Cuvant teologic al Parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a XVIII-a dupa Rusalii (Pescuirea minunata) (Luca 5, 1-11)In locasul bisericesc Hristos continua sa savarseasca in modul cel mai direct toata lucrarea Sa mantuitoare sau sfintitoare. Prin ea Hristos unifica cu Sine si intreolalta pe cei ce cred in El si-i intareste spre lucrarea preotiei lor generale in fiinta proprie si in creatia cosmica. Astfel prin ea Dumnezeu conduce creatia spre unitatea ei desavarsita, treimica, conducere care se infaptuieste prin daruirea ei in Hristos lui Dumnezeu si, prin daruirea lui Dumnezeu prin Hristos, noua.     Locasul bisericesc este centrul liturgic al creatiei, sau locul central unde se savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatie puterea mantuitoare a lui Hristos prin Duhul Sau, sau prin energiile necreate ale Lui, si prin aceasta se promoveaza inaintarea ei spre unitatea cat mai deplina. E o unitate imprimata de unitatea treimica, datorita unei tot mai accentuate patrunderi a creatiei de Sfanta Treime sau de puterea Ei care unifica persoanele in iubire fara sa le confunde.Locasul bisericesc este spatiul central al lucrarii mantuitoare a lui Hristos, pentru ca inima Liturghiei ce se savarseste in ea este dumnezeiasca Euharistie, care consta in taina prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului si in impartasirea cu ele a credinciosilor. O mare parte din celalalt cult savarsit in ea este alcatuita din celelalte Taine. Iar in Taine credinciosii primesc prin rugaciuni si acte vazute ale preotului sau episcopului harul lui Dumnezeu, care - ca lucrare necreata izvoratoare din fiinta lui Dumnezeu - nu e despartit de prezenta iubitoare a lui Dumnezeu, in aceasta lucrare aflandu-se Insusi Cel ce lucreaza.In locasul bisericii luand loc (aflandu-se), in timpul Sfintei Liturghii, pe Sfanta Masa din Altar, prin prefacere, insusi Trupul si Sangele Domnului, spre impartasirea credinciosilor de ele, are loc intalnirea culminanta a acestora cu Iisus Hristos si cu Duhul Lui cel Sfant, Care a prefacut painea si vinul in Trupul si Sangele Domnului si le-a umplut pe acestea de prezenta Sa. Iar intalnirea cu Hristos in locasul bisericii nu e traita de credinciosi ca persoane izolate, ci in comunitate, intarind unitatea dintre ei, fara de care nu este mantuire.Astfel locasul bisericii nu e numai o casa de rugaciune a credinciosilor, care si-ar lua puterea de unire cu Dumnezeu si intreolalta din ei insisi, ci o casa in care lucreaza Dumnezeu, mai bine zis Hristos Insusi prin Duhul Lui cel Sfant, nedespartiti de Tatal. Sfanta Treime ii uneste pe ei in locasul bisericesc fara sa-i confunde, asa cum sunt unite si Persoanele dumnezeiesti. Credinciosii nu se aduna in locasul bisericesc numai pentru a se ruga impreuna unui Dumnezeu care ramane la distanta, sau pentru a asculta o predica despre El. Acest lacas este totodata si un loc al prezentei si al lucrarii lui Dumnezeu cel in Treime. Precum este in cer, asa este Sfanta Treime si in biserica, sau cerul e prezent in biserica. Dumnezeu cel in Treime nu asculta numai din cerul departat rugaciunile credinciosilor, ci la aceasta chemare a lor raspunde cu prezenta si lucrarea Lui. In mod special intalnirea aceasta ajunge pana la punctul culminant in mancarea Trupului Fiului lui Dumnezeu cel rastignit si inviat si in bautura Sangelui Sau cel varsat pentru noi dintr-o iubire netarmurita, pentru ca si noi sa ne umplem de o iubire asemanatoare cu care sa-i raspundem Lui si sa ne intampinam unii pe altii.Aceasta esenta generala a cultului ortodox, cu deosebire a Sfintei Liturghii savarsite in locasul bisericii, apare intr-o seama de caracteristici ale lui, pe care le vom infatisa, referindu-ne mai ales la Sfanta Liturghie.1. Sfintenia locasului bisericescSfanta Liturghie si celelalte Taine savarsite in locasul bisericesc sunt traite de catre credinciosi ca evenimente sfinte, care se savarsesc in lume, dar vin de dincolo de lume si transfigureaza o parte a ei, avand menirea sa o transfigureze intreaga. Acestea imbraca locasul bisericesc cu insusirea sfinteniei.Crestinismul occidental a facut inca din vechime o deosebire intre notiunea de sfant (sanctus) si cea de sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca Persoana (credinciosii ajunsi la desavarsire sunt numiti si ei in Biserica Romano-Catolica uneori sfinti, dar de la un timp incoace mai mult beati, fiind proclamati ca atare printr-un act de beatificare). Pentru locasul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului, pentru tot ce se traieste de credinciosi in biserica, se foloseste numirea de sacru, care e mai putin decat sfant. De aceea chiar Tainele sunt numite sacramente, sau actiuni sacre. Daca mai adaugam la aceasta faptul ca gratia data prin sacramente este socotita in catolicism creata, ne dam seama ca sacrul cade adeseori in categoria creatului. Nu mai vorbim de protestantism si de cultele rasarite din el, care nu mai cunosc nici macar realitatea sacrului, ci socotesc ca singur Dumnezeu e sfant, iar El este transcendent oricarei experiente si nu produce nici un fel de transformare in planul vietii credinciosilor.In aceasta distinctie dintre sacru si sfant in crestinismul catolic e implicata, credem, necunoasterea lucrarii necreate a lui Dumnezeu, care, fiind si ea sfanta, ca si Dumnezeu, Subiectul ei, face sa fie vazute ca sfinte toate actele savarsite in Biserica Ortodoxa, toate persoanele si obiectele atinse de ea, toate fiind sfintite prin aceasta. Crestinii ortodocsi vorbesc de sfintirea apei, a vesmintelor preotesti, a icoanelor, a caselor, de sfintirea celui hirotonit ca preot. Pentru ei e sfanta crucea, sunt sfinte icoanele, e sfanta biserica, si vasele din ea. Ei nu-L considera pe Dumnezeu cel sfant despartit de acestea. Daca in distinctia pe care o face catolicismul intre sfant si sacru se poate spune ca e implicata invatatura lui despre caracterul creat al gratiei de care se foloseste Dumnezeu pentru a produce unele transformari in planul bisericesc, dar nu niste imprimari ale puterii lui Dumnezeu Insusi, in neadmiterea deosebirii si separarii dintre sfant si sacru in Ortodoxie e implicata constiinta ca Dumnezeu este prezent El Insusi in mod personal in lucrarile Sale necreate referitoare la creaturile ridicate in planul vietii bisericesti.Biserica Ortodoxa urmeaza in aceasta privinta exemplul Sfintei Scripturi, in care numele de sfant e dat nu numai lui Dumnezeu si persoanelor care intra in legatura cu El, ci si obiectelor supuse lucrarii Lui, obiecte care nu pot fi concepute decat in legatura cu Persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenesti - sfintite de lucrarea Lui. In Iesire 3, 5 se spune: Acest loc (unde apare rugul aprins) e pamant sfant; in Iesire 29, 37, ca altarul va fi sfant. In Levitic 10, 10 se cere: sa deosebesti intre ce este sfant si ce nu este sfant, intre ce este necurat si intre ce este curat. La Iezechiel 44, 23 se cere iarasi preotilor sa invete poporul sa deosebeasca intre ce este sfant si ce este spurcat, intre ce este curat si ce este necurat. La Iona 2, 6 si 8 se numeste sfant templul. La Avacum 2, 20 se spune: Domnul este in templul cel sfant al Sau; in Psalmul 96, 8 se spune: Inchinati-va Domnului in curtea cea sfanta a Lui. In cateva locuri din Vechiul Testament traducerea franceza foloseste pentru obiecte intrebuintate in cult calificativul sacru. Dar traducerea romaneasca foloseste peste tot termenul sfant. Astfel, in traducerea franceza se spune: Vei face lui Aaron vesminte sacre (Ies. 28, 2); A pus placa de aur, ca diadema sacra (Lev. 8, 9); sau: Fineas purta in maini vasele sacre (Num. 31, 6)1. Dar traducerea romaneasca foloseste in toate locurile amintite numirea de sfant si chiar traducerea franceza foloseste aceasta numire in marea majoritate a locurilor2, caci la baza ambelor cuvinte franceze sta evreiescul kados.In Noul Testament se foloseste termenul sfant (haghios) nu numai pentru Dumnezeu, ci si pentru persoanele inchinate slujirii Lui, ba chiar pentru toti crestinii, deci si pentru Biserica constituita din ei (Efes. 5, 22). Sfantul Apostol Pavel cere sa infatisam trupurile noastre jertfa sfanta lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), iar despre femeia care slujeste Domnului spune ca e sfanta si in sufletul, si in trupul ei (1 Cor. 7, 34). Mantuitorul numeste chiar templul si altarul din el sfinte, ba si aurul si darul pus pe ele (Mt. 23, 17). E drept ca uneori se foloseste in Noul Testament pentru mancarurile sfintite in templu nu numai numirea de sfinte, ci si de sfintite (hiera) (I Cor. 9, 13), pe care limba latina a tradus-o cu sacre. Dar faptul ca pentru templu este folosit in Sfanta Scriptura atat cuvantul sfant (haghion), cat si sfintit (hieron) arata ca intre intelesurile acestor cuvinte nu se face o stricta deosebire. Faptul acesta il reda bine limba romana cand numeste pe Dumnezeu Sfant ca Unul ce are sfintenia din Sine, iar persoanele si lucrurile care se impartasesc de sfintenia lui Dumnezeu le numeste uneori sfinte, alteori sfintite (hiera). Şi acest uz al limbii romane e indreptatit prin faptul ca, chiar daca persoanele omenesti si anumite obiecte sunt socotite numai partase la sfintenie, deci numai sfintite, nu sfinte prin ele insele, in ele a coborat si e salasluita puterea necreata a aceluiasi Dumnezeu, izvor al sfinteniei, neprimind numai o gratie creata, care mentine o separatie intre ele si Dumnezeu.2. Locasul bisericii, spatiu sfintit de prezenta lui Dumnezeu Insusi si prin coborarea Lui in elAstfel, departe de a fi profanizat toate, cum spun mai nou unii teologi protestanti, Fiul lui Dumnezeu, prin intruparea Lui si prin trimiterea Duhului Sau cel Sfant, a adus putinta imbracarii in sfintenie a tuturor celor ce-L primesc prin credinta. Caci Hristos ni S-a facut tuturor intelepciune de la Dumnezeu, dreptate si sfintenie si rascumparare (1 Cor. 1, 30). El nu ne mai cere acum sa ne facem sfinti mai mult prin eforturile noastre, ci ne face sfinti prin salasluirea Sa si a Duhului Sau in noi (Gal. 2, 20; Efes. 2, 9; 3, 24).In ceea ce priveste sfintenia locurilor si lucrurilor, e drept ca nu mai exista un singur templu sfant in care sa se aduca jertfe lui Dumnezeu, ci Dumnezeu primeste inchinarea in tot locul, numai sa se faca in duh si adevar (In. 4, 24). Dar, asa cum exista o gradatie a sfinteniei persoanelor, la fel exista o gradatie a sfinteniei locurilor. Locurile, mai bine zis locasurile in care credinciosii se aduna cu un efort de ganduri, de simtiri deosebite pentru a asista si participa la acte sfinte, au o sfintenie deosebita. Ei se aduna in ele cu astfel de simtiri si ganduri si intentii, pentru ca stiu ca Dumnezeu e salasluit intr-un mod mai deosebit in ele.Astfel, inca din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite incaperi pentru adunarea credinciosilor pentru rugaciune si pentru savarsirea Tainelor, ca si pentru ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Asa Sfantul Apostol Pavel il invata pe Timotei sa stie cum trebuie sa se poarte in casa lui Dumnezeu (1 Tim. 3, 15). Deci incaperea aceasta nu era socotita numai o casa de rugaciune a credinciosilor adresata unui Dumnezeu absent, ci se socotea ca Insusi Dumnezeu locuia in ea. Faptul ca Sfantul Apostol continua: care este Biserica (ekklesia) Dumnezeului celui viu, stalp si intarire a adevarului, arata ca el vedea intr-o stransa legatura locasul cu comunitatea bisericeasca ce se aduna in el (ekklesia). Caci intr-adevar un locas de slavire a lui Dumnezeu, in care nu se mai aduna credinciosii, nu mai e un locas viu sau al lui Dumnezeu experiat ca lucrator, deci viu. Dar nu e mai putin adevarat ca un simplu locas, fara Dumnezeu prezent in el impreuna cu comunitatea credinciosilor, deci un locas al unei simple adunari a credinciosilor, n-ar mai fi stalp si intarire a adevarului. De aceea Parintii adunati in sinoade, cand hotarau formula unei invataturi de totdeauna a Bisericii, se vedeau uniti pe ei, ca reprezentanti ai Bisericilor lor, cu Sfantul Duh: Parutu-s-a Sfantului Duh si noua. Ba, mai e de amintit ca sedintele sinoadelor se tineau de obicei in biserica, iar despre episcopii de la Sinodul IV ecumenic se spune ca au pus langa moastele mucenitei Eufimia din biserica din Calcedon cu acest hram doua hartii cu cele doua formule intre care erau impartiti membrii Sinodului ( in doua firi si din doua firi), si a doua zi au constatat ca a doua formula fusese aruncata de langa moaste, iar prima ramasese la locul ei. Sinodul a aprobat-o, de aceea, pe cea dintai. Sfintii participa si ei la stabilirea adevarului lui Hristos, fiind in mod deosebit organe ale Sfantului Duh si membri ai Bisericii.Acestea arata cat de strans e legata Biserica in calitate de trup al lui Hristos de biserica in calitate de locas in care isi traieste comunitatea de credinciosi cel mai accentuat caracterul ei de trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al lui Hristos nu se poate mentine fara comunitatile adunate in locasurile bisericesti pentru a se impartasi in toate din acelasi Trup si Sange al lui Hristos prin preotii hirotoniti de episcopii aflati in comuniune. Adunarea credinciosilor bisericii pentru savarsirea dumnezeiestii Euharistii vadeste unitatea trupului Bisericii. In locasul bisericesc nu ne adunam pentru a ne ruga individual, ci pentru a manifesta si sustine taina Bisericii celei una prin rugaciunea plina de acelasi Hristos si prin impartasirea de El. Iar Biserica isi implineste lucrarea ei sfintitoare asupra creatiei cosmice sau lucreaza la unificarea acesteia prin comunitatile credinciosilor adunate in locasurile bisericesti.Caracterul acesta de case ale lui Dumnezeu, dar si de locasuri de adunare a credinciosilor trebuie sa-l fi avut si bisericile amintite in Faptele Apostolilor si in epistolele Sfantului Apostol Pavel. Asa, in Fapte se vorbeste de biserica din Ierusalim care facea rugaciuni in chip staruitor, in forma de ectenii (ectenos), pentru Petru, cat timp se afla in inchisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvantul biserica este iarasi folosit atat pentru adunarea credinciosilor, cat si pentru locul in care se tinea adunarea4. Sfantul Apostol Pavel vorbeste in doua randuri de biserica din casa lui Acvila si a Priscilei (Rom. 16, 4; 1 Cor. 16, 19); altadata vorbeste de biserica din casa lui Nimfan, pe care o deosebeste de fratii din aceeasi localitate a Laodiceii, aratand ca e vorba de un locas, si nu de biserica in calitate de corp al credinciosilor in Hristos (Col. 4, 15). Cu siguranta ca in aceasta biserica-locas cere Sfantul Apostol Pavel sa se citeasca epistola lui catre coloseni. Se pare ca acest inteles il aveau si bisericile Asiei, in continuarea carora e amintita de Sfantul Apostol Pavel biserica din casa lui Acvila si a Priscilei (1 Cor. 16, 19). Acelasi inteles il pot avea si toate bisericile lui Hristos (Rom. 16, 16).Intelesul acesta de locas al bisericii e confirmat si de deosebirea pe care o face Sfantul Apostol Pavel intre biserica in care se impartasesc credinciosii cu Trupul si cu Sangele Domnului si casele lor particulare, in care isi pot satisface foamea si setea obisnuite: Oare nu aveti case ca sa mancati si sa beti? Sau dispretuiti biserica lui Dumnezeu si rusinati pe cei ce nu au? (1 Cor. 11, 22). Daca la 1 Tim. 3, 15 locasul de cult era numit casa lui Dumnezeu, aici e numit biserica lui Dumnezeu, aratand prin ambele numiri ca aceste locasuri nu sunt simple sali de rugaciune lipsite de prezenta lui Dumnezeu, ci case in care este prezent si deci si lucrator Dumnezeu.In aceste locasuri era si un jertfelnic, sau un altar (1 Cor. 9, 13), care trebuie vazut ca masa pe care se savarseste prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului spre impartasirea credinciosilor (1 Cor. 11, 27). Locasurile crestine de cult nu se puteau arata ca niste locasuri publice in primele timpuri ale crestinismului, cand numarul crestinilor era foarte mic. Ele trebuia sa se adaposteasca de aceea in casele unor familii crestine. Pana astazi a ramas de atunci obiceiul in Grecia de a se rezerva in casa sau langa casa o incapere ca biserica, in care vine o data pe an preotul (la ziua hramului) ca sa savarseasca Sfanta Liturghie. Dar aceste biserici din case au capatat un caracter public atunci cand crestinismul a devenit numeros si mai ales atunci cand n-a mai fost persecutat. Dar si cand se adapostea in case particulare, in ele se aduna o comunitate. Crestinismul nu s-ar fi putut mentine fara adunarea crestinilor in locasuri in care se intareau impreuna in credinta prin rugaciuni si cantari duhovnicesti (Efes. 5, 19), dar in care aveau si credinta in prezenta si lucrarea lui Dumnezeu culminand in prezenta lui Hristos pe altar, sub chipul painii si vinului, dupa frangerea painii si binecuvantarea paharului (Fapte 2, 42; Didahia celor 12 Apostoli). Aceasta convingere bazata pe o traire a lucrarii lui Dumnezeu e marturisita clar de Apostoli. Sfantul Apostol Pavel spune: Caci Evanghelia noastra n-a venit la voi in cuvinte simple, ci in putere si in Duhul Sfant si in incredintare deplina (1 Tes. 1, 5). Sau: Iar Celui ce poate sa lucreze prin puterea cea lucratoare in noi cu mult mai presus decat toate cate cerem sau pricepem noi, Lui Fie slava in biserica si intru Hristos Iisus, in veacul veacului, Amin. Sau: Drept aceea si noi multumim lui Dumnezeu ca, luand voi cuvantul ascultarii de Dumnezeu de la noi, nu ati luat cuvant omenesc, ci cuvantul lui Dumnezeu care lucreaza in voi, cei ce credeti (1 Tes. 2, 13) etc.Inca de la Clement Romanul, pe la sfarsitul sec. I, aflam ca randuiala ce se savarsea de catre comunitate in aceste locasuri se numea Liturghie 5 si ca ea se savarsea sub conducerea arhiereului inconjurat de preoti si diaconi, arhiereul fiind cel ce frangea painea si binecuvanta paharul. Iar aceasta se savarsea, dupa porunca data de Mantuitorul, la timpuri anumite si in locuri anumite. (…)E foarte probabil ca inca din primele secole crestine, in timpurile si locurile unde persecutia se domolea, apareau si locasuri de cult publice. Se stie ca astfel de sali publice de cult au aparut inca prin sec. II in partile Siriei si in Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu acest nume ele au trecut la traco- si daco-romanii increstinati din Peninsula Balcanica si din nordul Dunarii de Jos, la care acest nume s-a pastrat pana azi. Ele s-au putut pastra indeosebi la daco-romanii din nordul Dunarii, mai ales dupa retragerea autoritatilor romane si deci incetarea persecutiei crestinilor din partea lor. Dar la daco-romanii crestini intelesul acestor locasuri de sali publice s-a modificat in cel de case ale Imparatului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost influentata si de inceperea Liturghiei, foarte timpuriu, cu cuvintele: Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Prin aceasta, in sensul de locas al bisericii s-a accentuat si mai mult legatura cu prezenta lui Dumnezeu in el, sau cu intalnirea credinciosilor de pe pamant cu Dumnezeu si cu sfintii in aceeasi Imparatie a lui Dumnezeu, cu deosebire in Sfanta Liturghie. De altfel numele de Imparat folosit pentru Dumnezeu, cu deosebire in locurile amintite, in numirea bisericii si in cuvintele incepatoare ale Liturghiei a fost luat, impreuna cu alte elemente, de catre cultul crestin din cultul iudaic, la inceputul desprinderii lui de acela6. Pentru Dumnezeu, numirea aceasta o vedem aplicata inca la Sfantul Apostol Pavel in contextul unei propozitii care suna aproape ca un imn liturgic. Caci, numind pe Dumnezeu Imparatul imparatilor, Sfantul Apostol Pavel termina zicand: Caruia este cinstea si stapanirea vesnica. Amin (1 Tim. 6, 16)7. Avem aici, se pare, unul dintre imnele ce se rosteau in biserici inca din timpul apostolic. Dar numele de Imparat se da lui Dumnezeu si in Apocalipsa (15, 3, 8).Numele de biserica, pastrat pana azi la poporul roman, arata si el vechimea crestinismului lui.Cum am spus, in tot timpul de pana acum s-a pastrat in Ortodoxie sentimentul de sfintenie a locasului bisericesc, invatatura ca el e casa lui Dumnezeu si deci ca in el credinciosii se intalnesc cu Dumnezeu in mod deosebit si de aceea trebuie sa se intalneasca si ei toti pentru a primi puterea Lui si chiar Trupul si Sangele lui Hristos in comun8.Definind locasul bisericesc, Simeon Tesaloniceanul spune ca el este casa lui Dumnezeu, ca, desi este alcatuita din lucruri neinsufletite, ea se sfinteste cu dumnezeiescul dar si cu rugaciunile preotesti si nu este ca celelalte case, ci este facuta pentru Dumnezeu si pe El il are locuitor si in ea sunt slava, puterea si darul Lui... Drept aceea nu o mai numim pe ea numai casa, ci sfanta, ca una ce este sfintita de Preasfantul Parinte, cu Preasfantul Fiu prin Duhul Sfant, fiind salas al Treimii 9. Sfintirea ei inseamna deci salasluirea lui Dumnezeu in ea, mai bine zis salasluirea lui Dumnezeu Cel in Treime, de o fiinta si nedespartita. Patriarhul Gherman al Constantinopolului din sec. VIII spune: Biserica este templul lui Dumnezeu, locasul sfant, casa a rugaciunii, mireasa lui Hristos care cheama popoarele la pocainta si rugaciune. Biserica este cerul pe pamant, in care locuieste Dumnezeul cel ceresc, inchipuind crucea si mormantul si invierea lui Hristos (P.G. 98, 384). Biserica este casa dumnezeiasca, unde se savarsesc jertfa vie, tainica si cele dinauntru ale sfintelor, si sfanta pestera, unde e mormantul si masa de suflet hranitoare si de viata facatoare (P.G. 98, 385).Biserica intruneste in ea toate cele ceresti si cele pamantesti si prilejuieste continuarea lucrarii de mantuire a lui Hristos pana la sfarsitul timpului. (…)* Pr. prof. Dumitru Staniloae, Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei. In Mystagogia Sf. Maxim Marturisitorul, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2000, pp. 49-61. (Sublinierile din text apartin redactiei)        note1 Concordance des Saintes Ecritures, éd. II, Lausanne, 1965, p. 649. 2 Op. cit., pp. 662-663.3 Ierom. Grigoriu. Hi theia leitourgia tis Euharistias tou Theou, Atena 1971, p. 85.4 Vezi si pr. P. Vintilescu, Incercari de istoria Liturghiei. Bucuresti, 1930, p. 31.5 Epistola 1 catre Corinteni, cap. XLI, 1.6 Op. cit., cap. XL, 5, 5; L. Bouyer, La spiritualité du nouveau Testament et des Pères, Aubier, Paris, p. 221.7 La masa pascala iudaica, ce avea loc seara, cand se turna, la inceputul ei, primul pahar de vin rosu, se spunea: Binecuvantat este Dumnezeul nostru. Binecuvantat esti Imparate al universului. Cel ce ai creat rodul vitei (apud pr. P. Vintilescu, Incercari de istoria Liturghiei, Bucuresti, 1930, p. 21). Dar numele de Imparat se da lui Dumnezeu si in Apocalipsa 15, 3 ( Imparate al neamurilor) si el e implicat in acele locuri din Apocalipsa unde se vorbeste de Cel ce sade pe tron (cap 3, 4, 5 etc.) si de Imparatia lui (11, 17; 12, 10).8 Odo Cassel, Das christliche Opfermysterium, Verlags Styria, Graz, pp. 272 si urm. 9 Simeon Tesaloniceanul, Tratat asupra tuturor dogmelor credintei noastre ortodoxe, retiparit dupa traducerea din 1765, la 1865, Bucuresti, p. 120.(Cuvant teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data de 22 septembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 809

Id: 33934

Data: Sep 19, 2013

Imagine: