Lacrimile Prohodului spre bucuria Invierii

In Sfanta si Marea Vineri, Biserica Ortodoxa traieste doua evenimente cutremuratoare din istoria mantuirii: rastignirea pe Cruce a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si punerea Sa in mormant. Punctul central al slujbelor din aceasta zi, si al tuturor slujbelor din intreaga perioada premergatoare Sfintelor Pasti, il reprezinta Utrenia Sambetei celei Mari, in cadrul careia este cantat Prohodul, informeaza "Ziarul Lumina".Tristetea acestei zile este reliefata in imnele liturgice alcatuite de Sfintii Parinti, care s-au intrecut in a creiona intr-o maniera cat mai profunda si mai sensibila simbolismul ei. Evenimentele in sine indeamna tot trupul omenesc sa taca si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa Se junghie si sa Se dea spre mancare credinciosilor (Axion in Sfanta si Marea Sambata). Totusi, creatia nu poate sa nu se minuneze, cu intristare, de dragostea Mantuitorului Care a cuprins, avand bratele deschise pe Cruce, tot neamul omenesc si Care a readus omul in starea primordiala de imparat al creatiei. Timpul insusi sta la temelia Crucii, neputand cuprinde maretia celor petrecute. De altfel, observam cum Sfanta si Marea Vineri este legata atat de strans de Sfanta si Marea Sambata, lucru care prevesteste iesirea din timpul actual si intrarea in Ziua cea neinserata a Invierii. Inca din primele secole de la intemeierea Bisericii, a fost randuit ca in Sfanta si Marea Vineri sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie, care, desi este o actualizare permanenta a Jertfei lui Hristos de pe Cruce, reprezinta un izvor de bucurie si lumina. La primele ore ale diminetii sunt savarsite Ceasurile Imparatesti, in care sunt citite toate proorociile din Vechiul Testament referitoare la Sfintele Patimiri, a caror savarsire o avem mentionata inca din secolul IV si la care va lua parte, la Constantinopol, in secolele ce vor urma, insusi imparatul. Acestea sunt urmate de savarsirea slujbei scoaterii Sfantului Epitaf, amintindu-ne de ridicarea Mantuitorului de pe Cruce de catre Iosif din Arimateea si asezarea Lui in mormant, uns cu miresme si infasurat cu giulgiu.Cantare duioasa si bogata in simbolisme si intelesuriSlujba Prohodului reprezinta o cantare duioasa si bogata in simbolisme si intelesuri, alcatuita din dorinta de a petrece Trupul lui Hristos aflat in Mormant si de a-I fi alaturi. De altfel, aceasta dorinta este concretizata si in practica intalnita in foarte multe regiuni din tara noastra, a trecerii pe sub masa pe care este asezat Sfantul Epitaf, care ne aminteste ca toti trebuie sa trecem prin moarte, pentru a pasi in viata vesnica cu Hristos. Aceasta slujba este impartita, ca structura, in trei parti, prima parte avand 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe si a treia parte 43 de strofe, prima strofa a fiecarei stari fiind reluata si la sfarsitul ei. Originea acestei slujbe este cunoscuta, avand ca autor pe Sfantul Ioan Damaschin, marturii despre cantarea ei fiind insa destul de rare, cel putin pentru perioada postpatristica. Potrivit parintelui profesor dr. Nicolae D. Necula, Prohodul a fost tiparit pentru prima data in tara noastra la data de 6 februarie 1836, prin purtarea de grija a episcopului Chesarie Capatana al Buzaului, de catre ieromonahul Macarie, care a si reusit sa schimbe metrica versurilor si sa realizeze o traducere ritmata, randuind strofele din fiecare stare, cu un numar egal de silabe si de accente ritmice. Epuizandu-se prima editie, redactarea acestei slujbe a fost incredintata marelui carturar Anton Pann, care o va tipari in doua editii, la 1846 si 1853, cu titlul Epitaful sau slujba inmormantarii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta va fi insa cu mult inferioara editiei tiparite de Macarie, care ramane, de altfel, normativa, cu mici indreptari, pana astazi. Textul Prohodului este deosebit de profund si plin de simboluri, toata natura marind Jerfa Mantuitorului de pe Cruce. La fel cum s-a bucurat odinioara la Nasterea Sa cu bucuria exprimata atunci atat de cald prin colinde, la fel plange acum, atat de duios, cu tristetea transpusa in cuvinte, prin slujba Prohodului. Cateva strofe deosebit de bogate in simboluri si analogii ne determina sa ne indreptam cugetul asupra lor. Astfel, este amintit in strofa 39 din starea I cum la zidirea Evei, care inseamna viata, a participat si Adam, din a carui coasta a fost ea plamadita, si cum Mantuitorul, Noul Adam, este impuns cu sulita in coasta, izvorand din ea Viata. Sub acelasi inteles sta si strofa 42 din starea a II-a, care exprima, poate, cel mai profund, sensul Jertfei Mantuitorului: Ca un pelican / Te-ai ranit in coasta Ta, Hristoase / Şi-ai dat viata l-ai Tai fii care au murit / Raspandind asupra lor izvoare vii. Mantuitorul este asemanat astfel unui pelican, care, potrivit unei legende, atunci cand isi vede puii infometati, se raneste in coasta sa si ii hraneste pe acestia cu propriul sange. Ceea ce da acestei cantari o incarcatura duhovniceasca si pastorala deosebita este participarea unanima la ea a credinciosilor prezenti, nu numai cu duhul, ci si cu cuvantul. Este exprimata astfel o solidaritate a tuturor crestinilor asezati toti in jurul Trupului lui Hristos, simbolizat aici de Sfantul Epitaf, chemati de cuvintele: Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor (Matei 18, 20).Singurul moment din an cand era cantata Doxologia MareIntreaga slujba a Prohodului este o imbinare deosebit de sensibila intre tristetea profunda si bucuria legata de zorii Invierii, care este pregustata inca din acest moment, cantarea Prohodului fiind urmata de Binecuvantarile Invierii. Amintim totodata faptul ca, potrivit unei randuieli mai vechi consemnate in Tipicul constantinopolitan, acesta era singurul moment din an cand era cantata Doxologia Mare (cantare care reproduce in primele cuvinte marirea adusa de sfintii ingeri Pruncului Iisus la nastere), in restul anului aceasta fiind doar citita, ca Doxologie Mica. La sfarsitul acestei Doxologii, preotul impreuna cu credinciosii ocolesc biserica purtand Sfantul Epitaf. Aceasta procesiune emotionanta si plina de frumusete simbolizeaza purtarea si petrecerea Mantuitorului in drum spre mormant, care este reprezentat de Sfanta Masa. Deosebit de profunda in inteles este si Paremia ce se citeste dupa incheierea acestei procesiuni, extrasa din Cartea lui Iezechiel (37, 1-14) si care relateaza o viziune a sa despre un camp plin de oase omenesti uscate, care s-au adunat la porunca lui Dumnezeu in forma lor de la inceput si au inviat. Apostolul care urmeaza Paremiei, extras din Epistola I catre Corinteni (5, 6-8), vorbeste despre aluatul care dospeste toata framantatura, simbol al ridicarii intregii firi omenesti, prin Jertfa Mantuitorului, de la moarte la viata. Evanghelia care incheie slujba Prohodului aminteste despre moartea reala cu trupul a Mantuitorului, despre ingropare si despre pecetluirea mormantului. Denia Prohodului naste in fiecare om o emotie unica, sentiment care nu poate fi trait decat prin participare, pentru ca cine nu a gustat lacrimi nu poate gusta nici din parfumul luminii celei sfinte aduse de Invierea Mantuitorului Hristos.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 351

Id: 30550

Data: May 3, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei