Propovaduind lucrarea mantuitoare a Domnului Hristos, Biserica Ortodoxa indruma cu dragoste pasii celor care tanjesc dupa desavarsire, aratandu-le importanta milosteniei in viata omului. Faptele iubirii milostive ii deschid larg crestinului poarta asemanarii cu Dumnezeu, alaturandu-se celorlalte fapte bune care duc la invierea vietii. Crestinii sunt chemati cu dragoste de Biserica-mama sa paseasca pe aceasta poarta si sa intre prin ea in Imparatia vietii vesnice.1. Pregatirea aperceptivaO vorba din popor taxeaza indiferenta fata de suferinta prin cuvintele Satulul nu crede celui flamand. Este o zicala mostenita dintr-o experienta amara de secole de intuneric spiritual care au precedat era crestina, in care compasiunea fusese inlocuita cu dispret, grija cu indiferenta, iar mangaierea cu brutalitate. Dar crestinul nu mai are voie sa fie asa. El are model pe Hristos, care S-a facut pe Sine pilda de blandete, de smerenie si de iubire mult milostiva.2. Anuntarea temeiHristos ne indeamna ca, prin urmarea iubirii Sale milostive, sa lucram la sporirea armoniei din lumea creata. Acest indemn va trebui sa fie o preocupare neobosita a crestinilor, iar plata lor va fi primirea in Imparatia Celui mult Milostiv. De aceea va trebui sa vedem mai indeaproape de ce milostenia este expresia vazuta, materiala si spirituala, a implinirii celor doua porunci fundamentale ale crestinismului: iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele.3. TratareaMilostenia este o fapta buna ceruta de catre Domnul Hristos, printr-un indemn de a lucra iubirea si a dobandi asemanarea cu Dumnezeu: Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv (Lc. 6, 36). Dumnezeu Insusi este iubire smerita si milostiva, deci ceea ce cere El oamenilor este ceea ce El Insusi implineste. Dar nu numai chipul Tatalui milostiv trebuie luat ca model, ci si vointa Lui trebuie sa fie urmata de crestini, caci Dumnezeu voieste pe om sa fie asemenea Lui in toate si de aceea a venit la noi si a patimit, ca sa preschimbe firea noastra invartosata si sa taie voile noastre si cunostinta mincinoasa, care au pus stapanire pe sufletul nostru (Cuviosul Isaia Pustnicul). Iar vointa Lui aceasta este: sa fim cu lepadare de sine, daruiti cu sufletul si cu toate cele ale noastre pentru semenii nostri aflati in incercari dureroase. Daca ne daruim inima aproapelui nostru inseamna ca l-am facut pe acesta comoara de mare pret, caci unde este comoara voastra, acolo este inima voastra (Lc. 12, 34). Lepadarea de sine este sora buna cu milostenia, iar milostenia iubitoare nu poate veni decat din inima, in timp ce iubirea de sine, lacomia, iubirea de argint, lenea, indiferenta, rautatea il fac pe om sa nu-si poata intoarce ochii spre suferinta si lipsa celor sarmani si inima spre milostenie. Dupa masura faptelor lor vor fi judecati oamenii, iar criteriul decisiv al judecatii lor, indiferent de neam, de rasa sau de starea lor sociala, va fi iubirea milostiva. Mila si milostenia sunt cel mai adesea atat de ingemanate, incat par sa nu se mai deosebeasca, si chiar asa ar trebui sa fie ele, mereu nedespartite. Totusi, mila poate ramane uneori doar conceptul abstract, in timp ce milostenia este intotdeauna daruirea concreta, care da viata sentimentului si-l face lucrator. Cel ce nu le poate avea pe amandoua va avea sufletul in suferinta, dar si asa, e mai bine sa ai milostenie fara mila, decat mila fara milostenie. O mila fara milostenie este o traire seaca si egoista, un spectacol dramatic al vietii in care cel nemilostiv se complace in postura de spectator, iar cel nemiluit este actorul care isi joaca propria drama. Sf. Iacov dezvaluie fariseismul milei fara milostenie atunci cand ii critica pe cei care isi limiteaza ingrijorarea fata de starea semenilor lor la niste sfaturi sterile, lipsite de finalitate: caci daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele, si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iac 2, 16). In schimb, Proloagele amintesc de o frumoasa pilda despre milostenia lipsita de mila, zugravind viata unui vames nemilos si zgarcit pe nume Petru. In fata judecatii, nimic nu i s-a gasit de catre ingeri ca sa-l scape de pedeapsa decat o bucata de paine, pe care bogatul o aruncase candva unui nevoias. Tocmai aceasta paine i-a adus iertarea, facandu-l sa exclame: Daca o paine, pe care am aruncat-o saracului, atat de mult m-a ajutat pe mine, cu cat mai mult milostenia cea multa, cu osardie facuta, va ajuta acelora care isi impart bogatia lor la saraci. Cel milostiv se rasplateste si pe sine intotdeauna prin gestul sau. Nimeni dintre cei care au experimentat milostenia n-a ramas mai sarac decat inainte, ci toti s-au imbogatit chiar fara sa stie, in cer si pe pamant. In popor se spune: cel milostiv Il face dator pe Dumnezeu si asa este: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui – zice Domnul (Mt. 5, 7). Dumnezeu promite ca va turna din mila Sa peste cei milostivi, chemandu-i la Sine: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii (Mt. 25, 34), urmand enumerarea faptelor de milostenie pe care adevaratii crestini le-au facut in decursul vietii.4. RecapitulareaMilostenia fata de semeni este un dar al crestinilor catre Dumnezeu, caci Hristos marturiseste pentru ei: Adevarat zic voua: Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut (Mt. 25, 40). Ea il ajuta in nevoi nu numai pe cel ce primeste in dar, ci mai ales pe cel ce daruieste, caci acesta va primi de la dreptul Judecator rasplata insutita in acest veac de nedreptate, iar in veacul ce va sa vina: viata vesnica (Mc. 10, 30).5. AsociereaMilostenia este expresia iubirii care zideste, fiind concomitent cea mai umana si cea mai dumnezeiasca dintre virtuti, caci ea il apropie cel mai mult pe om de Dumnezeu si de semenul sau. Omul milostiv atinge perfectiunea trairii si gusta inca din timpul vietii sale dulceata indumnezeirii prin har, devenind in mod potential un locuitor de drept al Imparatiei lui Dumnezeu. El este rasplatit insa nu numai la sfarsitul veacurilor, ci chiar in clipa faptei, prin bucuria dumnezeiasca de a avea sansa si de a putea face binele in mod dezinteresat. Asa cum Tatal Ceresc Isi dezvaluie milostenia Sa universala si vesnica atunci cand face sa rasara soarele si peste cei rai, si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti (Mt. 5, 45) si Se milostiveste pana la al miilea neam catre cei ce Il iubesc si pazesc poruncile Lui (Ies. 20, 6), tot asa si omul ar trebui sa nu-si mai limiteze interesul doar la sine si la rudele apropiate, ci la orice om aflat intr-o suferinta sau o lipsa autentica, indiferent de statutul sau social.6. GeneralizareaCea mai sigura forma de a da milostenie ramane aceea prin care crestinul adera si se implica in lucrarea colectiva de filantropie a Bisericii, caci Biserica va chivernisi mai bine milostenia individuala decat ar putea-o face crestinul singur, lipsit de ascultare duhovniceasca. Sfintii Parinti chiar recomanda o oarecare retinere in aceste cazuri, pentru a nu stimula fara voie lenea, parazitismul si dispretul fata de munca. Ei il invata pe cel aflat in cumpana ca drept este sa-l ajuti pe cel nevoias, dar nu este bine sa-i incurajezi lenea (Clement Alexandrinul). Se justifica o data in plus necesitatea centrelor de asistenta social-filantropica aflate sub obladuirea directa a Bisericii, care au maturitatea si discernamantul de a descuraja lenea sau cersetoria ca profesiune (de fapt, o specula abila a milei crestine, atrasa fortat catre o milostenie superficiala), filtrand adevaratele neputinte de falsele nevoi si dirijand milostenia individuala a parohienilor mai ales catre acei lipsiti care s-au invatat sa sufere necazurile nestiuti de nimeni, in singuratate, in rabdare si in tacere.(Cateheza publicata in Ziarul Lumina din 4 martie 2013, aparuta sub semnatura Pr. prof. onorar Daniel Pestroiu)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 812

Id: 28869

Data: Mar 4, 2013

Imagine: