Stabilirea duminicii ca zi de praznuire a Învierii lui Hristos si de odihna legala i se datoreaza în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în întelepciunea sa, a decis sa le ofere tuturor crestinilor posibilitatea de a avea o zi liturgica saptamânala. Pâna la vremea respectiva, cu exceptia iudeilor care pazeau cu strictete sabatul, nu exista o reglementare de natura religioasa sau politica sa le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni si de a se îngriji de propriile îndatoriri de credinta.Iata ce ne marturiseste Eu­sebiu de Cezareea des­pre planul Sfân­tu­lui Constantin cel Ma­re de a reglementa duminica drept zi de odihna si praznuire pen­tru întreaga populatie a Im­pe­riului Roman: „De altfel, fe­ri­ci­tul Constantin s-a îngrijit ca toa­ta lumea sa poata face ca ei, fi­i­ndca-si pusese în gând sa fa­ca treptat din tot omul un în­chi­nator la Dumnezeu. Asa a ho­tarât el prin lege ca ziua în­chi­nata Mântuitorului sa le fie zi de odihna tuturor cetatenilor im­periului, iar cea din ajunul sâm­betei sa fie si ea o zi aleasa - cred eu spre aducere-aminte a ce­lor savârsite, dupa traditie, de Mântuitorul în asemenea zi­le. În tot cazul, întreaga sa oas­t­e a fost învatata de el sa cin­steas­­ca osârdnic aceasta zi a Mân­tuitorului - chemata si «zi a luminii» sau «a soarelui»; sol­da­tilor care împartaseau si ei dum­nezeiasca credinta le era a­cum îngaduit sa zaboveasca în voie în biserica lui Dumnezeu, ca sa se poata ruga nestin­ghe­riti“ (Eusebiu de Cezareea, „Via­ta lui Constantin cel Ma­re“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucuresti, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amin­tesc trei lucruri foarte impor­tan­­te pentru subiectul de fata. În primul rând, Sfântul Con­stan­tin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de pas­tra­re a duminicii ca zi de o­dih­na si de sarbatoare în cadru pri­vat, atât pentru sine, cât si pen­tru familia sa. Observând be­neficiul spiritual si fizic im­por­­tant pe care îl aducea a­ceas­ta decizie, a hotarât sa extinda pas­trarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru ceta­te­nii care erau crestini, cât si pen­tru cei de alta religie. De a­se­menea, pentru prima data ni se vorbeste aici de începutul du­­minicii înca din ajunul zilei de sâmbata, lucru care va con­du­­ce mai târziu la introducerea Ve­cerniei ca prima slujba litur­gi­­ca a zilei în întreg teritoriul Im­periului Roman. Totodata, Sfân­tul Constantin cel Mare a o­ferit posibilitatea întregii sale ar­mate de a pastra duminica drept zi de odihna si praznuire, lu­cru nemaiauzit pâna la mo­men­tul respectiv. Armata era prac­tic singura institutie care nu avea o zi de odihna, fiind în a­lerta permanenta. Desigur, da­ca exista un pericol imediat, sol­datii urmau sa intervina ca în­tr-o zi obisnuita, dar aveau drep­tul, în cazul în care nu e­xis­­ta o situatie de urgenta, sa se recupereze fizic si psihic în cursul duminicilor.

Rugaciune speciala pentru armata

Armata romana avea, în mod evident, un fel de ruga­ciu­ne generalizata care se utiliza în cursul bataliilor. Ne aducem a­minte de exemplul soldatilor cres­tini care au fost rugati de con­fratii lor sa se roage atunci când, într-o batalie cu marco­ma­­nii, armata romana ajun­se­se într-un caz grav de însetare. A­cest fapt se petrecea în vremea împaratului Marcus Au­re­l­ius. Desigur, exista un ritual de rugaciune înaintea batalii­lor importante. De aceea, Sfân­tul Constantin cel Mare a decis sa instaureze o rugaciune co­mu­­na pentru toti soldatii sai. A­ceasta a fost urmatoarea: „Pe Ti­ne singur Te stim Dumnezeu, pe Tine drept împarat Te cu­noas­tem, pe Tine într-ajutor Te che­mam; de la Tine ne-am do­bân­dit biruintele, prin Tine mai presus de vrajmasi ara­ta­tu-ne-am, Ţie recunostinta Îti da­toram pentru bunurile do­bân­dite; în Tine am nadajduit ca si pe cele viitoare ni le vei da­­rui: cu totii Ţie ne rugam; iar pen­tru împaratul nostru Con­stan­tin dimpreuna cu evla­vi­o­sii sai fii, fierbinte ne rugam: via­ta da-le cât mai lunga si de bi­ruinta plina!“ (Ibid., p. 167). Ob­servam caracterul destul de ge­neral al acestei rugaciuni ca­re este alcatuita din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Ca­re este recunoscut drept ade­va­ratul Împarat, un fapt ese­n­ti­al. Astfel, se evita parerea ge­ne­rala a pagânilor ca împ­a­ra­tul roman era un fel de zeu. De a­semenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldatii sa fie con­stienti ca fiecare biruinta pe ca­re o obtinusera era de fapt un rod al conlucrarii cu Dumnezeu si nu un simplu rezultat al dis­ci­­plinei lor de fier sau al mobili­za­rii generale în momentele-cheie ale bataliilor. Totodata, el a inclus în final si o cerere pen­t­ru propria sa persoana si fa­milia sa, deoarece astfel fide­li­tatea soldatilor si conlucrarea cu acestia puteau fi întarite si din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împaratul Con­stantin a decis sa in­scrip­tio­­neze semnul crucii pe scuturi. „Asijderi a pus el sa fie tre­cut si pe arme mântuitorul semn al crucii, dupa cum oas­tea însasi, odata echipata si ga­ta de lupta, n-avea sa mai înal­te înaintea ei nici unul din au­ri­­tele chipuri de odinioara, ci nu­mai mântuitorul însemn de bi­ruinta“ (Ibid., p. 167). Astfel, sim­bolistica armatei era schim­ba­ta si continutul crestin al a­ces­teia era amplificat.

Închiderea templelor idolesti

Cu toate ca religia pagâna nu a fost interzisa în imperiu, Sfân­tul Constantin cel Mare a de­cis sa închida unele temple un­de se savârseau fie jertfe sân­geroase, fie aveau loc destra­balari. „În fe­lul acesta pre­o­­tea Constantin Dum­nezeului sau. Tuturor popoa­relor aflate sub adminis­tra­­tie romana, precum si milita­ri­lor, portile tutu­ror templelor idolesti le-au fost cu desavârsire închise; aduce­rea de jertfe a fost si ea oprita cu totul. O lege data pen­tru gu­ver­­natorii provinciilor ho­tara de asemenea cinstirea zi­lei Dom­nului; ba, la îndemnul îm­­pa­­ratului, acestia au început sa cinsteasca si zilele amintirii mu­­cenicilor, acordându-le în bi­se­rici cuvenita sarbatorire si fa­când împaratului pe plac în toa­te“ (Ibid., p. 168).În pofida faptului ca era un sim­plu catehumen, Sfântul Con­­stan­tin cel Mare s-a consi­de­­rat, po­trivit unei expresii foarte ni­me­rite, un fel de „episcop al ce­lor din afara“, dupa marturia lui Eusebiu de Cezareea. Iata tex­tul în cauza: „Fapt care i-a si îngaduit sa spuna odata, la pri­mirea unor episcopi, ca si el ar fi un fel de episcop, sau - cum l-am putut eu însumi au­zind zicând - «Voi sunteti episcopi întru cele dinauntru ale Bi­­sericii; pe mine, însa, m-a a­se­zat Dumnezeu episcop al ce­lor aflate în afara ei». În duhul a­cestor vorbe, Constantin si-a pas­torit toti supusii cu multa chib­zuinta; si îi îndemna din ras­puteri sa mearga pe calea u­nei vieti cuvioase“ (Ibid., p. 168). Aceasta „episcopie“ nu tre­­buie în­teleasa ad litteram, fi­ind cât se poate de clar ca nu avea o va­loare sacramentala, ci doar în sens de „supraveghere“. A­ceas­ta supraveghere consta în a­sigurarea pacii, a tolerantei re­ligioase, dar si a bunastarii pen­tru întreaga populatie a im­pe­riului. Sfântul Constantin cel Mare pregatea în mod tai­nic convertirea unui întreg im­pe­riu. O convertire care avea sa înceapa cu el însusi si urma sa fie continuata si de urmasii sai, chiar daca acestia au avut de împartit o mostenire poate prea grea pentru tineretea lor. (Articol semnat de Adrian Agachi si publicat în “Ziarul Lumina” din data de 5 decembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1409

Id: 36255

Data: Dec 5, 2013

Imagine: