Inca din Constitutia instituita in 1948 de catre regimul comunist era invocata libertatea religioasa. Era o exprimare obisnuita in normativul laic, dar in spatele careia se ascundeau multe impedimente la adresa Bisericii. Practic, una se invoca si alta se facea. Bisericii i se cerea fidelitate fata de regim, dar, in acelasi timp, i se luau tot mai multe drepturi. In spiritul noii constitutii si al legislatiei instituite mai ales in august 1948, Bisericii i s-a impus un cadru normativ nou, aprobat abia in 1949, dupa mai multe conditionari care au condus inevitabil la restrictionarea activitatii misionare bisericesti intr-un spatiu restrans, tot mai marginalizat de cel public. Bisericii i s-a impus sa-si desfasoare activitatea intre zidurile manastirilor si in curtile parohiilor. Dar si aici ochiul vigilent al partidului unic isi facea simtita prezenta. Şi parca nu era indeajuns pentru un regim care isi propusese ridicarea terorii la rang de institutie. Partidul si-a dorit, dupa modelul sovietic, sa cunoasca indeaproape activitatea Bisericii, chiar in interiorul spiritualului, constituind o institutie care se pretindea mostenitor al vechiului Minister al Cultelor. Ce era nou? In cadrul acestui minister partidul a cerut infiintarea unui corp de inspectori care sa fie prezenti in permanenta pe langa episcopi si preoti, deci in teritoriu. Un al doilea lucru care s-a schimbat a fost interpretarea conceptului de supraveghere si control, initiat inca din vremea lui Cuza, dupa principiul: daca statul bugeteaza Biserica, atunci trebuie sa o si controleze. Numai ca in regimul comunist, acest concept a cunoscut o evolutie. Imputernicitul de culte avea puterea de a se exprima aproape in orice problema pe care un episcop sau un preot o ridica: de la o simpla aprobare de reparare sau restaurare de biserica la orice intrunire preoteasca prevazuta de statutul Bisericii; la controlul cheltuielilor din aparatul bisericesc, inclusiv donatiile credinciosilor; organizarea de pelerinaje; savarsirea de sfintiri si orice alte slujbe care i-ar fi putut atrage pe credinciosi sau, dupa limbajul epocii, ar fi sustras pe cetateni de la muncile campului. La orice intrunire preoteasca imputernicitul de culte era prezent, alcatuia ordinea de zi, avea drept de veto si refera superiorilor de la Bucuresti, pentru masuri. Impreuna cu reprezentantul partidului de la nivel local, imputernicitul se exprima la numirea preotilor in posturile parohiale si asupra desfiintarii unitatilor de cult. La nivelul ierarhiei activitatea era supervizata de directorul Relatii Culte din Departamentul Cultelor, de presedinte si vicepresedintele acestei temute institutii. Nu intamplator aceasta institutie era denumita Securitatea preotilor. In mediul monahal supravegherea era asigurata de catre imputernicitii de culte care adeseori mergeau in manastiri, interzicand si facand presiuni pentru anumite manifestari cultice. Acestia au avut un rol proeminent in aplicarea masurilor de limitare a personalului monahal la sfarsitul anilor a50. Ei au fost cei care, atat inainte de instituirea Decretului 410, cat si dupa, mergeau in manastiri, unde desfiintau atelierele mestesugaresti si cereau staretilor si staretele sa-i oblige pe calugari si calugarite sa paraseasca asezamantul. Asa multe manastiri au fost inchise ca lacasuri de rugaciune, functionand insa ca muzee. De asemenea, ghidurile turistice si ghizii erau verificati de catre Departament, astfel incat aspectul religios sa nu fie exagerat in detrimentul celui cultural. Dupa 1960, aceiasi functionari supravegheau manastirile ca personalul monahal sa ramana in limitele Decretului 410.Un alt palier urmarit indeaproape de cei de la departament a fost invatamantul teologic. Acesta fusese reformat dupa 1948 in spatiul eminamente bisericesc, ca un deziderat mai vechi al Bisericii. Numai ca acest proces de invatamant incepuse sa ia amploare, aspect care ameninta constructia socialismului. Atunci Ministerul Cultelor a initiat reformarea cadrului normativ pentru functionarea invatamantului teologic. Dupa 1955, invatamantul teologic era sub controlul departamentului, ceea ce presupunea ca aceasta institutie a statului se exprima in: alcatuirea programelor scolare, continutul cursurilor, fixarea numarului de locuri la admitere (seminar, institut, magisteriu), stabilirea orarului la cursuri, incadrarea profesorilor sau organizarea de conferinte si de excursii cu studentii. In ultimii ani ai regimului comunist, acest control al departamentului devenise obsedant, aproape orice aprobare trebuind sa primeasca avizul organelor de stat, adica ale Ministerului de Interne-Securitatea. Departamentul Cultelor devenise institutia care practic dicta Bisericii. Dar Biserica rezista prin ceea ce nu i se putea lua: rugaciunea continua si atasamentul fata de credinciosi. (Articol publicat in "Ziarul Lumina" din data de 1 martie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 574

Id: 28788

Data: Mar 1, 2013

Imagine: