Istoricul Bisericii Domnesti de la Curtea Veche

Veche capitala a Ţarii Românesti, orasul Bucuresti pastreaza numeroase monumente de arta religioasa medievala, printre care o serie de biserici si manastiri vechi începând din secolul al XVI-lea, de când orasul a devenit resedinta statornica a voievozilor munteni.

Printre cele mai importante monumente de acest fel se gaseau, în chip firesc, bisericile construite la vechea curte domneasca (numita, dupa parasirea ei, în 1775, «Curtea Veche»), lacasuri din «care se mai pastreaza azi în fiinta doar biserica Buna Vestire, numita în trecut «biserica domneasca mare», sau «biserica de jos», spre a se deosebi de «biserica de sus», cu hramul Sf. Ioan Botezatorul, construita în sec. XVII si demolata în secolul trecut.

În apropiere de Piata Unirii, peste drum de vestitul han al lui Manuc, se înalța silueta impunatoare a unei biserici despre care puțini trecatori stiu ca este cea mai veche biserica din Bucuresti, ca a fost lacas de închinaciune pentru multi din domnii Ţarii Românesti, ca aici s-au rugat cu credinta si evlavie Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu si alti ilustri voievozi din veacurile XVI-XVIII. Biserica este o adevarata bijuterie a artei vechi românesti, apreciata ca atare de toti specialistii.

Pentru datarea bisericii dispunem de mai multe stiri. În pisania pusa de Ştefan voda Cantacuzino deasupra usii de intrare (si care a înlocuit vechea pisanie din sec. XVI), se spune «Aceasta sfânta si dumnezeiasca beserica, unde se cinsteste hramul Blagovestenia (Buna Vestire) preaslavitei Nascatoarii de Dumnezeu si pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iasta zidita de batrânul Mircea Voda si în urma cu fiiu-sau, Patrascu Voda cu Radu si Mircea cel Tânar, o au înfrumusetat si o au zugravit. (Inscriptiile medievale ale României, vol. I, Orasul Bucuresti, Buc., 1965, p. 245-246, care indica si lucrarile unde a mai fost publicata inscriptia, începând din 1862.)

Din textul pisaniei rezulta deci ca biserica a fost zidita de Mircea Ciobanul, probabil în a doua domnie (1558-1559), fiind terminata si zugravita de urmasul sau Petru cel Tânar(1559-1568).Cronica tarii - redactata la mijlocul sec. XVII pe baza unor însemnari mai vechi - afirma si ea ca Mircea, Ciobanul ar fi facut «biserica cea domneasca din Bucuresti», unde a fost îngropat la 21 sept. 1569 (Istoria Ţarii Românesti, 1290-1690. Letopisetul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu - D. Simonescu, Buc., 1960, p. 50.) data acceptata în general pentru terminarea constructiei lacasului.

Informatiile din pisanie si din cronica sunt confirmate de un document din 13 mai 1563, în care este amintita prima oara biserica domneasca, de curând terminata (Documenta Romaniae Historica, seria B, vol. V, Buc., 1983, p. 292.)

Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lacasului i-a fost recunoscuta si prin faptul ca chipul sau si al doamnei Chiajna - apriga fiica a lui Petru Rares si sotia lui Mircea Voda - se pastreaza în tabloul votiv, aflat pe latura nordica a peretelui.

Trebuie sa mai mentionam si faptul ca - în aceeasi perioada cu biserica - Mircea Ciobanul a întreprins si o serie de lucrari de refacere la, vechea resedinta domneasca din Bucuresti, careia îi lipsea la acea data un lacas de rugaciune. «Consideratiile privitoare la atribuirea rolului de ctitor al palatului voievodal lui Mircea Ciobanul si urmasilor sai imediati se bazeaza pe stirile - privitoare la ramânerea sa aproape permanenta la Bucuresti, pe studiul tipologic al vestigiilor si pe inventarul arheologic surprins în situatii stratigrafice certe» (Panait I. Panait, Curtea domneasca din Bucuresti în secolul al XVI-lea («Buletinul Monumentelor istorice», 1973, nr. 2, p. 4). Ţinând seama de faptul ca fundatia noului edificiu al caselor domnesti porneste dintr-un strat gros de carbune si pamânt înrosit, care indica un mare incendiu, ca si de acela ca ultima moneda descoperita în sapaturi poarta data de 1553, s-a admis ipoteza ca aceste case au fost construite dupa jaful, otoman din 28 februarie 1554 (C. C. Giurescu, Istoria Bucurestilor, p. 57). Biserica a fost construita probabil dupa terminarea casei domnesti, dar în legatura cu aceasta; asa se explica faptul ca usa pastrata pe latura de est a casei voievodale corespunde axului bisericii Curtii («Buletinul Mon. istorice», 1973, nr. 2, p.9).

Dupa construirea ei, noua curte domneasca a devenit centrul economic al orasului: pe lânga ea trecea Ulita Mare (mentionata la 24 iulie 1587); în jurul si în apropierea ei s-au asezat mestesugarii si negustorii din capitala; ulitele unde s-au stabilit acestia - numite mai târziu Blanari, Şelari, Mamulari, Boiangii, Barbieri, Lipscani etc. - se gaseau în preajma curtii domnesti; tot lânga curtea domneasca exista si «pazarul» (piata) orasului, amintita prima oara la 13 mai 1563, în acelasi document cu biserica domneasca.

«Înca de la zidirea ei si pâna spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, istoria zbuciumata a acestei biserici se va împleti cu istoria curtii domnesti pentru care a fost construita. Vor suferi deopotriva vitregia vremurilor si vor cunoaste aceleasi nenumarate refaceri si transformari, ca urmare a atâtor distrugeri întâmpinate» (Cristian Moisescu, op. cit., p. 5).

Pentru plasarea monumentului în contextul cladirilor curtii domnesti, este bine sa precizam de la început ca «peretele de est al palatului voievodal se afla la numai 10 m fata de intrarea în biserica. Aproximativ pe axul longitudinal al lacasului se pastreaza, în zidul edificiului domnesc, culoarul de acces spre sala tronului si apartamentele domnesti» (D. Almas si Panait I. Panait, Curtea Veche din Bucuresti Bucuresti, 1974, p. 95.), aceasta dovedind apropierea dintre casele domnesti si biserica, unde accesul se facea direct din palat.

Biserica era acoperita cu tigle smaltuite, de culoare verde închis. În cursul sapaturilor arheologice executate în anul 1953 s-au gasit fragmente din aceste tigle, înlaturate probabil la reparatiile din vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino. «Aceasta învelitoare sclipitoare dadea monumentului, ale carui fatade aveau cunoscuta podoaba de arcaturi si panouri de caramida aparenta, un aspect policrom deosebit de bogat» (Bucuresti. Rezultatele sapaturilor arheologice si ale cercetarilor istorice din anul 1953, Buc., 1954, p. 204). În aceasta vreme biserica domneasca era cea mai importanta constructie religioasa din capitala.

Încercari de-a lungul vremii

De abia construita si pictata, biserica Curtii Domnesti din Bucuresti a trecut printr-o grea încercare în timpul domniei lui Mihai Viteazul, când ostile lui Şinan Pasa au pârjolit Capitala Ţarii Românesti, în acest incendiu a fost arsa «pâna la temelie» biserica doamnei Maria, situata în apropierea bisericii Buna Vestire. Nu avem însa stiri despre arderea acesteia din urma, dar faptul ca domnii de dupa Mihai Viteazul i-au facut numeroase danii constituie o dovada ca biserica se afla în functie ca lacas de rugaciune al Curtii domnesti.Lacasul a avut probabil de suferit de marea prada a turcilor si tatarilor care au pustiit orasul Bucuresti. Într-un document din 13 iulie 1669 se arata ca, în cursul acestor triste evenimente «fost-au pierit cartile bisericii domnesti de rautati» (G. Potra, Documente privitoare la istoria orasului Bucuresti, vol. I, Buc., 1961, p. 143).

Una din calamitatile cele mai de temut în trecut au fost incendiile, care s-au abatut adeseori si asupra curtii domnesti; de pilda, în august 1712, în cursul unui incendiu, au ars acoperisul unei «perechi» de case a fiilor domnului, precum si o alta «pereche» de case, mai mici, pâna la pamânt. În februarie 1718, un alt mare incendiu pustieste centrul orasului, când ard si cladirile din curtea domneasca, scapând numai «casele boltite», cum spune un cronicar contemporan ( N. Stoicescu, op. cit., p. 33). Nu stim însa daca aceste incendii au afectat si biserica, ce nu este amintita în marturiile invocate.

În decursul vremii biserica a fost locul de desfasurare a multor ceremonii impresionante, în primul rând ceremonia ungerii domnilor Ţarii Românesti care-si aveau resedinta în casele domnesti din apropiere si a juramântului de credinta depus aici de boieri si slujitori (Vezi si Panait I. Panait si D. Almas, op. cit, p. 98, care subliniaza importanta deosebita a bisericii pentru istoria Ţarii Românesti: «Multi dintre domnii tarii, pâna la Gheorghe Bibescu, au primit ungerea în scaunul batrânilor Basarabi în acest locas. Fiind biserica principala a Curtii, aici erau primiti marii prelati ai ortodoxiei rasaritene, unii din solii popoarelor si statelor vecine»)

Biserica a suferit o serie de transformari în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), transformari mentionate în pisania aflata deasupra usii de intrare. Iata textul: «Iara cand a fost acum, în zilele blagocestivului si crestinului domn, Io Ştefan Cantacuzino voevod, domniia sa, pentru podoaba acestii sfinte biserici, au deschis usa fiind fost foarte strâmta, facând-o de piatra precum sa vede si o iau înfrumusetat atat pe dinlauntru cu frumoase icoane si podoabe, cat si pe dinnafara precum sa vede, întru slava, marelui si atottiitorului Dumnezeu si întru pomenirea a lui, a parintilor si a mosilor lui, savârsindu-se de lucrul ei la leat 7223 (1715), avgust 20» (Inscriptiile medievale ale României, I, Orasul Bucuresti, p. 246) .

Din textul pisaniei rezulta ca Ştefan Cantacuzino a facut frumosul portal de la intrare, care a înlocuit o usa mai strâmta, a adaugat în interior unele icoane si «podoabe» (e vorba de o noua zugraveala), si a împodobit lacasul în exterior. Dupa unele opinii, domnul a schimbat «cu totul aspectul fatadelor întregului monument. Acestea au fost îmbracate cu o tencuiala alba, foarte îngrijit lucrata, împartita Cu rosturi bizotate în panouri, imitând o fatada din piatra de talie» (Bucuresti, Rezultatele sapaturilor arheologice, p. 204).

Mesterii domnului au demolat peretele masiv care despartea pâna atunci naosul de pronaosul bisericii, înlocuindu-i cu trei arcade ce se sprijineau pe coloane de piatra. Dupa cum arata arhitectul Horia Teodoru - conducatorul restaurarii din 1928-1935 - «în biserica se mai aflau cele patru coloane de piatra, frumos cioplite, pe care le pusese în 1715 Ştefan Cantacuzino, când darâmase peretele masiv care despartea pâna atunci naosul si pronaosul. Aceste coloane nu sânt figurate în planul vechi, desi avem probe ca mai existau la acea data, caci au fost doborâte numai mai târziu. Bucati din fusurile lor s-au gasit reîntrebuintate în zidaria de umplutura a arcadelor de trecere dintre cele trei biserici, umplutura ce nu s-a facut decât atunci când bisericile laterale nu mai existau» («Buletinul Comisiei Mon. istorice», 1943, p. 122)

În secolul XVIII - când mai exista o alta biserica în Curtea domneasca - biserica veche a fost numita biserica «de jos». Ea este amintita cu diverse prilejuri, când aici s-au petrecut unele evenimente memorabile pentru oamenii acelor vremuri.

În acelasi secol al XVIII-lea biserica a suferit si alte modificari. Dintr-un document din 20 octombrie 1758 rezulta ca voda Constantin Mavrocordat marise mult lacasul, adaugindu-i «doua paraclise alaturea cu biserica cea mare» (G. Potra, Documente privitoare la istoria orasului Bucuresti, I, p. 442).

Dupa cum au dovedit cercetarile arheologice efectuate cu prilejul restaurarii monumentului, cele doua capele laterale adaugate ctitoriei lui Mircea Ciobanul se aflau de-a lungul pronaosului si naosului pâna la jumatatea absidelor laterale. Ele figureaza si în planul curtii domnesti din 1799 în care biserica are o forma mult largita pe laturile de nord si sud; acesta este singurul document cartografic în care biserica este reprezentata împreuna cu paraclisele.

Dupa cum arata arhitectul Horia Teodoru, «pe vremea aceea biserica Domneasca avea trei altare, cum avea, dupa mai multe transformari, si biserica domneasca Sfântul Nicolae din Iași. Urmele catapetesmelor de zid ale celor doua biserici laterale ne dovedesc îndeajuns prezenta acestor altare. Cele trei biserici comunicau între ele prin deschideri arcate, practicate în groasele ziduri ale pronaosului bisericii lui Mircea Ciobanul» («Buletinul Com. Mon. istorice», 1943, p. 122).

Urmele zidurilor fostelor paraclise se vad si astazi în curtea bisericii, sub forma unor pavaje lânga temelii; se mai vad, de asemenea, locurile pe unde ele comunicau cu biserica.Sapaturile arheologice din 1953, executate în interiorul celor doua capele anexe ridicate de Constantin Mavrocordat pe laturile de nord si de sud ale bisericii, «au aratat ca pe latura de sud, sub fundatia acestei capele, se afla, spre vest si spre sud, o fundatie mai veche si mai larga; care spre est indica un început de absida mai putin dezvoltata decît aceea a capelei de mai tîrziu».( Bucuresti. Rezultatele sapaturilor arheologice, p. 205) Problema acestei fundatii mai vechi nu a fost lamurita de sapaturile din 1953.

Sapaturile efectuate în jurul bisericii au dovedit ca cele doua capele laterale ale lacasului, desfiintate dupa incendiul din 1847, erau acoperite cu olane.Cele doua paraclise aveau preoti separati, judecând dupa «odajdiile ce le-au facut maria sa domnul nostru, Io Constantin Nicolae voevod, pentru paraclise» (Acad. R. S. România, ms. 403, f. 10 - condica bisericii Curtea Veche din 1762)Spre sfârsitul sec. XVIII unul din aceste paraclise (cel din dreapta) se afla în grija breslei bucatarilor din Bucuresti; într-o anafora a mitropolitului si a marilor boieri catre domn, din 10 iulie 1793, se spune ca bucatarii «au aratat si alta evlavie la sfînta biserica ot curtea gospod (— domneasca) cea veche, ca cu a lor cheltuiala au împodobit un paraclis cu candele de argint si alte trebuinte, avînd si un om tocmit si orînduit de poarta grije a le aprinde totdeauna, cu untdelemn si luminari de la dînsii, avînd si tejghea cu lumînari, de ceara, care tot norodul cîti merg la biserica cu înlesnire gasesc de cumpara si aprind în sfînta biserica; pentru care una ca aceasta buna orînduiala si noi gasim cu care ca sa se urmeze dupa cum si pîna acum» ( V. A. Urechia, Istoria românilor, V, p. 287. Vezi si ibidem, VII, p. 121, unde se publica hrisovul breslei bucatarilor din 10 iulie 1797, în care se prevede ca breasla avea în grija sa «paraclisul ce este din dreapta la biserica domneasca ot Curtea Veche»).

Dupa cum declara Alexandru Voda Ipsilanti la 1775, «chiverniseala de viata» a preotilor, diaconilor, dascalilor, cîntaretilor si gramaticilor mireni, de la bisericile domnesti de jos (Buna Vestire) si de sus (Sf. Ioan Botezatorul) «totdeauna au fost din milele domnilor, dupa cum se adevereaza din privileghiurile ce au din trecutele vremi de la cei mai dinainte raposati pravoslavnici domni care au statut obladuitori crestinescului acestui scaun» (Ibidem, II, p. 57). Într-adevar, din numeroase documente ce ni s-au pastrat, rezulta ca clerul si personalul deservent al bisericilor domnesti s-a bucurat în decursul veacurilor de multa «mila» din partea domnilor Ţarii Românesti» care le-au acordat cu generozitate o serie de avantaje materiale, într-o vreme în care clerul avea numai venituri din slujbe.

Trebuie sa aratam ca, fata de clerul obisnuit din restul oraselor si satelor Ţarii Românesti, clerul si personalul deservent al bisericilor domnesti de la Curtea Veche s-au bucurat de o situatie privilegiata, beneficiind de numeroase scutiri de dari (într-o epoca în care fiscalitatea era principala greutate ce apasa asupra locuitorilor), danii în bani de la domnie, ca si de unele proprietati situate în jurul Curtii domnesti (moara pe Dâmbovita si locuri de pravalii).

Dupa desfiintarea resedintei domnesti si mutarea ei în noua curte de lânga Manastirea Mihai Voda, în vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, Biserica Domneasca a ramas singura cladire din complexul impresionant de constructii de la Curtea Veche care va mai dainui, desi va trece prin încercari grele.

Biserica Domneasca a ars la 28 august 1804, dupa cum rezulta dintr-o însemnare contemporana, în care se spune ca incendiul — care a început pe strada Cavafilor si a pârjolit centrul capitalei — «au apucat spre, puscarie, arzînd iarasi de rînd cu puscaria și besericuta puscariei, au ars si toate casele i pravaliile ce se facuse de curînd în Curtea Domneasca cea Veche si Beserica Domneasca; trecînd focul pana la poarta de sus a Curtii Vechi Domnesti... Au ars si podul de peste Dîmbovita de la poarta de sus» (N. Iorga, Manuscriptele manastirii Cernica aflatoare azi la Academia Româna, Buc. 1902, p. 20—21).

Nu stim cât de mari au fost pagubele provocate de incendiu; dupa cum rezulta din catagrafia din 1810, biserica era în functiune si în stare buna, ceea ce arata ca stricaciunile nu au fost prea mari si ca au fost reparate pâna la data catagrafiei.

Dupa desfiintarea Curtii Vechi, importanta bisericii domnesti a început sa scada, iar pe terenul fostei resedinte voievodale au început sa apara numeroase alte constructii care au înconjurat fosta biserica domneasca, îndeosebi dupa ce acest teren a fost vândut la mezat la 1798—1799, de Constantin Voda Hangerliu.

La 22 aprilie 1832 se constata ca biserica domneasca «cea din Curtea Veche» era «cu totul isterisita (— lipsita) de loc si de chilii, încat preotii sa afla lacuind prin case cu chirie, pre la departate locuri»; din acest motiv se hotaraste sa se construiasca o «bina spre odihna bisericasilor» la poarta de jos a fostei curti domnesti (G. Potra, op. cit., II, p. 364.) unde biserica avea locuri daruite de domnie.

Reparații și Restaurar

Biserica nu era prea bine întretinuta. In primavara anului 1835 se constata ca „din pricina netinerii în buna stare a învalitoarei de fier, s-au pricinuit simtitoare stricaciuni la zidurile si la bolta bisericii» (Arh. St. Buc., Min. Instructiunii, dos. 8321/1835, f. 3). În acelasi an s-au luat masuri pentru „prefacerea învelitoarei” bisericii. Biserica fusese dezvelita de vînt înca din 1828, iar, din lipsa de venituri, nu putuse fi reparata (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/40.)

Lacasul a ars partial în cursul marelui incendiu care a mistuit centrul capitalei a 23 martie 1847. Incendiul nu a cauzat însa prea multe stricaciuni bisericii; dintr-un raport al eclesiarhului Visarion aflam ca biserica, «din dumnezeiasca pronie, si a treia oara s-a mîntuit prin o deosebita minune de grozava ardere». (Într-un alt raport, prin care urmarea sa obtina fonduri pentru reparatii, acelasi Visarion declara ca «sfîntul locas al catedralei Curtii Vechi se gaseste într-o stare foarte jalnica din pricina prapadeniei focului», motiv pentru care Visarion a început reparatiile înca din 1847 - Arh. St. Buc., Dep. Credintei, «dela în privinta sîvirsirii reparatiei bisericii Curtea Veche»)

Întrucât pârjolul din 1847 a mistuit focarele de infectie din jurul bisericii, Visarion cere domnului aprobarea pentru marirea curtii lacasului, pe care Constantin voda Hangerliu, «cel fara de inima, a strîmtorat-o într-atîta, încît nici mortii nu mai au unde sa se îngroape».

Lucrarile de reparatie au început chiar în 1847, dupa proiectul întocmit de arhitectul Iuncar Belz, lucrarile fiind savârsite de polcovnicul Banov. Ele au fost întrerupte în timpul revolutiei din 1848, fiind reluate în 1849, dupa devizul întocmit de arhitectul I. Schlatter. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 712—713.)

Lucrarile executate dupa incendiul din 1847 au schimbat aspectul exterior al monumentului, care a devenit neo-gotic, stil la moda pe acea vreme, promovat de arhitectii germani sau austrieci. N. Iorga a condamnat aceasta «inconstienta naiva» care ar fi nimicit «tot caracterul» vechii biserici domnesti (N. Iorga, Istoria Bisericii Românesti, ed. I-a, vol. II, p. 250. Şi alti cercetator: au judecat cu multa asprime restaurarea lui Schlatter, care «nu a reusit sa redea monumentului trasaturile esentiale» - Panait I. Panait si ,D. Almas, op. cit., p. 97. Acesta va fi motivul pentru care biserica va fi din nou restaurata în secolul nostru ). «Fara a tine seama de stilul vechi, biserica a fost îmbracata de sus pîna jos cu un decor de tencuiala, la moda în vremea aceea (Horia Teodoru, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398).

S-a facut o noua turla de zid, s-a adaugat un mic pridvor în fata intrarii, ferestrele au fost mult marite, au fost micsorate proscomidia si diaconiconul etc. Cornisa monumentului, executata din caramida în dinti de fierastrau, a fost desfiintata. Cu prilejul sapaturilor din 1953, în stratul de darîmaturi ale anexelor laterale, desfiintate cupa 1847, s-au gasit numeroase fragmente din astfel de caramizi.

Arhitectul lui Ştirbei Voda a demolat capelele adaugate bisericii, pe laturile de sud si nord, în secolul al XVIII-lea, distrugând si contrafortii; alaturi de contrafortii distrusi a ridicat niste pilastri mai putin proeminenti si fara legatura constructiva cu vechea zidarie, de care, erau prinsi cu niste scoabe de fier. Tot atunci au fost închise trecerile laterale catre cele doua paraclise desfiintate.

A fost refacut categumenul pentru cor, adosat peretelui de vest al bisericii, «caruia i s-au pus puternice grinzi de stejar, în lungime de 4 stînjeni si i s-au facut o scara rotunda ce ducea sus la categumen, cu 30 de trepte». Cafasul — desfiintat ulterior — era sprijinit pe doi stâlpi de lemn, ale caror urme sunt marcate în actuala pardoseala prin câte o mica lespede patrata.A fost refacuta pardoseala bisericii din 110 scînduri de stejar.

Va trebui sa subliniem faptul ca la biserica Curtea Veche transformarile executate de Schlatter nu au fost atât de profunde încât sa pericliteze monumentul; ele au fost mai mult de suprafata decât de structura.

Întrucît fresca din 1715 era în buna parte distrusa de incendiu, s-a hotarât pictarea din nou a bisericii, operatie pentru care a fost angajat profesorul C. Lecca cu suma de 600 galbeni. Domnul a acceptat propunerea Departamentului Credintei, cu rezolutia «primit pentru consideratia ca Leca este, într-adevar, artist» («Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 714)Dupa incendiu s-au refacut si parte din mobilierul bisericii, - precum si tâmpla; pentru «saparea catapetesmei, a doua iconostase si a unui jet domnesc a fost angajat cunoscutul sculptor Babic, iar ca poleitor mesterul Dragomir, «care va polei toate acestea cu aurul de cea mai buna calitate».

Dupa ce toate lucrarile au fost încheiate, la 22 martie 1852 a avut loc tîrnosirea bisericii, cu care prilej a fost pusa urmatoarea pisanie, scrisa pe tabla de zinc (în 1953 inscriptia a fost montata pe peretele interior de la intrarea bisericii): «Aceasta catedrala cu hramul Bunei Vestirea Prea Curatei Nascatoarei de Dumnezeu, la arderea Capitalei din 1847 martie 23, fiind vatamata si de vechimea ei, s-a început a se preînoi în zilele prea înaltatului domn George D. Bibescu, iar în 1852 martie, s-a savârsit si s-a împodobit din porunca prea înaltatului domn Barbu Dimitrie Ştirbei vvd, mitropolit tarii fiind Prea Sfintia Sa parintele Nifon, iar ecleziarh bisericesc si ostenitor la preînoirea ei a fost smeritul Visarion arhimandrit. Zugravirea s-a lucrat de profesorul de desen Constantin Leca» (deci de Lecca singur, nu împreuna cu Misu Popp, cum sustin unii autori).

Dupa incendiul care a mistuit atât biserica, cât si pravaliile din jurul acesteia, arhimandritul Visarion a cautat sa largeasca locul bisericii, unde avea de gând sa ridice unele constructii. În jalba adresata de el domnului tarii se cerea ca «locurile de la coltul ulitii Caldararilor, în lung pâna la paraclis si ulita înfundata a Curtii Vechi, iar în curmezis de la podul Curtii Vecfii pîna la ulita Covacilor, cîte se afla, sa nu se vînda nici sa' se faca. schimb sau. sa se cuprinda de cladirii ci sa ramîna pe seama bisericii catedrale, precum : pentru facerea clopotnitei lacuintelor clerului si pentru zidirea asezamîntului coral si a altor, acareturi; 'care sa produca folos si podoaba, iar nu strîmtorare si necinste sfîntului locas» (Arh. St. Buc., Biserica Curtea Veche, 1/66.)

În fotografia datorata lui Angerer din 1856, biserica 'apare tencuita si varuita în alb, acoperita cu tabla, avînd pe laturi cîte trei ferestre înalte, o alta fereastra fiind taiata pe absida altarului; Sub cornisa apare un motiv ce reproduce decoratia bazei ancadramentelor de la ferestre. Turla este greoaie, avînd un plan exagonal, baza ei fiind însa patrulatera. În fata bisericii se profileaza o cladire scunda, deasupra careia se înalta clopotnita. întreaga veche ctitorie voievodala este înconjurata cu gard din uluci, care o separa de piata Sf. Anton, inundata de carute, tarabe, tarani cu marfuri întinse pe jos, cumparatori (Panait I. Panait si D. Almas, op. cit., p. 97.)

Nu stim daca lacasul a mai suferit unele reparatii dupa restaurarea sa la 1847— 1852; el si-a pastrat aspectul neogotic pâna la începutul secolului nostru, când vechea biserica domneasca si-a recapatat treptat frumoasa sa înfatisare de odinioara si a redevenit — prin grija Comisiei Monumentelor Istorice — unul din cele mai valoroase monumente religioase din capitala;Prima restaurare a bisericii a fost începuta în 1914 de arhitectul Gh. Lupu, cu care prilej a fost demolata turla adaugata în sec. XIX. Lucrarile de restaurare au fost întrerupte din cauza primului razboi mondial, când capitala tarii a fost ocupata vremelnic de trupele germane.

O noua restaurare a fost executata în anii 1928—1935 de arhitectul Horia Teodora, care a redus planul initial, a subliniat mai pregnant elementele decorative si a marcat esantioanele picturii vechi.

Aceste lucrari de restaurare — supravegheate de ilustrul istoric Nicolae Iorga — -au avut marele merit de a fi redat monumentului aproape în totul înfatisarea si strain lucirea de la început. Adaugirile si transformarile succesive facute bisericii, mai ales cele de la mijlocul secolului al XIX-lea, i-au schimbat atât de mult vechiul aspect, încât restaurarea a fost deosebit de dificila.Datorita sondajelor facute în zidarie, precum si în urma sapaturilor de cercetare efectuate în jurul bisericii, au putut fi determinate atât dispozitia generala a planului initial, cât si acele elemente constructive si decorative disparute, care dadeau bisericii o nota de originalitate.

Soclul, succesiunea de ocnite de la partea superioara, contraforturile, cornisa, acoperisul si turla au capatat forma si frumusetea lor initiala. Cele mai multe din adaugirile straine arhitecturii originale, facute de-a lungul veacurilor, au fost îndepartate. Astfel, a fost desfacut stratul gros de tencuiala de factura neogotica care acoperea fatadele, dându-se la iveala parametrul bisericii din secolul al XVI-lea. Zidurile unor constructii care nu au mai fost refacute, ca acelea ale micului pridvor care adapostea intrarea, ale celor doua paraclise ce încadrau pronaosul (si naosul — n.a.) sau ale celor doua anexe ale altarului, au fost marcate la nivelul solului pentru a li se cunoaste forma si locul unde se aflau.

Din decorul hibrid al refacerilor de la mijlocul secolului trecut, datorita faptului ca, la data restaurarii, nu se. cunostea forma initiala a ferestrelor, au fost pastrate doar cadrele din piatra cu grile metalice, care prezinta însa dezavantajul ca tulbura oarecum aspectul echilibrat al fatadelor»( Cristian Moisescu, Biserica Curtea Veche, p. 21—22.)

Pentru a crea un cadru corespunzator, restauratorul a construit o noua clopotnita si cele doua corpuri de cladiri ale casei parohiale, înaltate din caramida aparenta pentru a cadra cu biserica.

Dupa cutremurul din 1977, biserica a fost reparata din nou; s-a consolidat turla si clopotnita, s-a reînnoit în parte portalul si s-au schimbat treptele de la intrare.La interior, a fost restaurata pictura din 1852 a lui C, Lecca de pictorita Virginia. Videa, care a pictat din nou si turla. A fost construit un cafas pentru cor, s-au înlocuit stranele, biserica si altarul au fost împodobite cu lambriuri.

Lucrarile au fost finalizate la sfârsitul anului 1982.

Slujba sfintirii lucrarilor de reînnoire si restaurare a bisericii a avut loc în ziua de 17 ianuarie 1983 — praznuirea numelui sfântului Antonie cel Mare, al doilea patron al sfântului lacas de catre P.S. Episcop Roman lalomiteanul, vicarul Arhiepiscopiei Bucurestilor, în fruntea unui sobor de preoti si diaconi.

În amintirea acestor frumoase realizari, care au redat venerabilului lacas de închinaciune - stralucirea cuvenita unei ctitorii voievodale si unui monument de mare valoare ai arhitecturii religioase medievale românesti, s-a montat o placa pe peretele din spatele cafasului în care se relateaza lucrarile executate.

În anul 2006 a fost schimbata piatra Sfintei Mese si s-a executat usa exterioara la Sfântul Altar. Apoi, în anul 2007 a fost restaurata pictura bisericii. Catapeteasma a fost restaurata în anul 2008, an în care Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat Bisericii Sf. Anton Curtea Veche demnitatea de Paraclis Patriarhal. În anul 2009 lacasul de cult a fost dotat cu mobilier nou si s-a realizat muzeul parohial care a fost sfintit de Patriarhul României în data de 2 februarie 2010. Acesta este primul muzeu parohial din București. În anul 2009, la Sarbatoarea Sf. Antonie cel Mare, 17 ianuarie, au fost marcați cei 450 de ani de existenta ai sfântului lacaș prin lansarea volumului aniversar Biserica Buna Vestire Sf. Antonie cel Mare « Curtea Veche »

La sarbatoarea Bunei Vestiri din anul 2011 a fost lansat DVD-ul realizat de Trinitas TV Biserica Domneasca 'Sfântul Antonie' Curtea Veche.

În cursul anului 2010 și începutul anului 2011 s-a realizat lucrarea de refacere exterioara a bisericii, apoi în continuarea anului 2011 au început ample lucrari de consolidare si refacere a clopotnitei, anexelor ei, dar si refacerea exterioara a muzeului parohial. Lucrarile la muzeul parohial s-au încheiat în 2012, iar celelalte continua.Descrierea bisericii

Desi biserica a suferit numeroase schimbari si adaosuri în decursul vremii — «sub aceasta îmbracaminte... s-au putut gasi mai toate elementele originale de care s-a tinut seama în cursul lucrarilor de restaurare întreprinse de Comisiunea Monumentelor istorice» (Horia Teodoru, în vol. Închinare Iui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398.)

«Ceea ce a contribuit în mare masura la renumele bisericii Curtea Veche, în afara semnificatiei sale deosebite de lacas de rugaciune al curtii domnesti, a fost fara îndoiala, arhitectura sa»; prin elementele noi folosite în constructia sa, biserica are o semnificatie deosebita pentru evolutia arhitecturii muntenesti (Cristian Moisescu, op. cit., p. 18, lucrarea utilizata la descrierea bisericii)

Intrarea în biserica se face pe sub portalul impunator, aflat în axul fatadei de vest, creatie a cioplitorilor în piatra din 1715, formati în vremea de puternica înflorire cultural-artistica cunoscuta sub numele de epoca brîncoveneasca.

Destinata a fi biserica curtii domnesti si necropola familiei ctitorului, lacasul are dimensiuni destul de mari, în exterior lungimea masoara 25 de m, iar latimea 9 m, în dreptul altarului si 14 m, în dreptul absidelor.

Interiorul bisericii respecta distributia caracteristica planului triconc asa cum a fost el materializat în secolul al XIV-lea la biserica manastirii Cozia, în care pronaosul este acoperit cu o bolta cilindrica, iar naosul încununat cu o turla.

Pronaosul, spatios, de forma aproape patrata, era luminat de doua ferestre înguste, ulterior marite, care strapung peretii laterali dinspre nord si sud : este acoperit cu o .bolta semicilindrica, dispusa în sens longitudinal. Acest sistem de boltire face necesara aparitia unui fronton semicircular, pe fatada vestica, asemanator celui de la biserica manastirii Cozia.

Trecerea din pronaos se facea initial — ca la toate bisericile vechi — printr-un gol practicat în zidul gros care despartea cele doua încaperi. La restaurarea din 1928—1935, în noua pardoseala din piatra de Bampotoc, au fost marcate cu placi de marmura atât locul zidului despartitor, cât si locul coloanelor centrale ale arcadelor, adaugate de Ştefan voda Cantacuzino la 1715 si desfiintate în urma lucrarilor de renovatie de la mijlocul secolului trecui. Doua din aceste coloane, frumos sculptate, sunt adosate în perete la locul unde se aflau în 1715.În prezent naosul si pronaosul formeaza o singura mare încapere, sporind astei impresia de monumentalitate a interiorului bisericii.

Ceea ce caracterizeaza acest tip de biserica cu planul triconc este structura naosului, acoperit cu o bolta semicilindrica unitara, întrerupta în dreptul absidelor laterale de o turla.

Pentru a mari spatiul 'în interior, în peretii laterali sunt adâncite patru firide laterale, terminate în arc. Prin intermediul pandantivelor, la partea 'superioara a spatiului central, se obtine posibilitatea de trecere de la planul patrat la planul circular al tamburului refacut al turlei, ridicat în exterior pe o baza scunda de sectiune parata, luminat de 12 ferestre înalte si înguste.Partea dinspre rasarit, despartita de naos printr-o catapeteasma de lemn, se compune dintr-o absida mare de forma semicirculara, care este altarul, si din doua aici încaperi dreptunghiulare adiacente — proscomidia si diaconiconul, care erau mult mai mari în sec. XVIII—XIX — acoperite cu câte o bolta semicilindrica.

Separate prin ziduri groase de altarul cu care comunica, aceste doua anexe mai scunde decât înaltimea bisericii — dupa modelul bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Arges — se prezinta ca doua încaperi distincte; întrucît au fost demolate sa refacute, zidurile lor actuale sunt noi, ridicate pe urmele fundatiilor vechi, descoperite cu prilejul restaurarii din 1928—1935.

Cu prilejul efectuarii sapaturilor arheologice au fost descoperite, în pronaos, trei cavouri boltite, construite din zidarie de caramida, toate profanate la o data necunoscuta. Cavoul mare din dreapta pare a fi apartinut lui Mircea voda Ciobanul, despre care stim ca a fost îngropat în biserica domneasca din Bucuresti în anul 1510. Locul acestor morminte a fost marcat în pardoseala cu dale de marmura alba în care sunt încastrate fâsii de granit care indica dimensiunile.Trecând acum la exteriorul bisericii, vom prezenta decoratia acesteia si contrafortii existenti la biserica din secolul al XVI-lea, care o deosebesc de toate celelalte biserici ridicate în Ţara Româneasca în aceasta epoca.«Elementul cel mai neasteptat» dat la iveala cu prilejul lucrarilor de restaurare din 1928—1930 au fost cei 5 contraforti pe care-i avea biserica lui Mircea Ciobanul (Horia Teodoru, Contraforti la o biserica munteneasca din secolul al XVI- lea, în vol. închinare lui N. Iorga, Cluj, 1931, p. 398—401). Doi din acesti contraforti sustineau proscomidia si diaconiconul, alti doi naosul, iar al cincilea — mult mai jos decât celelalte — proptea, ca si în Moldova, absida altarului, sub fereastra din axul mare al bisericii.

«Alaturi de friza de ocnite de la partea superioara a cladirii, folosirea contraforturilor apare ca o prima manifestare in Ţara Româneasca a influentei arhitecturii Moldovei, de unde venise însasi sotia ctitorului, apriga doamna Chiajna, fiica lui Petru Rares».

Din cele cinci contraforturi descoperite au fost refacute numai trei, si anume cel de pe latura de sud a naosului si cele ale proscomidiei si diaconiconului, celelalte doua fiind acoperite cu o lespede de piatra, lasând sa se vada urma acestora care se ridica mult pe perete, fara a li se putea determina cu precizie înaltimea, precum si faptul ca au fost zidite odata cu întreaga constructie (Cristian Moisescu, op. cit., p. 20—21).

Arhitectura exterioara dovedeste preocuparea mesterilor care au conceput-o de a realiza o plastica monumentala expresiva.

Procedeul folosit în decorarea fatadelor, alcatuit din fâsii alternative ele caramida aparenta si tencuiala, a fost utilizat, se pare, pentru prima oara în Ţara Româneasca la biserica manastirii Valea, din judetul Arges, ctitorita de Radu voda Paisie la 1537 si zugravita de urmasul sau Mircea Ciobanul, ctitorul bisericii curtii domnesti din Bucuresti. La biserica Curtea Veche fâsiile aparente sunt formate numai din trei siruri de caramizi, iar zonele tencuite, împartite la fel în panouri de forma dreptunghiulara,' sunt asternute pe caramizi dispuse mai retras de la fata zidului, încât cele tencuite ramân la acelasi nivel cu rândurile de caramida aparenta. Se încearca astfel ca fatadele sa - capete aspectul unei zidarii mixte din' caramida si piatra.Aceasta decoratie imita de fapt, într-o forma noua, un vechi sistem de constructie roman, preluat apoi de arhitectura bizantina si utilizat la noi de paramentul bisericilor Sf. Nicolae Domnesc si Sîn Nicoara din Curtea de Arges. Dar, în timp ce la Arges si la prototipurile sale alternarea pietrei cu caramida avea în primul rând un rol constructiv de a asigura o uniformizare a tasarilor, la monumentele din secolul al XVI-lea alternarea caramizilor cu tencuiala avea un simplu rost decorativ.

În afara de aceasta, trebuie sa mai subliniem la fatada atât tehnica îngrijita a zidariei, cât mai ales frumusetea profilelor soclului si cornisei, unde au fost folosite caramizi de fabricatie speciala.

Un alt element caracteristic pentru decoratia exterioara a fatadelor este sublinierea partii superioare a monumentului cu o friza de ocnite, frumos arcuite, având arhivoltele construite din caramizi si asezate pe muchie, marcate la rândul lor de alte caramizi, puse pe lat, ce urmaresc forma ocnitelor.

Valoarea deosebita a decoratiei exterioare a fost subliniata si de arhitectul Grigore Ionescu: «Prin introducerea unui sir de ocnite asezate sub cornisa si mai ales prin întrebuintarea la zidirea soclului si a cornisei, a caramizilor profilate de fabricatie speciala, (biserica) Curtea Veche se evidentiaza net si reprezinta un progres însemnat iata de biserica de la Valea, ale carei fatade, fara profile nici suprafete acuzate «de intrânduri sau iesinduri, ne înfatiseaza stadiul primar ai acestui fel de decor, sortit sa aiba una din cele mai interesante evolutii în arhitectura româneasca» (Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, I, Buc., 1963, p. 380)

«Prin decorarea fatadelor cu un rînd de ocnite asezate sub cornise, prin folosirea contrafortului, cum si prin introducerea caramizilor profilate de fabricatie speciala la zidaria soclului si a cornisei, aceasta biserica aduce în arhitectura vremii o nota noua si originala, ramînînd peste secole simbolul unui efort constructiv remarcabil, într-o perioada de grea cumpana pentru poporul nostru» (Cristian Moisescu, op. cit. p. 30)

Acoperisul — care a avut initial, ca si la biserica domneasca din Târgoviste, o învelitoare de ceramica smaltuita — urmareste întocmai liniile unduitoare ale boltilor, sporind, astfel, farmecul si armonia constructiei.

Precum se stie, în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu, cât si a urmasului sau Ştefan Cantacuzino, unele cladiri, mai vechi au fost îmbracate într-o forma noua, adaugându-li-se o decoratie folosita frecvent în aceasta perioada. Utilizând repertoriul de motive întâlnit curent în epoca brâncoveneasca, cum sunt capitelurile corintiene, motivele florale si vegetale care decoreaza câmpul pilastrilor si al cornisei sau motivele figurative, cum sunt capetele de îngeri aflate imediat deasupra intrarii, portalul' este considerat drept «un element de o reala valoare artistica ce se încadreaza armonios în vechea arhitectura a monumentului» (Ibidem, p. 23—24. 41.)

În încheierea acestei descrieri, se mai cuvine sa amintim ca toti specialistii are au cercetat monumentul au subliniat valoarea sa cu totul deosebita pentru evolutia arhitecturii medievale românesti.

«În întregul ei, - biserica Curtea Veche este un exemplu remarcabil de logica instructiva si de juste formule decorative aplicate unui material putin pretentios, maleabil si destul de durabil, cum este caramida. Este cazul sa subliniem în mod deosebit tehnica îngrijita si frumusetea profilelor soclului si a cornisei, a firidelor turlei, precum si echilibrul just care exista între diferitele parti componente ale monumentului» (Grigore Ionescu, op. cit., p. 380)

«Echilibrul judicios al volumelor, zveltetea si tendinta de înaltare imprima acestui monument un aer de eleganta, iar proportiile armonioase între diferitele parti componente îi dau un farmec deosebit» (Cristian Moisescu, op. cit:, p. 19)

Din punct de vedere arhitectonic, constructia a. devenit în scurt timp un prototip pentru lacasurile ridicate în Bucuresti sau în tara» (Panait I. Panait si D. Almas, op. cit!, p. 98.)Biserica a fost pictata de trei ori. Din prima fresca, executata, cum spune pisania. din porunca fiilor lui Mircea Ciobanul, se mai pastreaza fragmente în partea superioara a peretelui de sud al proscomidiei; ele sunt însa destul de greu de descifrat.Din cea de-a doua fresca — executata în vremea domniei lui Ştefan Cantacuzino se conserva câteva fragmente, descoperite cu prilejul restaurarii din 1928—1935 si montate în nisele din dreapta si din stânga intrarii.

De o deosebita pretuire s-a bucurat la vremea sa pictura executata de C. Lecca, profesor de desen la gimnaziul Sf. Sava. Dupa cum declara un martor la sfintirea lacasului, «si mai cu deosebire pictura ce s-au lucrat de d-1 pitarul C. Lecca, profesorul de desemn, a facut sa fie admirata de toti privitorii, chiar de cei de un gust pretentios, incit, dupa hotarîrea comuna, asemenea frumusete mai ca n-are nici o biserica din capitala noastra» («Vestitorul românesc», 1852, p. 97. Subliniem faptul ca Lecca singur a facut pictura bisericii, nu împreuna cu Misu Popp, asa cum a aparut în numeroase lucrari)

Dupa cum au aratat însa specialistii, «Lecca si Tattarascu poarta raspunderea unui stil în contradictie cu traditia nationala; în contradictie cu conditiile climaterice, în contradictie cu rolul picturii religioase la noi, care devine astfel un ornament occidental ilogic si foarte fragil, pe zidurile unei cladiri de traditie bizantina» (G. Oprescu. Pictura româneasca în secolul al XIX-lea, Buc., 1937, p. 108)

Dupa opinia specialistilor, pictura nu depaseste limitele unui stil neoclasic corect si ramâne la un nivel artistic mediocru. Decoratia murala are însa meritul de a încerca- umanizare a figurilor reprezentate, îndepartându-se de la canoanele traditiei bizantine; ea nu se remarca însa prin calitati deosebite de conceptie sau colorit.Dintre marile panouri pictate distingem, pe peretele dinspre vest al pronaosului, tabloul votiv reprezentând portretele principalilor ctitori, pe Mircea Ciobanul si Doamna Chiajna, în stânga intrarii, si pe Ştefan Cantacuzino cu doamna Pauna, în dreapta. Tratati în maniera medievala, atît în fizionomie cît si în redarea detaliilor de costum, aceste portrete au fost. Fara îndoiala, inspirate din pictura de la 1715, peste care probabil se suprapun.

Tîmpla din lemn aurit, «sapata» de sculptorul Babic la mijlocul secolului trecut, de oarecare interes artistic respecta principiul repartizarii scenelor în registre cel al icoanelor împaratesti, al icoanelor praznicare si al apostolilor, având în centru pe Hristos. In decoratie se remarca o tratare în volume mai ample a lemnului si,folosirea unor motive vegetale sau antropomorfe cum âr fi struguri sau capete de îngeri, care amintesc tâmplele din lemn sculptate ale epocii brâncovenesti.

Dintre icoanele ce le cuprinde, pictate o data cu restul bisericii la 1852, retine atentia a noua icoana din registrul inferior al praznicarelor, singura pastrata din cele care împodobeau catapeteasma facuta în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, reprezentând una din scenele cu sensul cel mai simbolic din întreaga 'mistica ortodoxa, aratarea celor trei îngeri ai lui Avraam la stejarul de la Mamvri (Cristian Moisescu, op. cit., p. 28—29.)

Obiecte de cult, carti vechi.Ca fosta biserica a curtii domnesti, acest lacas a fost înzestrat cu pretioase odoare de catre domnii care s-au perindat la tronul Ţarii Românesti si si-au avut resedinta la Curtea Veche; nestatornicia vremurilor, invaziile, jafurile sau incendiile au facut însa ca ele sa nu ajunga pâna la noi.Dintre odoarele pastrate în inventarul bisericii, prezinta interes doua ripide de argint, un potir de metal si un artofor de argint, având forma de biserica, toate daruite în anul 1800 de Alexandru Constantin Moruzi voevod (1793—1796; 1799—1801), dupa cum reiese din initialele Al. Ks. Mrz. Vv., imprimate alaturi de stema tarii, pe fiecare din obiectele amintite (aflate acum în micul muzeu al bisericii).

Se mai pastreaza, de asemenea, o tava rotunda de argint pentru anafura, frumos cizelata cu ornamente florale pe contur, având în relief pe cei patru evanghelisti. În mijlocul tavii imprimate stema tarii, initialele donatorului Constantin Ipsilanti voievod (1802—1807) si anul 1806, când a fost daruita bisericii.

Dupa anul 2008 s-a recuperat de la autoritațile Statului o anafornița de argint din timpul Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu confiscata în timpul regimului comunist care se constituie în cel mai vechi obiect al muzeului parohial de la Curtea Veche.

Zestrea de odoare si vestminte a sporit, mult în perioada de dupa 1844, când ieromonahul Visarion a adus numeroase astfel de obiecte din Rusia, dintre care amintim o sfita si un stihar de catifea rosie, doua perechi de rucavite, un epitrahil, doua stihare preotesti, un vas de argint poleit cu aur (tiplota), o evanghelie «îmbracata cu tabla de argint poleita cu aur si cu chipuri de amalt», un «sicriu» ( — chivot) de argint aurit pentru pastrarea moastelor etc. (Glasul Bisericii», 1957, nr. 10—11, p. 709—710)

Dupa incendiul din 1847, s-au achizitionat noi odoare, în devizul de reparatii ale bisericii se prevede si procurarea unui epitaf cusut cu aur, o cadelnita de argint, un policandru, candele, icoane ale praznicelor zugravite pe arama, toate valorând 20.670 lei; mare parte din acestea au fost aduse din Rusia.

Biserica dispunea de numeroase obiecte de cult (argintaria bisericii): o cutie pentru sfânta împartasanie în forma de biserica; 6 candele mici si 6 mai mari, 4 discopotire «cu tacâmul lor», doua cadelnite etc., precum si: o pereche cununii de argint, o cruce mare poleita de argint, «foarte vechi», un chivot de argint, o lingurita de argint poleita cu aur.

Dintre obiectele mai vechi si pretioase, amintim doua icoane de argint masiv, aflate în pronaosul bisericii. Pe icoana masiva a Bunei Vestiri se afla inscriptia: «Aceasta sf. icoana s-a facut .din argintul bisericii, iar costul lucrului si al argintului s-a dat de d-lui Theodorache Dobrovici, sotia Zamfira si fiii, prin staruinta preot superior Spiridon Badescu. Anul 1868, aprilie 20».Icoana reprezentând pe Sfintii Arhangheli are urmatoarea inscriptie : «Dar al lui Mihail Califarovi executata de fratele sau Nicolae, 1870 martie»

Cât priveste cartile, la 1861 sunt înregistrate o Evanghelie veche îmbracata în catifea albastra, cu tablii de argint, colturile fiind poleite cu aur si o alta îmbracata peste tot cu argint, poleita cu aur si cu smalturi.

Înainte de a fi predate Patrimoniului Cultural National, biserica avea numeroase carti vechi: Evanghelie greceasca, 1803; Ohtoih, Buda, 1811; Triod, 1816; 10 Mineie, 1831—1832; Liturghier, 1833; doua Mineie, 1835; Ceaslov, 1835; Apostol si Ohtoih, 1836; doua Mineie, 1850 si alte carti mai noi.Referitor la pastrarea și valorificarea istoriei unui sfânt lacaș definitoriu pentru Capitala noastra, Cristian Moisescu arata ca cel care, cu dragoste pentru vechea noastra arta, îsi va lua osteneala sa cerceteze acest pretios monument va afla în zidurile sale nu numai marturia unui trecut plin de zbucium si framântare, dar si dovada migalei si priceperii mesterilor care l-au ridicat si împodobit, al caror nume nu-l vom cunoaste poate niciodata.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 904

Id: 37350

Data: Jan 14, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei