In total, persecutia din perioada 303-305 a cuprins patru edicte imperiale indreptate impotriva crestinismului, practic, cam cate fusesera emise in cele trei secole precedente (daca le includem aici numai pe cele ale lui Nero, Decius, Septimius Sever si Traian - cele mai severe). Inteligenta lui Diocletian, care ii favorizase pe crestini in primul deceniu al domniei sale, a fost, de asemenea, si cauza persecutiilor multiple la adresa lor.In afara primului edict, de care am vorbit in finalul materialului anterior, Diocletian a mai emis alte trei, influentat profund de Galerius si ura acestuia fata de credinta crestina. In pofida echilibrului si a inteligentei sale, Diocletian a fost destul de usor de pacalit. Argumentele lui Galerius erau simple. In principal, pareau sa fie doar doua: crestinii nu priveau cu ochi buni inrolarea in armata - un prejudiciu grav adus fortei militare a Imperiului Roman - si, pe de alta parte, refuzau sa recunoasca zeii pagani, un aspect care nu putea fi trecut cu vederea in lumina noii reforme religioase pe care tetrarhia aflata la conducerea statului roman dorea sa o implementeze direct. Asadar, Galerius si-a jucat cartile la potential maxim. Mai intai, s-a asigurat ca soldatii crestini sunt incetul cu incetul exclusi din randurile armatei. Apoi, l-a convins pe Diocletian sa ii excluda pe crestini si din functiile importante ale numerosului aparat birocratic statal. In spatele strategiei lui Galerius statea si un al treilea motiv: dorinta sa de a ajunge imparat in locul lui Diocletian cat mai repede cu putinta. Fara indoiala, excluderea crestinilor din armata si din randul functionarilor a creat mai multe posturi libere pe care Galerius a avut grija sa le ocupe cu oameni loiali, meniti sa ii asigure cat mai repede suprematia. Dupa emiterea primului edict de persecutie, Galerius a facut presiuni asupra lui Diocletian, astfel incat acesta sa devina mai aspru in prigonirea crestinilor. S-a folosit inclusiv de un artificiu utilizat cu succes de crudul imparat Nero, si anume incendiul. Astfel, a pus cativa oameni sa dea foc palatului lui Diocletian din Nicomedia cat timp acesta se afla acolo. Galerius tintea astfel un succes dublu: daca incendiul era reusit, atunci ajungea imparat si, daca nu era reusit, dadea vina pe crestini. Cum incendiul a dat gres, Galerius a inceput sa afirme in fata lui Diocletian ca, dincolo de orice dubiu, crestinii vor moartea conducatorilor Imperiului Roman. Deja imbatranit si atacat psihologic intens de Galerius, Diocletian nu a suspectat nici un moment ca acesta are un interes ascuns, in special pentru ca era inrudit cu el. Galerius era sotul fiicei sale. Asadar, atunci a fost emis un al doilea edict de persecutie, asemanator cu cel al lui Decius si care era adresat clerului crestin. Orice diacon, episcop sau preot crestin urma sa fie prins si arestat. Observand ca, in pofida acestei masuri dure, crestinii reusesc in continuare sa reziste admirabil, ca isi ascund clericii si se opun cu tarie abjurarii, Diocletian si Galerius au continuat sa se intrebe ce mai trebuie facut. A urmat un al treilea edict, care, din punctul meu de vedere, a fost cel mai periculos. Clericilor si laicilor intemnitati li s-a promis eliberarea daca se leapadau de Hristos. Cei care s-au lepadat au constituit o veritabila cursa si pentru cei liberi. Ne putem inchipui clericii si laicii care apostaziasera, intorcandu-se in propriile comunitati si incercand sa schimbe mintea celor care isi marturiseau in continuare credinta cu tarie. Apostatii atrageau apostazieri. Cu toate acestea, nici masura in cauza nu a adus rezultatele scontate. Vazand ca nici excluderea in afara legii si din functiile oficiale, nici arestarea clericilor si trimiterea apostatilor inapoi in comunitatile crestine nu dau rezultatul scontat, conducatorii romani au decis sa oblige toata populatia din imperiu sa jertfeasca zeilor. Prin acest fapt, nu au facut nimic altceva decat sa repete traseul initiat de imparatul Decius (249-251), cu peste 50 de ani in urma.O exceptie: Constantius ChlorusDintre cei patru conducatori romani din perioada respectiva, cel mai apropiat de cauza crestina a fost Constantius Chlorus. Spre deosebire de Maximian si Galerius, Constantius era nu doar un general priceput, ci si un om generos si putin inclinat catre varsarea inutila de sange. Temperamentul sau se apropia de cel al lui Diocletian, dar fara dorinta vreunei reforme religioase ample. De altfel, Constantius Chlorus era mai apropiat de Sol Invictus, zeitatea pagana care desemna Soarele Neinvins si, probabil, incerca un sentiment de monoteism. In acelasi timp, el nu parea genul de persoana care sa doreasca razboaie si persecutii religioase. Eusebiu de Cezareea si Lactantiu ne precizeaza deosebit de clar ca in zona de actiune a lui Constantius Chlorus nu s-au inregistrat persecutii decat la un nivel superficial. Tatal Sfantului Constantin cel Mare nu si-a patat mainile cu sange nevinovat si nu a arestat clerici crestini, decat, cel mult, pentru a le da drumul in scurta vreme. Persecutia aceasta de fatada era necesara pentru ca, in caz contrar, ar fi putut suferi represalii puternice din partea celorlalti trei conducatori. Galerius ii dorea pe crestini exterminati, Diocletian fusese influentat in aceasta directie, iar lui Maximian ii era indiferent daca omora crestini sau ii lasa vii. Lactantiu ne spune urmatoarele: In schimb, Constantius, ca sa nu para ca se opune ordinului superiorilor, a ingaduit sa fie distruse cateva mici lacasuri in care se adunau crestinii, mai bine zis niste pereti care puteau sa fie oricand refacuti, dar a pastrat neatins adevaratul templu al lui Dumnezeu, care se afla in oameni (Lactantiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iasi, 2011, pp. 74-76). Galerius nu s-a obosit prea mult sa cerceteze daca persecutia impotriva crestinilor are succes in toate provinciile imperiului. In cursul anului 305, reusea sa ajunga in locul lui Diocletian - convins direct ca ar fi mai bine sa se retraga. Din nou, argumentul principal al lui Galerius a fost cel militar. Armata sa era net superioara oricarui dintre ceilalti trei conducatori romani din perioada respectiva. A evitat sa il proclame augustus si pe Constantius, iar drept cezari i-a ales pe Severus si Maximin Daia, trecand peste vointa lui Diocletian de a-l propune pe Constantin cel Mare pe unul dintre cele doua locuri. Insa Galerius nu stia la vremea respectiva ca domnia sa autoritara si despotica urma sa cunoasca un sfarsit rapid si tragic. Vom vorbi despre acest aspect, precum si despre permutarile imperiale care au urmat mortii lui Galerius in materialul urmator. Perioada persecutiilor indreptate impotriva crestinilor nu urma sa se incheie insa cu moartea celui mai teribil adversar. Urmasii sai, Licinius si Maximin Daia, dar si ginerele sau, Maxentius, nu au evitat varsarea de sange nevinovat, dovedind astfel o lipsa certa de intelegere fata de propriii supusi crestini. (Articol realizat de Adrian Agachi si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 16 mai 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 642

Id: 30900

Data: May 16, 2013

Imagine: