Sfantul Constantin cel Mare a fost primul conducator roman in cursul vietii caruia Biserica si statul au stat intr-o armonie desavarsita. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinta de ajutorul reciproc pe care acestea si l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lacasurilor de cult si a mijloacelor legale de retrocedare a pamanturilor si averilor care fusesera rapite pe nedrept in vremea persecutiilor, iar Biserica s-a ocupat de inzestrarea spirituala a cetatenilor, un lucru care nu putea fi indeplinit de inchinatorii la idoli si templele lor pagane.Regasim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirma direct sau indirect ca misiunea sociala a Sfantului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decat o captatio benevolentiae, menita sa atraga popularitatea comunitatilor crestine aflate intr-o crestere neincetata. Aceasta ipoteza nu poate fi eliminata, dar este improbabila. Daca ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun inceput asupra celor 90 de procente din populatie care imbratisau inca o credinta idoleasca sau alta? De ce ar fi incercat Constantin cel Mare sa se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorinta de a fi binevoitor acolo unde predecesorii sai dadusera gres? Renasterea Bisericii care a avut loc in vremea sa este descrisa intr-un mod minunat de catre Eusebiu de Cezareea: Ne-a fost harazit sa vedem o priveliste placuta si dorita de toti: praznice de intemeiere de biserici prin toate orasele precum si tarnosiri ale locasurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, intruniri intre credinciosi de departe si de pretutindeni, apropiere sufle-teasca de la popor la popor, unirea madularelor «trupului lui Hristos» intr-o armonie desavarsita (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, trad. pr. Teodor Bodogae, in PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucuresti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfantului Constantin au atins fiecare patura sociala, au produs o unire benefica si mult-asteptata a credinciosilor, au condus la rezidirea si construirea de noi lacasuri de cult, atat de necesare in perioada respectiva, cand misiunea liturgica a Bisericii incepea sa ia o amploare tot mai mare. De asemenea, crestinii au devenit liberi sa comunice mai mult si mai bine intre ei. Toata asuprirea politica din perioada respectiva lasase rani profunde. Multi se lepadasera de credinta. Altii fusesera nevoiti sa aleaga calea exilului. Marturisitorii numerosi erau acum chemati cu glas de bucurie in mijlocul comunitatilor, iar ierarhia bisericeasca incerca sa aduca vindecare si alinare madularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgenta. Daca toate aceste lucruri au fost ingaduite dintr-un scop pur politic, chiar si asa nu putem observa ce este de reprosat! Binefacerile care au rezultat din aceasta gandire politica au adus mai mult bine decat multe alte intentii care au parut frumoase si nobile la suprafata, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rau in cele din urma (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).Grija de bunastarea materiala si spirituala a BisericilorIntr-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfantul Constantin cel Mare ii fagaduieste acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia sa acopere nevoile clericilor si ale construirii unor lacasuri de cult in nordul Africii. Imparatul cuvios nu se rezuma numai la a promite, ci afirma mai departe: Daca insa vei vedea ca lipseste ceva ca sa se indeplineasca de-cizia mea fata de toti aceia, va trebui sa te adresezi cu toata incredintarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am incredintat verbal - in caz ca Domnia Ta vei cere bani de la el - sa ma satisfaca neaparat. Şi deoarece am inteles ca unii oameni de faima rea umbla prin insela-ciune sa intoarca poporul de la prea sfanta si dreapta Biserica spre o credinta gresita, sa stii ca am dat dispozitii verbale prin consulul Anulinus si vice-prefectului Patricius sa se dea atentia cuvenita tuturor celorlalte probleme si indeosebi acesteia si sa nu ingaduie sa fie neglijata o asemenea proble-ma (Ibid., p. 385). Grija demonstrata in aceasta epistola ca ordinele sale sa fie urmate intocmai o regasim si in alte documente ale epocii respective. Bunele intentii pe care Sfantul Constantin le avea fata de Biserica nu pot fi comasate sub titulatura de manipulari politice asa cum incearca sa ne faca sa credem unii cercetatori preocupati doar de dimensiunea seculara a actelor istorice. Mai mult decat atat, fragmentul citat anterior ne dezvaluie o persoana atenta si la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea in momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci si sprijin politic pentru rezolvarea situatiei controversate care sfasia unitatea comunitatilor crestine din regiunea respectiva.Eliberarea clericilor de sarcinile publiceSarcina principala a membrilor ierarhiei bisericesti consta, asa cum o cer atat regulamentele speciale de ordin interior, cat si legislatia canonica, in slujirea lui Dumnezeu si renuntarea la orice implicare in viata politica. Ceea ce uita multe persoane este ca Sfantul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Incheiem acest material cu un citat extins dintr-o alta epistola in care se demonstreaza clar ideea ca Sfantul Constantin era determinat sa nu ingreuneze misiunea liturgica a clerului cu sarcini politice si functionare inutile: Intrucat reiese dintr-o multime de fapte ca dispretul fata de religie, pe care se bazeaza respectul cuvenit fata de suprema putere cereasca, pune in mari primejdii treburile publice, pe cata vreme o primesti si o tii asa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, in toate, relatiilor omenesti o binecuvantare deosebita, de aceea am gasit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfintenia pe care trebuie sa o observe si prin pazirea stricta a acestei legi pun toate grijile in slujba religiei celei sfinte, aceea sa primeasca dreapta rasplata pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. In acest scop, cei care in cuprinsul provinciei ce ti-a fost incredintata indeplinesc in cadrul Bisericii universale, in fruntea careia se afla Caecilian, serviciul lor in slujba acestei sfinte religii si carora lumea s-a obisnuit sa le spuna clerici, vreau ca ei sa fie scutiti pur si simplu odata pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo ratacire sau deviere nelegiuita sa se instraineze de serviciul datorat divinitatii, ci, dim-potriva, sa nu fie deloc tulburati in ascultarea de legea lor proprie. Cu cat este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinitatii, cu atat mai mare este binele pe care-l aduc in treburile publice (Ibid., pp. 385-386). Asadar, in esenta, fiecare membru al clerului are o sarcina unica si care nu inceteaza niciodata: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toata inima sa.(Articol publicat in Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 624

Id: 33423

Data: Aug 29, 2013

Imagine: