De-a lungul veacurilor, pamantul Dobrogei a fost sub numeroase stapaniri lumesti si fiecare din ele a incercat sa-si lase amprenta ei, incat acest tinut a ajuns un taram pe care au vietuit numeroase etnii, cu varietatea lor de culturi si mentalitati, ca intr-o adevarata Galilee a neamurilor. Dincolo de aceste diferente, majoritatea locuitorilor de pe tarmul vestic al Pontului Euxin traiesc intru nesfarsitele zari ale credintei ortodoxe. Manastirea Cocos este o dovada in acest sens. Meleagurile dobrogene sunt pline de marturii ale prezentei propovaduirii Evangheliei Domnului Iisus Hristos, Cel rastignit si inviat din morti, marturii precum ruinele zecilor de bazilici si ale monahilor dobrogeni, si marturii duhovnicesti, precum moaste de sfinti martirizati, descoperite in cripte ale acestor bazilici. Pentru vremurile noastre, o marturie a continuitatii credintei se afla mai departe de preocuparile cetatii pamantesti, intr-un loc retras, la marginea padurilor cu tei de la poalele Muntilor Macinului. In acest spatiu mirific, acum aproape patru secole, pe la 1670, cinci sihastri au intemeiat Schitul Cocos. Aici au trait in nevointe destul de aspre, vorbind foarte putin intre ei, priveghind pentru credinciosi, pentru lume, pentru toti cei care credeau cu adevarat in dreapta credinta. Rugaciunile si lacrimile lor nu au ramas in zadar, fiindca in acest loc sfintit, in timp, au venit si alti monahi sa se roage in continuare si sa suporte vitregiile vremii. Este cazul fondatorului manastirii noastre, parintele Visarion, originar din Transilvania si vietuitor timp de 17 ani la Manastirea Neamtului, unde a avut mai multe ascultari. A fost tipograf si egumen al Schitului Sihla. Mistuindu-si sufletul dupa Dumnezeu impreuna cu doi ucenici, Gherontie si Isaia, au plecat in Sfantul Munte Athos pentru a invata practica rugaciunii si a vietuirii destul de aspre a monahilor. Au stat sapte ani acolo, unde doreau sa construiasca si un schit romanesc. Nereusind sa-si implineasca dorinta, s-au rugat Maicii Domnului, care le-a aratat in vis un loc inconjurat de paduri de tei si o stanca pe care se afla o cruce, adica locul unde s-au rugat cei cinci sihastri. Pe la anul 1833, cei trei calugari au cumparat acest pamant si astfel au reintemeiat, cu permisiunea stapanirilor turcesti, vechea vatra monahala, explica parintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru, staretul Manastirii Cocos. Iubitor de straini, parintele Visarion atragea la paraclisul din nuiele si pamant, inchinat sarbatorii Intrarii Maicii Domnului in Biserica, foarte multi mireni, parte din ei ciobani ardeleni, care erau in transhumanta cu oile in Dobrogea. Asa a auzit de frumusetea locului si de dragostea parintelui Visarion si ardeleanul Hagi Ghita Poenaru, care si-a donat intreaga sa avere si s-a calugarit la acest asezamant monahal. Cu sprijinul donatiei instruitului ardelean din Poiana Sibiului, s-a ridicat o biserica din caramida si piatra, fara turle si pictura, inchinata Preasfintei Treimi. Activitatea acestui staret a fost una vasta, nu a avut doar o latura religioasa, data fiind si conjunctura politica si bisericeasca mai aparte a vremii. Un sfert de veac, vreme cat a condus acest asezamant monahal, arhimandritul Visarion nu a uitat sa fie roman, dezvoltand o misiune cultural-istorica importanta si pastrand legaturi cu oameni de cultura din Ţarile Romane, care au ramas impresionati atat de frumusetea manastirii, cat si de faptul ca monahii nu se limitau doar la rugaciune, ci si sa stie sa fie patrioti, sa-i uneasca pe crestini si sa pastreze aceasta flacara a credintei pe un teritoriu stapanit de autoritati straine. Dincolo de ceea ce era vizibil si de ceea ce a ramas in istorie, activitatea si rugaciunile staretului si a calugarilor de aici au dus la o trezire a constiintei nationale, la o trezire a constiintei de apartenenta a Dobrogei la Ţara-mama, si datorita rugaciunilor lor, acest lucru a devenit realitate cateva decenii mai tarziu, dupa Razboiul de Independenta. Astazi, noi acest lucru il traim ca pe ceva firesc, dar acesti calugari au stiut ca dincolo de conditiile vremii si de realitatile istorice trebuie sa fie intelegere intre natiuni si convietuire intre oameni. Arhimandritul Visarion, fondatorul manastirii noastre, ramane o personalitate importanta a monahismului din aceasta zona, un practicant al rugaciunii isihaste, asemenea Sfantului Cuvios Paisie de la Neamt, din Moldova, si Sfantului Cuvios Gheorghe de la Cernica, din Ţara Romaneasca, a mai spus parintele staret Visarion, care a intrat in aceasta manastire in 1991, iar din 1 octombrie 2008 este conducator al Manastirii Cocos. Viata nu merita sa fie traita in rautateDin anul intemeierii si pana astazi, viata monahala din lavra nord-dobrogeana nu a slabit, chiar daca au fost si vremuri in care manastirea numara putini vietuitori. Precum a dorit intemeietorul ei, in manastire se pastreaza vietuirea de obste si randuiala: Roaga-te si munceste, sau cum spunea parintele staret al Manastirii Cocos: Roaga-te si munceste in acelasi timp daca poti, tocmai pentru ca rugaciunea sa fie neintrerupta, iar manastirea sa ramana o candela aprinsa pentru vesnicie. Prin randuiala Bunului Dumnezeu, la Manastirea Cocos se pastreaza o preafrumoasa comoara duhovniceasca nu numai pentru Dobrogea, ci si pentru intreaga Ortodoxie, moastele celor patru Sfinti Martiri de la Niculitel, iesite din tainitele pamantului pentru intarirea noastra in credinta. Era o vreme in care credinta crestina nu era marturisita, pentru ca asa erau timpurile atunci. Din pacate, credinta este mai slaba si in zilele noastre si nu mai avem aceeasi evlavie si duh de jertfelnicie pe care le-au avut sfintii. Sunt foarte multe provocari si nu avem la fel de multe modele vii care sa ne demonstreze ca viata poate fi traita drept, duhovnicesc si cu mai mult calm si seninatate. Parca a disparut acea intelepciune a omului de la tara, a omului care simte prezenta lui Dumnezeu in viata lui, a omului care stie sa respecte natura, sa respecte omul de langa el, sa respecte pe Creatorul lui. Astfel pierduta aceasta legatura, omul sufera si nu isi mai poate regasi atat de usor echilibrul. Nu poate copia pe altcineva, pentru ca fiecare om este unicat si fiecare om are incercarile lui, propriile lectii de viata. Exista in viata fiecarui om un punct cand nimeni nu-l mai poate ajuta, si el trebuie sa demonstreze lui Dumnezeu ca vrea sa mearga mai departe. Multi oameni si-au pierdut aceasta nadejde ca Dumnezeu ii poate ridica oricat de mult ar fi gresit ei, ca Dumnezeu ii iubeste mai mult decat isi pot inchipui vreodata sau ar fi capabili sa iubeasca pe cineva. Din pacate, am pierdut aceste repere, iar viata este atat de scurta, incat nu merita sa fie traita in teama, in suferinta, in rautate, in razbunare, in neputinta. Chiar de multe ori, multi oameni se transforma in victime, insa noi trebuie sa-I dovedim lui Dumnezeu ca suntem vrednici sa fim ajutati. Nu este suficient sa tot spunem: «Doamne, ajuta-ma!» Trebuie sa dovedim ca am facut si noi ceva, putin, foarte putin, dar am facut si noi ceva, ca intr-adevar Dumnezeu sa ne poata ajuta, a mai aratat parintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru. Cuvintele parintelui staret par la prima vedere greu de implinit, dar modele vii ne sunt sfintii, precum si cei de la Niculitel: Zotic, Atal, Camasie si Filip. Chipurile lor au fost sculptate pe portile mari de lemn de la intrare, sub scenele Rastignirii si Invierii Domnului, tocmai pentru a ne arata ca sufletele se vor inalta si se vor bucura de plinatatea vietii doar dupa ce trec prin Golgota durerilor. Pentru multi pelerini care au vizitat aceasta veche vatra monahala din nordul Dobrogei, Manastirea Cocos ramane in sufletul lor ca un loc al intrepatrunderii cerului si pamantului, un loc unde adierile vantului raspandesc mireasma padurilor de tei, iar sfintele moaste pe cele ale harului dumnezeiesc. (Articol publicat in saptamanalul Lumina de Duminica din data 30 iunie 2013, semnat de Ioan Bușaga)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 807

Id: 32149

Data: Jun 30, 2013

Imagine: