Ceea ce Diocletian unise printr-o strategie administrativa priceputa si un control riguros timp de douazeci de ani, Galerius a reusit sa demonteze intr-un interval de timp scurt, din cauza firii sale lipsite de pricepere. Imperiul Roman, care devenise stabil politic, a inceput sa sufere din nou din cauza conflictelor intre conducatorii care se inmultisera brusc si care, acum, se aflau la un punct de cotitura: cine dintre ei este cel mai mare? Crestinii devenisera o problema secundara in ochii tuturor, mai putin in cei ai lui Galerius, perseverent in persecutia sa pana la capat.Spre deosebire de Diocletian, care era o persoana asezata si echilibrata, cu un talent administrativ superior mediei, Galerius dovedea un temperament patimas, inclinat spre violenta, razboi si dictatura a fortei. Priceperea sa militara este la fel de incontestabila ca nepriceperea sa administrativa. Ceea ce Diocletian reusise sa construiasca incet si cu migala, Galerius distrugea cu o viteza neobisnuita. Desigur, nu era vina lui Galerius ca Imperiul Roman se afla intr-o perioada de declin economic, datorata in special inflatiei, cum, totodata, nu era vina lui ca armata romana devenise lacoma si greu de potolit, vesnic pregatita sa infiga un pumnal in spatele conducatorului ei ori de cate ori interesele sale economice sau strategice erau amenintate. Insa nimeni nu il poate disculpa pe Galerius de vina sa fata de crestini, de persecutia nemiloasa in care a ars mii de membri ai Bisericii, fara a se osteni nici o clipa sa le inteleaga credinta, nadejdea si dragostea. Lactantiu ne descrie cu cuvinte de groaza aceste momente funeste: Avea niste ursi ce-i semanau foarte mult in ferocitate si talie, pe care ii alesese de-a lungul intregii sale domnii. De cate ori ii venea cheful sa se distreze, poruncea sa ii fie adusi dintre acestia cate unul, chemandu-i pe nume. Acestora le erau aruncati oameni vii, nu pentru a fi mancati dintr-odata, ci mestecati pe indelete: in timp ce madularele oamenilor dispareau, el radea foarte vesel si nu cina niciodata fara sa vada sange omenesc (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iasi, 2011, p. 91). Lactantiu mai descrie totodata si tortura prin foc, in cadrul careia oamenii erau arsi incetul cu incetul, fiind chinuiti zile in sir pana mureau. Acestor chinuri groaznice li se adaugau rastignirea, taierea sau dislocarea membrelor, precum si alte torturi. Ceea ce a surprins in timpul persecutiei a fost atasamentul paganilor fata de crestini. Deja nu ne mai aflam in primul secol cand circulau tot felul de zvonuri neavenite despre credinta crestina precum presupusul canibalism sau incest al membrilor Bisericii. Paganii au fost incurajatori fata de crestini si pentru ca sistemul fiscal impus de Galerius era unul draconic. Taxele au fost marite, iar functionarii meniti sa reprezinte o bariera protectoare pentru populatie - cel putin asa dorise Diocletian - au ajuns sa fie asemenea vamesilor iudei: pregatiti mereu sa identifice noi surse de finantare ale curtii imperiale, fara a tine cont de saracia multor oameni care locuiau in provincii sau chiar in teritoriul initial al statului roman.Dezbinarea politicaLa momentul mortii lui Constantius Chlorus, imperiul ajunsese intr-o situatie politica destul de delicata. Dictatura lui Galerius, caruia i-a placut sa se inconjoare numai de oameni pe care ii considera extrem de loiali, chiar daca lipsiti de pricepere in multe privinte - pentru a-i numi aici pe protejatii sai Severus si Maximin Daia -, a condus la dezbinari teritoriale severe. In primul rand, Maxentius, ajutat de Maximian, imparatul retras odata cu Diocletian, a pus stapanire asupra Italiei si s-a proclamat Augustus. Dorinta lui Galerius de a se retrage linistit dupa ce urma sa numeasca oamenii sai in toate cele patru functii inalte ale imperiului a fost astfel zadarnicita. Campania de pedepsire a uzurparii lui Maxentius s-a incheiat cu un mare esec. Lipsa proviziilor si refuzul populatiei din Peninsula Italica de a-l ajuta, din cauza taxelor mari pe care le impusese anterior, l-au determinat pe Galerius sa se retraga fara nici un rezultat inapoi in teritoriul sau rasaritean. Al doilea aspect problematic a fost constituit de succedarea la conducerea Galiei si a teritoriului din Marea Britanie a lui Constantin cel Mare. Galerius astepta moartea lui Constantius Chlorus pentru a putea sa numeasca succesorul pe care il dorea el insusi. Era clar ca nu avea de gand sa-l numeasca pe Constantin cel Mare, pe care il retinea la curtea sa imperiala. Lactantiu ne precizeaza urmatoarele: Galerius ii intinsese adesea tanarului Constantin capcane, fiindca nu indraznea nimic pe fata, ca sa nu declanseze un razboi civil impotriva sa si, lucru de care se temea cel mai mult, sa nu starneasca ura soldatilor. Sub pretextul exercitiilor si jocurilor, l-a pus sa se lupte cu fiarele; dar in zadar, fiindca mana lui Dumnezeu il proteja pe Constantin (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, p. 97). Lactantiu exagereaza importanta lui Constantin la curtea lui Galerius. Probabil ca Galerius se temea mai mult ca nu cumva Constantin sa ajunga succesorul tatalui sau, nicidecum de un eventual razboi civil. In cele din urma, asa cum spune Lactantiu, Galerius ii da voie lui Constantin sa plece la tatal sau, dar ii conditioneaza plecarea doar la a doua zi dimineata. Se pare ca dorea sa trimita oameni care sa-l prinda pe drum si sa il execute. Constantin si-a luat masurile de precautie si a plecat inca din seara discutiei respective, evitand o intalnire ulterioara cu Galerius. A ajuns apoi la tatal sau, unde a fost numit succesor odata cu moartea rapida a acestuia. Galerius nu mai avea de ales: putea fie sa il accepte oficial pe Constantin cel Mare drept cezar si succesor al tatalui sau, Constantius Chlorus, fie sa il denigreze si sa se aleaga cu un adversar oficial, pe langa Maxentius, pe care urma sa il aiba in curand. Alegerea era cat se poate de simpla si consta practic doar in prima varianta, desi la momentul respectiv Maxentius inca nu se rasculase. Galerius nu l-a luat in seama pe Constantin cel Mare, pana cand Maxentius nu s-a rasculat punand mana pe teritoriul Italiei. Dupa aceea, a cautat sa se alieze cu el, dar deja zarurile fusesera aruncate, deoarece Maximian, oferindu-i fiica sa, pe Fausta, de nevasta, l-a atras pe Constantin intr-o alianta cu Maxentius. Lactantiu nu uita sa precizeze cel mai important aspect al ajungerii la putere a lui Constantin cel Mare: incetarea prigonirii crestinilor. Anul 306 constituie astfel o anticipare a marelui moment de eliberare a crestinismului petrecut in 313, odata cu Edictul de la Mediolanum. In pofida tuturor aspectelor negative care umbreau spectrul politic, religios si social al Imperiului Roman, o oaza de liniste si pace aparea in Galia, Hispania si teritoriul din Marea Britanie odata cu domnia lui Constantin cel Mare. In materialul urmator vom discuta edictul de incetare a persecutiilor emis de Galerius cu putin timp inainte de moartea sa.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 23 mai 2013 aparut sub semnatura lui Adrian Agachi)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 706

Id: 31096

Data: May 23, 2013

Imagine: