Incheierea cuvantarii imparatului Constantin catre Adunarea Sfintilor

Daca în primele trei veacuri de dupa Întruparea Mântuitorului au existat câtiva împarati care au tolerat existenta crestinismului, pâna la Constantin cel Mare nu a existat nici un conducator roman care sa îi critice pe predecesorii sai pentru atitudinea gresita fata de populatia crestina. În încheierea „Cuvântarii catre Adunarea Sfintilor“, împaratul Constantin se dezlantuie la adresa împaratilor persecutori, demonstrând clar apartenenta sa la credinta crestina si osândind în mod direct pagânismul si limitele acestuia.Perioada primelor trei veacuri crestine a fost una încarcata de dificultati. Cu toate ca au existat si o serie de împarati deschisi si toleranti fata de populatia crestina, au fost, de asemenea, si conducatori înclinati catre persecutii severe. Nici unul dintre împaratii toleranti nu s-a ridicat însa împotriva celor persecutori care traisera înaintea sa, pentru a-i critica sau pentru a demonstra greselile flagrante ale acestora. Primul împarat roman convertit oficial la crestinism a fost si cel care a decis sa arunce lumina asupra greselilor politice ale trecutului. Sfântul Constantin cel Mare lanseaza, în finalul discursului pe care l-am analizat si în precedentele doua materiale, o veritabila diatriba împotriva împaratilor persecutori pe care nu se sfieste sa îi atace într-un mod direct, mentionând aici patru nume importante: Decius, Valerian, Aurelian si Diocletian. Urmând rationamentului enuntat de Lactantius, împaratul Constantin alege aceste patru exemple tocmai pentru ca fiecare dintre împaratii respectivi si-a încheiat viata într-un mod tragic, cu exceptia lui Diocletian. Astfel, precum stim, Decius a murit într-o lupta în Scitia; Valerian a fost capturat si apoi jupuit de viu de persi; Aurelian a fost asasinat de propriii soldati, iar Diocletian este acuzat ca a suferit de nebunie. Iata exemplul celui din urma: „Dupa sângeroasa lui prigoana, Diocletian si-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie si când si-a dat în vileag relele urmari ale nebuniei, închizându-se între peretii unei case de rând. Or - întreb eu atunci -, la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la lupta împotriva Dumnezeului nostru? Fiindca - daca nu ma însel - tot restul vietii Diocletian a tremurat de frica sa nu moara cumva lovit de trasnet! Poate s-o spuna Nico-midia; istorisesc si cei ce au fost de fata atunci, printre care ma numar eu însumi! Fiindca într-adevar am putut vedea cum, cu duhul slabit si temându-se de cea mai neînsemnata privire, de cel mai marunt zgomot, se vaicarea Diocletian recunoscând ca sminteala lui ajunsese sa fie cauza tuturor napastelor ce-l asaltau, de când stârnise la lupta împotriva lui - si de partea dreptilor - purtarea de grija a lui Dumnezeu!“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea catre Adunarea Sfintilor“, în: Eusebiu de Cezareea, „Viata lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucuresti, 1991, pp. 289-290). Sfântul Constantin cel Mare încearca sa ne descrie aici cât mai fidel reactiile nervoase ale lui Diocletian, care au fost puse pe seama persecutiilor sângeroase îndreptate de acesta împotriva crestinilor. Am demonstrat însa în materialele expuse la începutul anului faptul ca Diocletian a fost relativ constrâns sa purceada la persecutarea crestinilor din cauza unor comploturi abile puse la punct de ginerele sau Galerius, care dorea îndepartarea acestora din pozitiile importante de la curte si eliminarea lor din teritoriul roman. Asadar, avem aici, indirect, o confirmare a diferentierii lui Diocletian de ceilalti împarati persecutori. Acesta s-a cait de relele savârsite dupa încheierea domniei sale. Critica Sfântului Constantin ramâne însa una taioasa si curajoasa, aratând astfel ca persecutiile întreprinse în trecut de predecesorii sai aflati pe tronul Imperiului Roman nu au fost nimic altceva decât acte tiranice si crude îndreptate împotriva unor supusi pasnici si incapabili sa savârseasca relele de care fusesera acuzati pe nedrept.

Recunoasterea trecerii sale la crestinism

Adeziunea la credinta crestina este recunoscuta în mod direct de Sfântul Constantin cel Mare, care afirma urmatoarele: „Toata lumea stie ca noi I-am închinat lui Dumnezeu toata sfânta truda a bratelor noastre, întru credinta curata si încercata, precum si ca tot ce am izbutit sa facem mai bine se datoreaza nu numai acestor brate, ci si rugilor, si staruintelor noastre în rugaciune. Din ele au rezultat si pentru stat, si pentru fiecare ins în parte asemenea foloase, cum nimeni nu si-ar fi dorit mai mari: nici pentru sine, nici pentru fiintele ce-i erau lui mai dragi“ (ibid., p. 289). Cuvintele Sfântului Constantin cel Mare proslavesc lucrarea lui Dumnezeu care s-a unit cu cea întreprinsa de el si de cei apropiati lui pentru propasirea credintei celei adevarate. Împaratul Constantin cel Mare este ferm convins ca tot ceea ce a dobândit benefic si toate victoriile sale, precum si reusitele pe plan administrativ s-au datorat în special ocrotirii si proniei divine, care a rasplatit astfel încrederea sa necurmata. De altfel, el îsi încheie cuvântarea într-un mod sugestiv: „Luptele si razboaiele purtate au fost comentate si au avut martorii lor care au putut vedea cum a pregatit Dumnezeu, în purtarea Sa de grija, biruinta poporului (Sau), si cum S-a alaturat El rugaciunilor noastre. Rugaciunea dreapta este cu neputinta de biruit, si tot cel ce va starui în rugaciune curata nu va fi dezamagit, fiindca, de nu vei sovai în credinta ta, nu e cu putinta sa nu capeti cele dorite. Dumnezeu Se afla mereu alaturi de noi, plin de bunavointa în fata dovezilor noastre de noblete sufleteasca. E omeneste sa te mai si împleticesti câteodata; doar ca Dumnezeu nu are nici o vina în omenestile noastre împiedicari“ (ibid., p. 289). Indirect, în prima fraza a fragmentului citat anterior, Sfântul Constantin cel Mare ne indica aparitia unor cronici istorice, printre care se va fi numarat si cea scrisa de Eusebiu de Cezareea. În egala masura, poate fi cuprinsa aici si lucrarea referitoare la viata principalilor persecutori, realizata de Lactantius. În esenta, Sfântul Constantin cel Mare afirma ca lucrarea lui Dumnezeu s-a facut cunoscuta tuturor oamenilor, deoarece, prin victoriile pe care el le-a primit de la Acesta, au fost confirmate credinta cea adevarata si biruinta crestinismului asupra pagânismului. Sfântul Constantin cel Mare îsi încheie pledoaria afirmând: „De aceea, îmi si pare nimerit ca toti cei ce vor sa se tina de cele ale credintei sa înalte multumiri Mântuitorului pentru tot ce a facut El spre mântuirea noastra, a tuturor, si pentru buna chivernisire a statului; prin rugaciunile lor sfinte si staruitoare sa abata împreuna milostivirea lui Hristos asupra noastra, ca El sa nu puna capat facerilor Sale de bine“ (ibid., pp. 290-291). Daca credinta este cea care ne da forta, iar rugaciunea este cea care ne pune în legatura cu Dumnezeu, atunci multumirea dupa binefacerile primite este consecinta logica si bineplacuta Celui Preaînalt. (Documentar semnat de Adrian Agachi si publicat în cotidianul “Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 350

Id: 35983

Data: Nov 28, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei