Cuvant teologic la Duminica intoarcerii Fiului risipitor:Frica de Dumnezeu, sustinuta de constiinta unei vieti pacatoase, duce, pe de o parte, la pocainta pentru pacatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin infranare, a pacatelor viitoare. Pocainta este al doilea har, spune Sfantul Isaac Sirul, si se naste in inima din credinta si frica… Ea este a doua renastere.1 Pocainta este reinnoirea Botezului , zice Sfantul Ioan Scararul, este curatirea constiintei.2Lucrarea de purificare se realizeaza prin puterile ce emana din Taina Botezului si din Taina Pocaintei, asa cum iluminarea este o actualizare a puterilor daruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe masura ce creste, acesta face sa slabeasca urmele vietii celei vechi, absorbind puterile ei si folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi in doua intelesuri: intai ca lovitura mortala ce i-o da aceluia, punand inceputul omului nou, al doilea, ca mortificare treptata a zvarcolirilor aceluia, care mai dureaza o vreme. Dar se intampla adeseori ca resturile de forta ce au ramas in omul vechi doborat la pamant se invioreaza prin noi pacate. Atunci e necesara o noua revarsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou sa reia cu mai multa vigoare actiunea de slabire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, cand puterile ramase de la omul vechi au crescut prea mult, cand patimile au crescut in calea puterilor de la Botez asa incat acestea nu mai pot inainta, pocainta vine sa le inlature, ca sa fa-ca drum harului de la Botez. Am zice ca pocainta lupta mai mult cu fata spre trecut, iar Botezul, cu fata spre viitor. Ea inlatura gunoiul (pacatului) adunat cu timpul in suflet, ca sa deschida drum propasirii omului nou-nascut la Botez. Daca harul Botezului reface tendintele spre bine ale firii noastre, harul pocaintei intareste tendinta firii de a regreta ceea ce a facut rau.In orice caz, puterile ce ne vin prin pocainta aduc o noua intensificare lucrarii puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.Sfintii Parinti cunosc insa doua forme ale pocaintei. Este pocainta ca Taina si pocainta ca lucrare permanenta in suflet. Dar puterea celei de a doua vine din cea dintai.Marcu Ascetul, Ioan Scararul, Isaac Sirul staruie asupra acestei a doua forme a poca-intei.Ideea unei pocainte permanente corespunde cu rostul pocaintei in general. Daca ea este o lopata intoarsa inapoi spre curatirea omului de pacatele adunate dupa Botez, ca omul nou sa poata inainta luptand, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din fata, atunci evident ca noi, gresind aproape in fiecare clipa, adica aproape niciodata ne-castigand o biruinta desavarsita asupra unei ispite, ci numai in parte, e necesar un regret care sa ne insoteasca statornic, care sa ne smereasca statornic, o voce care sa critice mereu imperfectiunea faptelor savarsite, constituind prin insusi acest fapt un indemn pentru o si mai mare incordare a lucrarii noastre viitoare.Pocainta, rabdarea tuturor necazurilorSfantul Marcu Ascetul cuprinde in aceasta pocainta necontenita rugaciunea neintrerupta (cred ca rugaciunea care cere iertarea), alungarea gandurilor rele, lucrare care trebuie sa ne tina mereu angajati, observarea gandurilor, intrucat mereu vin ganduri pacatoase pe care trebuie sa le regretam si sa le alungam, si rabdarea necazurilor, socotind ca prin rabdarea necazurilor ne vindecam de greseli si imperfectiuni tre-cute3. Chiar cand facem un bine, trebuie sa ne caim, zice el, pentru ca aceasta ne arata ca il puteam face si mai inainte, iar daca nu l-am facut, suntem vinovati. Binele de azi trebuie sa ne trezeasca la cainta pentru lipsa binelui de ieri 4.Ioan Scararul cuprinde si el in pocainta nu numai un regret pentru pacatele trecute, ci si o lucrare a virtutilor si o rabdare a necazurilor. Pocainta este impacarea cu Domnul, prin lucrarea virtutilor opuse greselilor. Pocainta este rabdarea tuturor necazurilor.5Permanenta caintei o argumenteaza frumos si Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult a-supra insusirilor ce le atribuie el caintei.Sfantul Isaac spune despre cainta: Daca toti suntem pacatosi si nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuti nu e mai inalta ca pocainta. Lucrul ei nu se poate sfarsi niciodata. Caci ea li se potriveste tuturor, pacatosilor si dreptilor, totdeauna, daca vor sa dobandeasca mantuirea. Şi nu este nici un termen al de-savarsirii ei, pentru ca desavarsirea chiar a celor desavarsiti este nedesavar-sita (Cuv. 55, Despre patimi. Opera ascetica, Ed. Atena, 1895, p. 220).Trei atribute acorda aici Sfantul Isaac caintei: 1) ea e cea mai inalta dintre virtuti; 2) nu se termina niciodata cat traim si 3) ea e un mijloc de continua desavarsire a noastra.1) In ce priveste primul atribut (cea mai inalta dintre virtuti – n. ed.), in sine luata, fara indoiala, virtutea dragostei este mai inalta decat a caintei. Dar conditia noastra pamanteasca nu ne ingaduie sa realizam dragostea in toata puritatea si deplinatatea. De asemenea, nici o alta virtute. Oricand ne dam seama ca dragostea sau alta virtute a noastra n-a realizat un maximum de care sa fim deplin multumiti. Dupa orice act de virtute si de iubire constatam ca el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi si mai deplin. Acest fapt creeaza o nemultumire fata de ce am facut, care este inima caintei. Cainta este ipostaza de judecator al constiintei nu numai peste pacatele noastre, ci si peste virtutile noastre, intrucat totdeauna le re-alizam in forma nedesavarsita. Ei nu-i scapa nimic; nu absolva nimic; nu acopera nimic. Nu este nici o virtute care sa nu fie supusa examenului sever, neinduplecat, al caintei. Dar oare nu s-ar putea spune ca si cainta poate fi nedeplina si deci si ea ar putea fi supusa unei judecati a constiintei, care in acest caz ar fi mai inalta decat cainta? Desigur, dar cainta nedeplina si impura este judecata tot de cainta, de o cainta mai deplina, si nu de o alta virtute.Cainta e actul de critica al constiintei, e autocritica pe care si-o face omul. Ca atare, e actul de judecata al constiintei, iar noi stim ca toate sunt supuse ju-decatii.Dar este judecata si judecata. Este judecata facuta asupra altuia, si este judecata pe care o faci asupra ta insuti. In judecata pe care o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mandriei, in autocritica este exclusa prin definitie mandria. Poate incapea cel mult o oarecare ingaduinta. Dar o autocritica sau o cainta ingaduitoare, lasand pe om nemultumit, tinde ea insasi dupa una tot mai obiectiva, tot mai severa.Cu un cuvant, orice pacat, orice nedeplinatate in virtute sunt supuse autocriticii sau caintei. Chiar insuficienta autocriticii sau a caintei tot prin autocritica sau cainta e blamata, in acest sens, nici o virtute nu sta deasupra caintei, nu se poate sustrage de sub forul de judecata al autocriticii. Astfel, cainta e drum spre iubire, sta in slujba iubirii, conduce de la o iubire neindestulatoare la mai multa iubire. De aceea, nu e o contrazicere intre a spune ca cea mai mare virtute e dragostea si a socoti cainta drept cea mai mare virtute. Caci motorul caintei e dragostea.2) Daca e asa, este vadit ca pocainta urmeaza, sau trebuie sa urmeze, dupa fiecare act, dupa fiecare stare, dupa fiecare cuvant al nostru. Ea urmeaza pacatelor, ea urmeaza virtutilor noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde sa devina un curent per-manent in constiinta noastra, o prezenta neintrerupta, conducand la mai multa iubi-re. Celelalte dispozitii si acte ale noastre se schimba potrivit cu imprejurarile; cainta e cu toate, e firul care le leaga pe toate. Nu numai constiinta simpla ca eu sunt purtatorul si autorul tuturor dispozitiilor si faptelor mele trecute, nu numai amintirea pe care o am despre ele le leaga la un loc, ci si cainta sau amintirea co-lorata cu nemultumirea pentru felul cum le-am savarsit.Cea mai inalta dintre virtutiNici un om nu este indiferent fata de trecutul sau, sau nu are numai o cunostinta teoretica. Aceasta ar rapi si clipei prezente seva existentiala. Omul isi imbratiseaza cu un interes palpitant trecutul. Dar aceasta atitudine plina de pasiune fata de tre-cut este sau una de orgoliu, de satisfactie, si in acest caz omul vrea ca nu numai el sa fie multumit pentru ce a realizat, ci sa stoarca si recunoasterea altora; sau una de cainta, de nemultumire. In cazul din urma, laudele oamenilor ii fac rau, pentru ca, pe de o parte, stie cat de putin corespund cu evidentele sale launtrice, prin care cunoaste mai bine realitatea in ceea ce-l priveste, iar pe de alta, pentru ca tind sa-i acopere adevarata realitate, sa-l amageasca, sa-i slabeasca sinceritatea cu sine in-susi, sa-i intunece autotransparenta, fie ca sunt sincere, fie ca sunt simple lingusiri.Dar cainta aceasta, care se tine ca umbra de noi, nu trebuie confundata cu o nemultu-mire descurajanta, care sa ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie sa fie o in-doiala in posibilitatile noastre mai mari, ci o constatare a insuficientei realizari-lor de pana acum. Daca e descurajare, este ea insasi un pacat, unul dintre cele mai grele pacate. Nu din sentimentul ca nimic nu se poate face cu adevarat bun rosteste constiinta noastra caincioasa (nemultumita de sine, n. ed.), necontenit, o judecata critica asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adanc ca se poate lucra si mai bine, din experienta unor puteri tainice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi mereu mai intarite de cele dumnezeiesti, din sentimentul ca in ceea ce am faptuit si in modul in care ne-am comportat nu am realizat decat intr-o masura insuficienta si intr-un chip palid ceea ce putem face. Cainta exprima gandul: Poate fi mai bine. Descurajarea, dimpotriva, spune: Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot. Propriu-zis, descurajarea e opusa caintei, pentru ca acolo unde nu se putea astepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptica. Cainta e purtata de o credinta in mai bine.Judecata inainte de judecataSunt doua caracteristici care fac din cainta un for oarecum mai presus de om in launtrul omului, ridicandu-l mereu mai sus de nivelurile morale si spirituale pe care le atinge. Cainta e o judecata ce e totdeauna deasupra realizarilor si actualizarilor noastre. Oricat ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urca si mai sus. Este o judecata in numele unui ideal? Da, insa nu in numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv judeca ea. Daca acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atata neliniste, cu atata nevindecata si neostenita apasare. Cainta este trezita si sustinuta de intuitia prezentei unei autoritati mai presus de noi, fata de care ne simtim responsabili, dar care ne da si putere sa facem tot mai mult, daca i-o cerem. Cainta ne este un transpa-rent spre Dumnezeu, este acul cu care impunge Dumnezeu inima noastra neincetat, este mana Lui, care ne trage mereu in sus. Cainta este relatie intre noi si cineva mai presus de noi. Ea ne arata ca fiind in legatura cu acel cineva. Daca n-am fi in aceasta relatie, daca n-am fi asezati cu fata sufletului intoarsa spre un for de judecata personal si suprem, nu ar fi explicabila cainta, nu ar avea de unde rasuna in noi judecatile si pretentiile absolute ale caintei.Dar, cum am spus, cainta nu e numai judecata asupra celor trecute ale mele, ci si o incredere in posibilitati mai mari din puterile mele intarite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotita, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai inalta dintre virtuti. In aceasta calitate din urma, ea ni se vadeste, de asemenea, stand intr-o legatura cu izvoare de putere de dincolo de om. Fiinta caintei, ca si a smere-niei, de care e nedespartita, e de caracter dialectic; cuprinde in sine o impreunare de pozitii contradictorii, care nu se anuleaza reciproc, ci dau o realitate foarte complexa. Pe de o parte, ea e o necontenita nemultumire cu orice stare in care ne aflam, pe de alta parte, este o incredere statornica si neclintita in posibilitatile uriase. Sunt cel mai mare pacatos - spune totdeauna omul caintei -, sunt un nevrednic. Cu toate acestea, el nu-si pierde nici o clipa nadejdea, nu-l cuprinde nicidecum gandul ca va fi pierdut, el nu se lasa scufundat in descurajare si in lance-zeala mortii sufletesti. Se da ca explicatie a acestei persistente in taria suflet-easca faptul ca omul ce se caieste are incredere in Dumnezeu, ca intr-un factor de-osebit de el. Dar increderea e ea insasi o putere launtrica. Asadar, pe de o parte, se face aici experienta neputintei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident ca e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o co-municare cu resursele vaste si adanci ale rezervorului de putere spirituala universala al lui Dumnezeu. Cainta e o relatie cu Dumnezeu, atat prin caracterul ei de judecatoare absoluta, cat si prin barbatia nedescurajata cu care indeamna pe om spre mai bine.Cainta este cea mai inalta dintre virtuti nu pentru ca este ea insasi o virtute infaptuitoare in rand cu celelalte, ci pentru ca, ramanand mereu nemultumita cu ceea ce realizeaza aparte, ea este un motor al tuturor virtutilor. Daca n-ar fi cainta, n-ar fi tendinta de depasire in om. Cainta e o ardere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiunea dupa mai bine. Prin ea, calcand omul peste sine insusi si ju-decandu-se in numele pretentiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridica mereu mai sus.3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristica ce o da caintei Sfantul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continua desavarsire a omului, un mijloc care el insusi se desavarseste necontenit.Sfantul Isaac Sirul compara lumea aceasta cu o mare, iar cainta, cu o corabie care ne trece la tarmul vietii fericite de dincolo, in raiul a carui fiinta e dragostea. Precum nu e cu putinta, zice, sa treaca cineva marea cea mare fara corabie, asa nu poate trece cineva la dragoste fara temere. Marea cea furtunoasa asezata intre noi si raiul spiritual o putem trece numai prin corabia caintei, purtata de vaslasii fricii. Daca vaslasii acestia ai fricii nu carmuiesc bine corabia caintei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne inecam in ea. Cainta e corabia, frica este car-maciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne asaza frica in corabia pocaintei si ne trece marea cea furtunoasa si ne calauzeste spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toti cei ce ostenesc si s-au luminat prin pocainta. Iar cand am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desavarsit si am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta (Cuv. 72, op. cit., p. 283).[...]Spovedania ne pune in stare de smerenieE cazul insa sa ne intrebam in ce raport sta aceasta cainta permanenta cu pocainta ca Taina. De obicei, Sfintii Parinti ii zic celei dintai pocainta propriu-zis (), celei de a doua, marturisire ().De aici urmeaza ca cea dintai e o pregatire durabila pentru cea de a doua si o prefigurare a efectelor aceleia. Prin cainta permanenta ne pregatim pentru pocainta ca Taina, precum pocainta ca Taina trebuie sa ne indemne la pocainta permanenta. Daca Dumnezeu ne-a lasat pocainta ca Taina, evident ca nu ne putem duce la ea ne-pregatiti sau numai cu o reamintire scurta a pacatelor in ultimele clipe, sau chiar zile. Cate din cuvintele si faptele noastre nu le uitam de obicei! Am risca sa nu ne mai reamintim nici de gandurile, de cuvintele si de faptele pacatoase daca n-am starui asupra lor prin cainta indata ce s-au produs si daca n-am reveni mereu asupra lor cu regret. In pocainta ca Taina aruncam din nou efectiv gunoiul raului de care ne-am de-solidarizat, de care ne-am detasat, dar care e inca tot in noi, dupa ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Iesirea cu el in fata duhovnicului e necesara pentru ca sa experiem mai acut socoteala ce trebuie sa o dam lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifica cu launtrul nostru. Spovedania e necesara pentru acceptarea din par-tea noastra a celei mai accentuate simtiri de umilinta si pentru a ne da seama ca sca-parea noastra de pacat atarna de sprijinul, de ajutorul ce ni-l da semenul, ca suntem avizati de el, ca aceasta eliberare este o opera a comuniunii, depasind individualismul in care sta la panda mandria. Prin Spovedanie ne punem in situatia smerita de ucenici care primim o invatatura. Prin ea dam prilejul sa auzim o jude-cata obiectiva, externa asupra faptelor noastre, nepovarnita nici pe panta crutarii, nici pe a condamnarii, cum ni se intampla noua aproape totdeauna cand suntem numai noi, cu launtrul nostru6.Chiar daca n-am ajuns la o desavarsita detasare launtrica a noastra de gandurile paca-toase, atunci cand mergem la duhovnic, darea lor la iveala ne elibereaza de ele7.Sfintii Parinti pun in legatura cu cainta lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine imbelsugat pe treptele mai inalte ale vietii duhovnicesti, dar, intrucat pocainta fiind permanenta, se intensifica si ea pe treptele mai inalte, nu e gresit ca lacrimi-le sa fie considerate ca stand intr-o legatura speciala cu pocainta. Apoi, ele nu trebuie sa lipseasca nici din pocainta incepatoare, desi e mare deosebire intre lacrimile fricii de la inceput si lacrimile iubirii, de pe treptele superioare8.Lacrimile sunt dovada ca pocainta a razbit invartosarea sufletului, provocata de pacatuirea indelungata. Ele duc cu ea tina muiata dupa ce ai curatit-o de pe geamul sufletului, deschizandu-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu si spre semeni si scotandu-l dintre zidurile de pacat si de impietrire ale egoismului. Ele se ivesc dupa ce pocainta a reusit sa strapunga inima9, facand-o simtitoare, si s-o franga, facand-o iarasi moale, dupa ce se invartosase prin imbibarea cimentului patimilor in ea. Lacrimile ii redau transparenta, ca sa se poata vedea prin ea subiectul uman, si ca subiectul insusi sa poata vedea prin ea cerul. Lacrimile spala ochii si-i fac frumosi, pentru ca spala inima si o fac transparenta, frumoasa si nevinovata.Cele mai subtile analize ale plansului si ale tuturor varietatilor lui ni le-a dat Ioan Scararul in Treapta a VII-a a scrierii sale. Dam cateva caracterizari ale lacrimilor, dupa Ioan Scararul. In general, el zice: Precum consuma focul trestia, asa curata lacrima orice pata vazuta si spirituala10. Dar, dupa el, sunt mai multe feluri de lacrimi: de la fire, de la Dumnezeu si de la potrivnic; sau de la-uda, din pricina slavei desarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea mortii si din alte multe pricini. Noi, scuturandu-ne de toate prin frica de Dum-nezeu, sa ne castigam lacrimile curate si neviclene ale gandului la moarte, caci nu este in ele inselare sau inchipuire de sine, ci ele aduc mai degraba curatirea si propasirea in iubirea de Dumnezeu, spalarea pacatelor si eliberarea de patimi.* Pr. prof. Dumitru Staniloae, Ascetica si Mistica Bisericii Ortodoxe, subcapitolul: Pocainta, E.I.B.M.B.O.R.,Bucuresti, 2002, pp. 143-150 si 156-158.Note: 1 Citatul e dat in Centuria lui Calist si Ignatie, cap. 80; Filoc. gr., vol. II (ed. II), p. 389.2 Treapta V, P.G., 88, 764.3 Despre pocainta (De poenitentia), P.G. 65, 965-984. Vezi continutul in Filocalia rom., ed. I, vol. I, pp. 223-224.4 Orice prisos de virtute am adauga astazi, el e o dovada a negrijii trecute, nu are drept la rasplata (De iis qui putant se ex operibus justificari, P.G. 65, 929-966, cap. 44). Daca suntem datori sa facem in fiecare zi toate cate le are firea noastra bune, ce vom da lui Dumnezeu in schimb pentru cele pe care nu le-am facut inainte? (Op. cit., cap. 43, Filoc. rom., vol. I, ed. I, p. 256).5 Treapta V, P.G. 88, 7646 Pentru semnificatiile pocaintei ca Taina, a se vedea studiul nostru: Cainta si in-viere sufleteasca, in Revista Teologica, Sibiu, 1945.7 Sf. Ioan Casian, Cuvant de mult folos catre egumenul Leontie, un extras din pri-mele doua Collationes patrum, P.L. 49, 477-558: Intr-adevar, chiar pana nu s-a invrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin insusi faptul ca-si arata parintilor gandurile rele ale sale, le vestejeste pe acestea si le face mai slabite. Caci, precum sarpele scos din ascunzis la lumina se sileste sa fuga si sa se ascunda, tot astfel si gandurile cele rele, date pe fata prin marturisire desavarsita, se grabesc sa fuga de la om (Filoc. rom. I, ed. I, p. 135). E aici o idee pe care a reluat-o psihoterapia, facand din ea uneori ceva de nerecunoscut.8 Centuria lui Calist si Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 348.9 Ioan Scararul, Treapta VI, P.G. 88, 801: Plansul este ac de aur care desface sufletul de toata alipirea si inlantuirea de lume.10 Treapta VII, P. Q. 88, 808.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 796

Id: 28795

Data: Mar 1, 2013

Imagine: