici fiind - ii poarta parintii asezati pe grumazul lor, purtand toti, in maini, ramuri: unii de palmieri, altii de maslini, si asa este insotit episcopul in chipul in care a fost intampinat atunci Domnul.Din varful muntelui si pana in oras si de acolo pana la biserica Invierii, prin tot orasul, merg absolut toti pe jos; dar si doamnele si barbatii de vaza, cati sunt, conduc pe episcop, intonand refrenul: «Bine este cuvantat...»; si asa, incet-incet, ca sa nu oboseasca poporul, abia pe seara se ajunge la biserica Invierii. Ajunsi aici, desi tarziu, se face totusi Vecernia, apoi din nou rugaciunea la locul Crucii, dupa care se slobozeste poporul. (Egeria, Insemnari de calatorie) - Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 20 aprilie 2008-

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 712

Id: 30402

Data: Apr 28, 2013

Imagine: