Pentru un cititor obisnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. In cuprinsul sau erau doar doua prevederi care completau cele scrise in Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populara Romana. Prima prevedere statua ca in monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza ca, prin exceptie, mai pot intra in monahism si persoane fara studii teologice, daca indeplinesc urmatoarele criterii de varsta: barbatii sa aiba peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. In plus, nici unul dintre acestia sa nu aiba obligatii familiale. Cum s-a ajuns la adoptarea acestor masuri si cum a fost posibil ca acestea sa aiba efecte devastatoare asupra vietii monahale din Romania, vom incerca sa explicam in cele ce urmeaza.Cultele si viata religioasa din Romania au intrat in atentia fortelor comuniste doritoare sa-si impuna dictatura imediat dupa evenimentele din august 1944. Constient de vitalitatea vietii religioase din tara noastra si de forta unora dintre culte, partidul comunist si-a pregatit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societatii si de incadrare si neutralizare a acestora in cadrul noii oranduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat in anul 1948, dupa preluarea deplina a puterii de catre comunisti si aliatii lor, avea scopul nemarturisit de a pastra aparentele unei libertati religioase, in spatele careia sa se poata desfasura o actiune de vidare treptata a cultelor de vitalitatea lor spirituala si de transformare a lor in simple manechine propagandistice, bune de expus in vitrina pentru curiosi.Cum in acel moment comunistii aveau de luptat cu multi inamici, mult mai imediati (luptatorii din rezistenta armata, membrii partidelor istorice, elita militara etc.), si cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecintele care deriva din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanti ai cultelor au stiut sa valorifice toate scaparile Decretului 177 pentru a obtine maximum de avantaje pentru propria biserica.Patriarhul Justinian si monahismulDin aceasta perspectiva, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuitie extraordinara. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a inteles repede ca regimul comunist este pregatit sa ramana la putere timp indelungat, iar ajutorul occidental pentru Romania urmeaza a se rezuma doar la actiuni propagandistice lipsite de consistenta. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, insa cu scopul de a-l influenta si deturna. Patriarhul s-a folosit in atingerea scopurilor sale de diversele portite legislative, de o anumita prudenta a comunistilor in chestiunile religioase, cauzata de dorinta acestora de a nu genera conflicte inutile intr-un domeniu adesea de necontrolat, dar si printr-o interpretare originala a discursului ideologic comunist.Concret, in cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta tema comunista a omului activ, productiv, pentru a-i asigura pe noii lideri ai Romaniei ca vietuitorii din manastiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societatii, pe care propaganda comunista le denunta in mod obsesiv, ci persoane care se incadreaza disciplinat in campul muncii. Astfel, au fost infiintate celebrele ateliere din manastiri, care au fost denuntate de nestiutori sau rauvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea in aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o imbinare a rugaciunii cu munca, aceasta urmand a fi mai bine organizata. De altfel, oricine citeste regulamentul vietii monahale elaborat in vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugaciunii, al spiritualitatii, in viata manastirilor din Romania.Pe de alta parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatica, deoarece manastirile fusesera vaduvite de majoritatea resurselor de subzistenta. Prin limitarea resurselor manastirilor, regimul comunist spera ca o parte importanta din calugari sa renunte la viata monahala. Insa, printr-o politica economica bine chibzuita, patriarhul Justinian nu numai ca a mentinut pe toti monahii in manastiri, dar, din contra, numarul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de vietuitori in 1938, la peste 6.000 in 1958.Stilul comunist de a discuta toate chestiunile in alb sau negru i-a facut in acei ani pe multi dintre romani sa-si puna problema sensului existentei proprii in termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu si pentru care lumea propusa de comunisti nu avea nici un sens, calea manastirii a devenit singura acceptabila. Prin clivajele propuse, comunismul i-a facut pe multi caldicei sa mearga pana la capat. Cei care intra in monahism dupa 1948 sunt in majoritatea lor persoane cu vocatie, care nu cauta doar un refugiu de moment. Foarte multi dintre acestia sunt intelectuali de calibru, care dau o noua stralucire monahismului romanesc.La aceasta ridicare intelectuala a monahismului romanesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toti monahii sa devina stiutori de carte si sa urmeze scoli cat mai inalte. Acest lucru se incadra in vastul program educational al patriarhului, prin care urmarea formarea unui cler si cin monahal capabil sa faca fata oricaror presiuni propagandistice din partea regimului si care sa tina credinciosii aproape de biserica.Toata aceasta dezvoltare remarcabila a fost posibila si datorita focalizarii regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. In momentul cand toate celelelate structuri ale lumii vechi au fost distruse, comunistii se trezesc cu o biserica ortodoxa plina de vitalitate, catre care se indreapta privirile majoritatii celor care nu accepta ideologia atee.Monahismul intra in colimatorIn mod evident, manastirile nu au scapat vreun moment de vigilenta organelor de represiune comuniste (Securitatea). Insa, modul in care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Initial, problema manastirilor a fost legata de cea a miscarii de rezistenta armata anticomunista. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru gruparile armate din munti, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente si haine pe acesti luptatori. De aceea, primele arestari din randurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora in asemena actiuni de sprijin. Unele au avut o baza reala, insa multe arestari s-au produs din cauza strategiei Securitatii de a aresta mai multi pentru a fi sigura ca a prins si pe cel vinovat. Tot in acesta perioada se fac primele planuri de desfiintare a unor schituri si manastiri, insa scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de lupta impotriva gruparilor din munti, majoritatea acestor lacase aflandu-se in zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.Cu totul altfel se pune problema incepand din 1955. Cu putin timp inainte, in URSS fusese declansat un nou val de persecutii religioase, al carui scop era transformarea Uniunii Sovietice intr-un stat pe deplin ateu pana in anul 1967, cand se aniversau 50 de ani de la declansarea Revolutiei bolsevice. Ascutirea conflictului ideologic dintre materialismul dialectic si religie a avut ecouri certe si in Romania, unde ideologii locali intensifica campaniile ateiste care pana atunci nu avusesera amploarea celor din alte tari ale blocului sovietic. Pe de alta parte, in acest an se consuma evenimentele legate de Manastirea Vladimiresti din judetul Galati.Nu toti cei din Biserica erau de acord cu tactica prudenta a patriarhului Justinian, cerand o denuntare deschisa a diverselor sicane pe care regimul le facea Bisericii si libertatii de credinta. Cea mai radicala opinie in aceasta privinta a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspirati de ideile acestuia, cei de la Manastirea Vladimiresti au inceput sa vorbeasca deschis despre limitarea libertatii religioase in Romania comunista. Evident ca acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a facut presiuni asupra patriarhului, ca sa rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amanat cat a putut orice masura de pedepsire a celor din manastire insa, pe de alta parte, a cautat pe toate caile sa-i convinga ca o asemenea cale, in contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. In cele din urma, puterea politica, nerabdatoare, ia problema in propriile maini si aresteaza, intr-o prima faza, pe cei considerati principali vinovati, iar, mai tarziu, tot soborul.Acest eveniment a avut drept consecinta lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atentiei regimului asupra Bisericii in general si a monahismului in special. Din acest moment, regimul nu mai considera ca problemele monahismului sunt doar cativa monahi izolati, ci exista o problema sistemica care trebuie rezolvata structural. Din 1955 dateaza primele proiecte de stopare a dezvoltarii monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor manastiresti), administrative (limitarea posibilitatilor de intrare in monahism), represive (urmarirea si arestarea monahilor cu activitate ostila regimului) si propaganda impotriva religiei si a vietii monahale. Patriarhul a trebuit sa faca uz de toata influenta lui pentru a inchide problema monahala doar la nivelul Manastirii Vladimiresti si, pentru moment, parea ca a reusit. Insa un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit intre Stat si Biserica: Revolutia maghiara.Revolutia maghiara si noul val de persecutii in RomaniaRevolutia maghiara din 1956 a avut un impact semnificativ si in Romania. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deosebit de preocupat sa identifice cauzele declansarii acestei ample miscari si sa verifice daca aceste conditii nu existau si in Romania. Una din aceste cauze a fost considerata existenta grupurilor de intelectuali, care prin atitudinea lor de respingere a ideologiei comuniste au aglutinat nemultumirile maselor. Nu intamplator, din al doilea val generalizat de represiune care incepe in Romania in 1958 fac parte foarte multe grupuri intelectuale. Ceea ce este interesant in cazul romanesc este alianta intelectuali-oameni ai Bisericii, pe care Securitatea o stabileste.Aceasta legatura este cauzata in special de arestarea, in iunie 1958, a celebrului lot Rugul Aprins. In esenta, lucrurile au pornit de la un articol publicat in Franta de Olivier Clément, in care erau consemnate discutiile avute cu un tanar monah roman plecat cu o bursa de studii in India, Andrei Scrima. Fascinat de cele istorisite de Scrima, care vorbea de vitalitatea vietii spirituale a Bisericii Ortodoxe Romane sub comunism, de renasterea isihasta si filocalica pe care o cunostea monahismul romanesc, Clément a considerat ca aceste lucruri merita sa fie cunoscute de mai multa lume, fara a banui ce consecinte poate avea gestul sau intr-o tara cum era Romania atunci.Articolul a ajuns in Romania, cei din Biserica nu i-au dat mare importanta, nu si Securitatea, care reia problema periculozitatii monahismului romanesc, privit ca o mare conspiratie intelectualista, patronata de insusi patriarhul Justinian. Arestarea celor din lotul Rugul Aprins, multi colaboratori apropiati ai patriarhului, s-a dorit un sah la patriarh, caruia i s-a pus in fata un plan al carui tel final era distrugerea monahismului. Ipocriti, comunistii doreau ca acest plan sa fie realizat chiar de Biserica. Patriarhul Justinian a refuzat un asemenea plan si s-a aratat gata sa suporte consecintele. In acelasi timp, a incercat, cu aceeasi diplomatie, sa rezolve criza.Primele scoateri fortate din monahismIn decembrie 1958, in cadrul unei sedinte a Sfantului Sinod, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a anuntat ca autoritatile Statului au cunostinta de faptul ca in randurile monahilor exista numeroase elemente ostile regimului, cu trecut penal, imorale sau minori care nu au ce cauta in manastire, cerand Sinodului scoaterea acestora din manastiri. In mod ipocrit, specific regimului comunist, se spunea ca gestul Statului este unul care are menirea de a sprijini Biserica Ortodoxa pentru a consolida un monahism autentic. Sf. Sinod a raspuns diplomatic, acceptand posibilitatea existentei unor astfel de elemente, dar care urmau sa fie scoase din monahism doar prin verificari proprii ale Bisericii.In schimb, in martie 1959, autoritatile aduceau inaintea ierarhiei o lista fantasmagorica, pe baza careia ar fi urmat sa fie scosi monahii din manastiri. Trebuie spus ca procesul de evacuare din manastiri deja incepuse, desi episcopii nu-si dadusera acordul sau nici nu stiau de actiunile autoritatilor. In paralel cu aceste masuri abuzive, comenzile Statului catre cooperativele manastiresti au fost sistate, crezand ca foamea ii va obliga pe monahi sa-si paraseasca vetrele de sihastrie si vor alege ofertele tentante din lumea laica, cu care-i momeau propagandistii comunisti.Efectele au fost insa minime, iar majoritatea ierarhilor, in frunte cu patriarhul Justinian, s-au opus acestor abuzuri, cerand ca o eventuala scoatere din manastiri sa aiba loc numai dupa o cercetare facuta de oamenii Bisericii.Adoptarea decretuluiAceste tergiversari si pertractari au adus la disperare regimul, care dorea o rezolvare grabnica a problemei monahale. Din acest motiv, vazand ca nu se pot ascunde in spatele ierarhiei, liderii comunisti s-au folosit de mijloacele legislative, modificand, prin Decretul 410, o serie de prevederi din decretul 177/1948. Inspirat din legislatia lui Cuza, Decretul 410 era menit sa dea o lovitura de moarte monahismului ortodox prin aplicare retroactiva. Motivul era foarte simplu: cu toate eforturile patriarhului Justinian, din cei 6.000 de monahi, doar putini aveau seminarul monahal sau studii teologice superioare, asa cum cereau autoritatile drept conditie pentru a ramane in manastire. Efectul era pervers, deoarece majoritatea celor tineri urmau sa plece, baza economica a manastirilor se distrugea, mai ramanand doar unii batrani care nu se mai puteau intretine singuri.Decretul 410 fiind corectia unei legi organice, Statul nu mai avea nevoie de Biserica pentru a actiona. Insa, si in noua situatie au existat ierarhi care au cautat sa stopeze efectele acestuia. Cel putin patriarhul Justinian a interpretat intr-o maniera proprie prevederea referitoare la studiile teologice, mentinand in manastiri pe toti cei care reusisera sa faca o scoala monahala de doi ani.Efecte si urmariAplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai multi ani. In 1963, cand problema monahala a fost rezolvata, autoritatile estimau ca au mai ramas in manastiri doar 2.000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai putin a fost faptul ca procesul de revenire a inceput imediat dupa aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i reintegra pe cei alungati din manastiri, majoritatea covarsitoare a lor pastrandu-si si in lume stilul de viata monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmatiile regimului comunist privind oportunismul, decadenta si ignoranta celor care apucasera calea manastirii si demonstreaza vitalitatea, autenticitatea si bazele sanatoase ale monahismului ortodox din acei ani.Unii dintre monahii scosi au continuat sa imbrace rasa monahala si dupa plecarea din manastiri. Pe acestia regimul comunist a avut grija sa-i bage in inchisoare. Altii insa au trait decenii in calugarie alba, pastrand vie flacara credintei. Corespondenta lor, interceptata de Securitate, plina de aluzii duhovnicesti, era calificata drept mistica de organele represive, asta insemnand in opinia lor ca respectivii ar suferi de probleme psihice. De aceea, periodic, multi dintre monahii alungati din manastiri erau chemati la examene psihiatrice, unde se constata cu surprindere ca sunt perfect sanatosi. Regimul insa nu avea incredere in acesti fosti reprezentanti ai armatei negre a calugarilor si calugaritelor si incerca sa le faca viata un cosmar. Credinta in Dumnezeu a invins insa toate obstacolele, iar cuvantul Lui s-a raspandit, prin acesti calugari albi, in lume. (dr. George ENACHE, Ziarul Lumina, Vineri, 20 Noiembrie 2009)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 734

Id: 3435

Data: Nov 20, 2009

Imagine: