CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae

Duminica dupa Nasterea Domnului (Matei 2, 13-23) (Fuga în Egipt)

Nasterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioara în­seamna ca El Însusi S-a facut om si aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a câstiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei, prin coborârea Lui la ei din iubire. Fiul lui Dum­ne­zeu nu Se putea face om su­punându-Se legii firii dupa care sunt nascuti oamenii, fara sa fie în­trebati, sau fara sa se hotarasca ei în prealabil pentru aceasta nas­tere. El Se face om în mod liber, din proprie hotarâre, nu e facut. Aceasta pentru ca El exista înainte ca Dumnezeu. Daca cineva ar afir­ma ca ar fi putut accepta sa Se nas­ca precum un om, supunându-Se legii generale a nasterii oameni­lor dupa pacat, în mod voluntar, se va raspunde ca El nu putea admite cu voia sa aiba ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obisnuit al conceperii celorlalti oameni dupa pacatul stramosesc, act care si-ar fi lasat urma în El. Caci, nascându-Se astfel, cum ar fi putut elibera de pacatul stra­mo­sesc, imprimat în om si prin aceasta pasiune, pe ceilalti oameni, daca El Însusi S-ar fi conceput cu acest pacat mostenit de la înaintasi? Voind sa Se faca om, dar si sa ne elibereze de pacat, trebuia sa fie de la început ferit de acest pacat, sau sa aduca cu Sine de Sus puterea de a Se face om printr-o conce­pere ferita de pasiunea îm­preu­na­rii trupesti dintre barbat si femeie. Nefiind facut om prin a­ceas­ta împreunare, ci facându-Se El Însusi, fereste de pacat firea umana de la început. Dar nu se putea face aceasta decât numai daca Cel ce Se facea om era Dumnezeu. Caci numai Dum­nezeu poate elibera de pacat, odata ce lipsa de pacat vine din unirea cu Dumnezeu.Trupul pe care Şi-l ia Cu­vântul dumnezeiesc din Fe­cioara, când Se face om, este semnul si mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a facut si el semn si mijloc al iubirii extreme fata de Dumnezeu. Caci nu se poate sa nu se vada legatura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit sa faca din trupul Lui un mijloc al manifestarii iubirii Lui extreme ca om fata de Dum­nezeu si al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu fata de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului strabatut de simtirile Maicii Sale si a ramas într-o legatura cu el. „Cele ale firii Maicii subzista asa de mult în Unul-Nascut, ca El e cunoscut nu numai din însusirile dumnezeiesti ale dumnezeirii, ci, la fel, si din cele ale Maicii. De aceea, precum Fiul, fiind de o fire si unit în chip natural cu Tatal prin locuirea si vietuirea în Acela tot asa de mult ca si în Sine, are si trupul propriu îm­preuna bucurându-se de acele bunatati negraite si mai presus de întelegere, la fel, fiind co-na­tural dupa trup cu Maica Sa, prin legatura dragostei naturale si voluntare mai presus de fire si voie, este în ea tot asa de mult ca si în Sine prin supra­firescul dragostei. De aceea, are si dumnezeirea proprie nu numai drept cauza si datatoarea acestei iubi­ri, ci si partasa la ea din pricina uni­rii ipostatice, asa încât Ace­lasi are, si cu Tatal si cu Maica, aceasta negraita petrecere, reciproca unire si bucurie.1Unirea lui Hristos cu Maica Lui, dupa firea omeneasca, este mai intima decât unirea cu ceilalti oameni. El este într-o unire nemijlocita cu ea, pe când cu ceilalti oameni este într-o unire mijlocita, într-un fel, prin ea. Dialogul Lui cu ea e primul dialog cu o persoana umana si e cel mai intim. Maica Îl iubeste ca nici un alt om si El îsi iubeste Maica mai mult ca pe orice om. El iubeste pe oameni pentru ca vede în ei înrudirea lor cu Maica Sa si simte în iubirea Maicii Sale dulceata iubirii omenesti. Culmea iubirii Lui fata de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omenesti fata de El. Maica Lui a fost si pregatita, dar a si contribuit la „plinirea vremii“ în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luata din ea si, prin aceasta, în suprema iubire dintre El si ea. Însa nimeni n-a putut simti ca ea nici iubirea Lui fata de Tatal si nici fata de oameni. Nimeni n-a simtit ca ea pornirea Lui de jertfa placuta Tatalui si durerile suferite de El pe cruce pentru oameni. Ea e prima creatura umana care s-a asociat Lui, în gradul cel mai înalt, în aceasta iubire fata de oameni, care a mers pâna la jertfa. Totusi, El a ramas Izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost în mod direct si primordial durere pentru El.Întrucât, în Fecioara, lucrarea de formare a trupului Cuvântului nu e începuta de barbat, ci de Cuvântul însusi si El o si continua, Fecioara nu e numai Maica Lui, ci si Mireasa Lui. Are astfel o îndoita iubire în Ea. Ea se face Maica Crea­to­rului, dar numai pentru ca se face Mireasa Lui si crede ca El a iubit-o asa de mult, încât a binevoit sa Se faca Mirele ei. s…tAvând, ca si Creator si Ca­lauzitor al ei, faptura constienta în legatura cu Sine, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu o ridica în intimitatea suprema cu Sine, în persoana Fecioarei, facând-o Maica a Sa si pe Sine facându-Se din ea Fiu al Omului si Subiect al umanitatii asumate din ea, ca sa o desparta definitiv de pacat. De aceasta data El nu lasa umanitatea sa existe si sa subziste în subiectul ei propriu, ci îi da existenta în El Însusi ca Subiect, sau Se naste El Însusi ca Subiect al ei, sau Se face El În­susi om, ca Fiu al unei pur­ta­toare a umanitatii. Fiind proto­tipul chipului Sau, uneste cu Sine ca prototip si chipul, sau Se face prototipul însusi al chipului Sau.Sfântul Maxim Marturisitorul scrie: „Cel ce spune ca în­truparea s-a facut prin asu­marea trupului salveaza si existenta dinainte de veci a lui Dum­nezeu Cuvântul, dar martu­ri­seste în chip binecredincios si întruparea Lui voita si liber hota­râta în timp“2. El împli­neste prin aceasta, în mod liber, planul dinainte de veci al eli­berarii firii noastre de pacat.S-ar putea întreba cineva: Dar daca firea Lui omeneasca e eliberata de pacat, prin faptul ca pri­meste existenta ei în Su­biectul divin, mai este aceasta o eliberare a omului adevarat de pacat, daca omul e o fire care-si are propriul ei subiect? Am vazut însa ca Subiectul divin, în Care e primita sa subziste firea umana, în cazul lui Hristos, nu e contrar subiectului uman, si ca atare S-a putut face si subiect uman si prin aceasta poate reali­za comuniunea cu subiectele umane, daca acestea voiesc, dar pastreaza în aceasta comuniune si calitatea de Subiect divin, putând astfel sa comunice si umanitatii subiectelor umane obisnuite eliberarea de pacat pe care a imprimat-o umanitatii Sale. Subiectul dumnezeiesc Se face Subiectul firii umane pentru ca, în ultima instanta, El e la temelia existentei ei. Fiul lui Dumnezeu Se naste ca om liber de pacat din proprie initiativa, pentru ca exista ca Ipostas divin când Se naste ca om. El nu e nascut ca om, fara sa existe înainte de aceasta. De aceea, Îsi ia El Însusi umanitatea Sa, sau Şi-o formeaza, însa nu din nimic, ci din umanitatea existenta. Amândoua acestea în­seamna ca-Şi ia umanitatea dintr-o Fecioara, dar ca El îsi asuma umanitatea ca Unul mai presus de ea, dar coborându-Se la ea, facându-Se Subiect al ei, ca sa o ridice din starea în care ea venea la existenta ca persoana de sine în ceilalti oameni.Hotarându-Se dinainte de veci sa fie si Subiect al umanului, care e dupa „chipul“ sau „umbra“ firii Sale divine, Cu­vântul lui Dumnezeu rânduieste din veci o Fecioara, pentru a Se naste din ea ca om din initiativa Lui, aratând si în aceasta li­berta­tea Lui fata de legea careia s-a supus firea noastra. El pune, dinainte de veci, timpurile în slujba împli­nirii planului de întrupare a Sa din Fecioara, pentru ca sa Se poata naste din ea într-un mod mai presus de legea obisnuita, adica nesupus pacatului, spre eliberarea uma­nitatii de îngustimea vietii pa­catoase si spre unirea ei cu înaltimea, adâncimea, latimea si largimea vietii în Dumnezeu, întâi în El si, prin comunicarea cu El, în toti cei ce se vor alipi Lui (Efeseni 3, 18).Ipostasul divin, voind sa-Şi asume în mod liber firea umana, n-a putut sa o ia într-o forma supusa pacatului, ci curatita de pacat. Facându-Se om în mod liber, aceasta libertate nu în­seamna însa o stapânire asupra omenitatii ca asupra unui obiect. Lucrul acesta ar fi fost posibil numai daca umanul s-ar fi constituit ca strain de El. Prin întrupare, Însusi Cuvântul de­vine om, dar în Ipostasul divin, liber umanul nu poate deveni rob. De aceea spune Sfântul Maxim Marturisitorul ca El a asumat firea noastra „fara pasivitate“3. E drept, Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea noastra cu afectele ireprosabile de pe urma pacatului stramosesc, ca oboseala, trebuinta de hrana, si supusa durerilor si mortii. Dar, în faptul ca ele tineau de o fire asumata liber, El avea totodata constiinta ca le suporta numai pentru a le birui prin rabdare si, în acest sens, avea chiar în firea umana o libertate potentiala fata de ele, libertate care avea puterea de a fi actualizata mai ales în baza faptului ca era firea Ipostasului divin facut Subiect al firii umane si al afectelor ei, dar lucrator în acord cu aspi­ratia ei de a birui aceste afecte prin rabdare. Caci daca nu le-ar fi putut birui si ea însasi supor­tându-le, ci ar fi fost ferita de ele prin puterea dumnezeirii, n-ar fi devenit cu adevarat sta­pâna asupra lor, sau mai tare ea însasi ca ele. Prin aceasta Hristos aduce o împlinire a aspiratiei firii spre biruinta asupra afectelor si spre o libertate actuali­zata fata de ele, stari de care ne face parte si noua prin alipirea noastra la El ca om si prin comuniunea cu El.Aceasta tarie a firii umane asumate fata de ele i-a venit chiar din faptul ca a fost asu­mata de El în deplina libertate, prin aceasta întarind si în ea liber­tatea; dar i-a venit si din faptul ca Şi-a format-o într-o Fe­cioara care a rezistat în tot timpul - desigur si cu ajutorul Lui di­nainte de întrupare - paca­telor personale, sau a staruit tot timpul în legatura cu El. Ridicarea ei la acest nivel spiritual s-a datorat si pregatirii ei din partea Lui, dar si efortului ei. În acest sens, „plinirea vre­mii“ s-a realizat si prin ea, sau de Dumnezeu cu împreuna ei lucrare. Parintii Bisericii socotesc ca ea a fost înaltata nu numai la culmea umanitatii, ci si a cetelor îngeresti, adica a întregii creatii. Teofan al Niceii spune: „Cum nu s-ar numi mai presus de toti îngerii cea laudata de noi ca podoaba îngerilor..., cea care a adus zidirii întregi nu doar cuvinte si vreun sfat dumnezeiesc, cum au adus îngerii si Prorocii, ci pe Însusi Cuvântul ipostatic Cel unic si Unul-Nascut al lui Dumnezeu, Care ramâne în veci, pe Cuvântul cel bun pe Care L-a scos dinainte de vea­curi din Sine inima parinteasca, rodul, fatul si pecetea Marii Minti... pe Care L-a dat în chip nematerial îngerului si aduca­torului Lui, adica Preasfintei Fecioare, caci S-a îngrosat în Aceasta si a luat forma în trupul din ea asemenea unui glas arti­culat în organele vocale, si prin ea S-a vestit ca orice sunet si S-a facut vizibil întregii zidiri si a aratat nu vreun chip partial al lui Dumnezeu, potrivit pentru vreo generatie, ci... capatul din urma, pentru care s-au întemeiat toate“ 4.Dar la împlinirea întruparii Fiului lui Dumnezeu, printr-o suprema întâlnire si conlucrare a Maicii cu Fiul ei, a participat si Duhul Sfânt. Caci tot ce se face de Dumnezeu în creatie se face de El ca Treime careia Îi este proprie iubirea, adica de Tatal, prin Fiul, în Duhul Sfânt, sau cu „suflarea“ Acestuia. Daca Fiul si Cuvântul constituie modelul ontologic al creaturilor care îsi iau existenta prin El de la Tatal, Duhul e viata lor. s…tFara nasterea din Fecioara, Hristos n-ar fi biruit moartea. N-ar fi fost o nastere libera a unui om capabil sa fie mai tare decât toate cele care sunt mai tari decât omul. „Caci Cel ce - din cauza facerii primu­lui Adam - a primit sa Se faca om nu a refuzat sa Se nasca din pricina caderii aceluia, acceptând face­rea ca pogorâre, iar nasterea, ca golire de bunavoie (chenoza) în favoarea ce­lui osândit. Facerea L-a adus la identitatea cu omul de la început (prin suflarea de viata datatoare), din care luând «dupa chipul» ca om (prin Duhul - n.n.), a pastrat liber­tatea nepierduta si nepa­ca­tuirea nepatata; prin nastere a îmbracat, la întrupare, asema­narea cu omul stricaciunii, întrucât a luat chipul de rob si a suferit ca un vinovat Cel ce era fara pacat, ca sa Se supuna cu voia acelorasi afecte (patimiri) naturale ca si noi, afara de pacat..., purtând în Sine prin partile amândurora pe primul Adam nemicsorat. Caci, acceptând prin pogorâre facerea lui Adam (dinainte de cadere), si deci luând la zamislirea (la conceperea) Sa prin insuflare, în chip natural, nepacatosenia, nu a luat si nestricaciunea. Iar din nasterea sub osânda de dupa cade­re luând, prin umilirea Sa de bunavoie (prin chenoza), în chip natural, caracterul patimitor (afectele), nu a luat si pa­catosenia. Şi astfel Se face un nou Adam, primind aceeasi facere afara de pacat si suportând aceeasi nastere unita cu suferinta. Caci împletindu-le desavârsit în Sine pe amân­doua între ele, prin comunicarea reciproca între amândoua partile, le-a tamaduit cu putere pe una cu alta, prin lipsa în Sine a consecintei extreme a fiecareia… Mântuitorul a facut nasterea salvatoare a facerii, reînnoind prin patima (afectul) ce tine de ea, în chip minunat, nestrica­ciunea facerii, iar facerea a facut-o tamaduitoare a naste­rii, sfintind prin nepacatosenia ei nasterea supusa patimii. Astfel, facerea a salvat cu desavârsire rânduiala firii prin creare... si a salvat cu totul nasterea (origi­nea prin nastere), careia îi era supusa firea din pricina pacatului, ca sa nu mai fie stapânita de modul provenirii prin curgerea semintei, asemenea celorlalte vietuitoare de pe pamânt.“5Sfântul Maxim Marturisitorul vorbeste mai clar despre biruirea mortii de catre Hristos în toti fratii Sai dupa uma­nitate, prin nasterea Sa din Fecioara, în urmatoarele: „Dar Domnul, fa­cându-Se om si dând o alta obâr­sie firii, pentru o a doua nastere, din Duhul Sfânt, si primind moartea atotcuvenita din durere a lui Adam, devenita în El atotnecuvenita, întrucât nu avea ca obârsie a nasterii Sale placerea atotnecuvenita de pe urma neascultarii protoparintelui, a adus desfiintarea ambelor extreme: a obârsiei si a sfârsitu­lui fapturii omenesti dupa chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Şi asa a facut pe toti cei re­nascuti în El duhovniceste liberi de vina ce apasa asupra lor. Drept urmare, acestia nu mai au de la Adam placerea nasterii, dar pastreaza din pricina lui Adam du­rerea care lucreaza în ei moartea, nu ca o datorie pentru pacat, ci ca mijloc împotriva pacatului... Iar când moartea nu mai are placerea ca mama care o naste si pe care trebuie sa o pe­depseasca, se face în chip vadit pricina vietii ves­nice“6.Sfântul Maxim Marturisitorul ne pune astfel în evi­denta amploarea si adâncimea însem­na­tatii nasterii Fiului lui Dum­nezeu din Fecioara pentru mântuirea oamenilor. El accepta prin aceasta crearea si nasterea, refacându-le si valorificându-le pe amândoua. El se creeaza pe Sine însusi ca om, dar Se si naste. El înlatura astfel strica­ciunea si moar­tea adusa, prin pacat, fiintei umane create de Dumnezeu, dar si patima legata de ea prin nastere. El cinsteste si resta­bileste creatura primind aceasta calitate, dar Se creeaza El însusi pe Sine ca om. Nu Se fereste nici de nasterea ca om, dar se naste El însusi din Fe­cioara, cinstind-o si pe aceasta, restabilind-o în curatie. El cinsteste creatura (si prin aceas­ta actul Sau de creare), ridicând-o la nivelul Sau fara sa o schimbe, întrucât a primit El însusi calitatea de creatura, dar Se creeaza El însusi pe Sine. Nu se fereste nici de nas­terea din om, dar Se naste El însusi, nu e nascut fara voia Lui, desi primeste si o colaborare a creaturii la nasterea Sa. Pe amândoua le face oarecum acte comune (ale Sale si ale creaturii), ca sa aiba în comun cu creatura ambele rezulta­te ale acestor forme ale obârsiei umanului. Prin aceasta le reface pe amândoua si le face o punte vesnica între Dum­nezeu si creatura, fara sa micsoreze pe nici una.Fiul lui Dumnezeu, facându-Se om din Fecioara, scoa­te conce­perea din robia voluptatii, aducând în ea puterea crea­toare, facându-Se un nou Adam, sau un nou început curat al umanitatii, desi nascut dintr-o persoana umana, în solidaritate cu oamenii. Nasterea Cuvân­tului ca om si nas­terea spirituala a celorlalti oameni la Botez, prin lucrarea lui Dum­nezeu, care aduce si actul crea­tor al Lui în ea, nu e însotita de placerea înrobitoare, ci e un act de tarie curata a libertatii. E si în aceasta o placere, dar o pla­cere spirituala. Oamenii devin slabi spiritual, sau mai putin oameni, prin nasterea din placerea trupeasca sau prin placerile volup­toase din cursul vietii, care-i stapânesc în urma conceperii din voluptate. Şi aceasta slabire a spiritului a adus asu­pra trupului moartea si frica de ea. Acestea au fost biruite prin taria spirituala pe care o imprima umanului Fiul lui Dum­nezeu, nascându-Se ca om din Fecioara, datorita si puterii creatoare a Duhului pusa în ea si în umanul sau, tarie co­municata prin Botez si celorlalti oameni care se alipesc Lui prin credinta. Caci, nascându-Se ca om din Fecioara, Fiul lui Dumnezeu a dat aceasta tarie nu numai chi­pului Sau uman, ci si Fecioarei în mod deosebit, prin Duhul Sau cel Sfânt, refacând în ea rodnicia firii umane, prin întarirea du­hului ei asupra slabiciunii fiintei umane, aratata în porni­rea spre voluptatea conceperii din unirea trupeasca dintre barbat si femeie. Asupra Fe­cioarei a suflat Duhul de viata Facator din Hristos, Care Şi-a format din ea, prin Acelasi Duh, firea Sa umana. Fecioara a experiat acest eveniment si cres­terea firii umane a Cuvântului în ea nu printr-o traire pur simtuala, ci printr-una spiritua­li­­zata si curata. Caci ea e introdusa în Sfânta Sfintelor cea spirituala, în care nu au intrare femeile care experiaza evenimentul concepe­rii si formarii unei persoane noi în mod pur simtual. Sau ea a fost facuta adevarata si originara Sfânta a Sfintelor, neatinsa si nestra­batuta de nici un pacat, „unde pri­meste pe adevaratul Arhie­reu“7.Duhul Sfânt o curateste deplin (chiar de pacatul stra­mosesc) când începe sa se for­meze în ea chipul Prototipului, si însoteste aceasta formare în curatie si în iubire totala pentru si catre Cel ce Se formeaza ca om în ea, plin de iu­bire fata de ea si fata de toti oamenii. Prin aceasta, ea e ca un templu viu si însufletit al Cuvântului si Fiului, Care îsi traieste si ca om toata iubirea de Fiu fata de Tatal, dar si iubirea Tatalui fata de El ca om si, prin El, fata de toti oa­menii, si în primul rând fata de Maica Lui. Ea e negrait de unita cu El, participând într-un fel, prin simtirea spiritua­lizata, la întruparea Lui mântuitoare, iar dupa nastere, la toate actele Lui mântuitoare, în asa masura, încât Parintii Bisericii au numit-o si altar al jertfei Lui, si oglinda în care primesc un fel de alt chip toate simtirile si faptele Lui de oa­meni iubitoare. Caci nimeni nu însoteste mai mult ca mama Lui pe cineva, în gândurile si simtirile Lui de bucu­rie, sau de durere pentru altii. Şi nu stim cum ne-ar arata Fiul ei iubirea Lui de oameni, daca n-ar arata-o mai întâi si într-un grad deosebit de afectuos fata de Maica Lui, care si ea Îl iubeste mai mult decât toti oamenii.Daca Iisus Hristos nu S-ar fi nascut din Fecioara, n-ar fi si Dumnezeu, ci simplu om. Dar, în acest caz, n-ar fi în­vins moartea si n-am fi mântuiti. Cei ce neaga nasterea lui Hristos din Fecioara neaga mântuirea.* Preotul profesor Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica, pp. 586-600. (Titlul si sublinie­rile din text apartin redactiei)Note: 1 ‑Teofan al Niceei, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.2 ‑PG 91, 530.3 ‑PG 91, 532.4 ‑Cuvânt despre Maica Domnului, cap. VI.5 ‑Ambigua, cap. 108, pp. 404-405.6 ‑Raspunsuri catre Talasie, 61, Filocalia, III, pp. 384, 386, 387.7 ‑Teofan al Niceii, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 decembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 634

Id: 36852

Data: Dec 23, 2013

Imagine: