Secolul al II-lea a fost unul relativ linistit pentru crestini. Imparatii romani au persecutat doar in anumite regiuni si pentru scurte perioade de timp comunitatile crestine aflate in crestere. Au existat si exemple, asemenea imparatului Hadrian sau Antoninus Pius, care au facut mai mult decat sa mearga pe linia trasata de rescriptul lui Traian si ale caror manifestari impotriva crestinilor au fost aproape nule ca intensitate.Intr-o epistola transmisa lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, in anul 124, imparatul Hadrian (117-138) afirma urmatoarele: Am primit epistola pe care mi-a scris-o stralucitul barbat, Serenius Granianus, predecesorul tau. Socotim ca chestiunea aceasta trebuie sa ramana necercetata pentru ca nici oamenii sa nu se tulbure si nici sa nu dea calomniatorilor prilej de a-si manifesta rautatea. Deci daca locuitorii din provincia ta vor putea sustine in chip lamurit plangerea lor impotriva crestinilor, in asa fel ca sa se poata raspunde pentru ea si inaintea tribunalului, sa se indrepteze numai catre acestia, dar nu numai cu simple pretentii si doar cu zvonuri. Caci e de datoria ta cea mai inalta ca daca cineva ar voi sa aduca vreo acuzatie, sa te informezi ca aceasta este intemeiata. Deci, daca cineva aduce vreo invinuire si arata ca unii au savarsit ceva impotriva legilor, sa dispui asa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Daca cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra rautatii acesteia si cauta ca ea sa fie razbunata cum se cuvine (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca, IV, IX, 1-3, in: PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). Observam ca rescriptul lui Hadrian urmeaza practic linia trasata de cel al predecesorului sau, imparatul Traian (98-117). Se precizeaza aici sa fie acordata maxima atentie calomniatorilor si razbunatorilor care se puteau folosi de persecutia crestina pentru a se razbuna pe adversarii lor. Insa ceea ce nu remarcam aici este pedepsirea crestinilor pentru simplul fapt ca sunt astfel. Aici este diferenta esentiala fata de rescriptul imparatului Traian. Crestinii puteau fi acuzati numai in cazul in care comisesera anumite delicte grave impotriva legii. Plangerea impotriva crestinilor trebuia sustinuta in chip lamurit, adica acuzatorii erau nevoiti sa aduca dovezi impotriva acestora cum ca incalca legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau sa fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea crestinilor pentru simplul motiv ca acestia au aderat la aceasta credinta. De asemenea, Hadrian ii cere proconsulului Fundanus sa ii pedepseasca cu asprime pe calomniatori. Astfel, crestinii puteau, cel putin pentru o scurta perioada de timp, sa rasufle usurati si sa traiasca ceva mai linistiti. Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui imparat roman. Hadrian, care poseda o cultura bogata influentata profund de elenism, era un om intelept si asezat care, in ciuda anumitor excese si patimi de care romanii nu erau deloc straini pe vremea respectiva, a dat dovada de mult spirit practic. In vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lunga perioada de pace (pax romana), iar imperiul a fost consolidat si din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui imparat.Antoninus Pius - un imparat cu adevarat piosDespre Antoninus Pius si mai ales despre fiul sau, Marcus Aurelius, s-a scris destul de mult. Se stie despre Antoninus ca era un imparat credincios cultului pagan, poate chiar putin bigot si rigid, dar care a fost deschis din anumite puncte de vedere fata de credinta crestina. El merge chiar mai departe decat Hadrian in bunavointa sa fata de crestini. Intr-un asa-numit rescript (in fapt tot o epistola) adresata conducatorilor romani din Asia, el precizeaza urmatoarele: Ştiu ca zeii vor fi plini de grija ca sa nu lase pe niste astfel de oameni sa ramana ascunsi. Caci tocmai pe aceia ar trebui sa-i pedepseasca mai mult, care nu vor sa se inchine lor. Pe unii ca aceia voi ii acuzati de tulburare si-i invinuiti ca atei, din cauza parerii pe care ei o au despre zei, aducandu-le si alte acuzatii, pe care insa nu le putem dovedi (s.n.). Se pare totusi ca acelora le este folositor sa creada ca mor din cauza invinuirilor pe care voi li le aduceti. Şi in felul acesta ei va inving pe voi, punandu-si mai degraba la dispozitia lor sufletele lor, decat sa se lase convinsi ca savarsesc cele ce pretindeti voi (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Antoninus Pius este primul imparat roman care pune sub semnul intrebarii partea religioasa a condamnarii crestinilor. El este ferm convins ca zeii pagani ii pedepsesc pe cei care nu se inchina lor, dar, de vreme ce crestinii nu fac acest lucru si totusi nu sunt pedepsiti, atunci inseamna ca ei poseda o credinta. Cum este aceasta credinta si cum stau alte aspecte care teoretic ii acuzau pe crestini, Antoninus Pius se vede nevoit sa recunoasca ca nu se stie. Romanii actionau orbeste, fara o cercetare amanuntita. Ei ii considerau pe crestini ca fiind atei, deoarece acestia nu se inchinau la zei, dar nu isi puneau problema sa afle ce Dumnezeu cinstesc ei de fapt. Asadar, imparatul Antoninus este efectiv impresionat de faptul ca crestinii aleg mai degraba moartea decat sa se lepede de convingerile lor, lucru care ii transforma in veritabili... biruitori! Marturia aceasta este, efectiv, incredibila. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iata ce ni se spune in continuare: In ceea ce priveste cutremurele care s-au intamplat si care se intampla, nu se cuvine sa va aratati plini de manie, atunci cand ele au loc, daca comparati cele ale voastre cu cele ale acelora, deoarece aceia sunt mai plini de indrazneala decat voi fata de Dumnezeu. Voi, in vremea aceea, pareti ca neglijati cu desavarsire pe zeii vostri si neglijati cu totul templele, ramanand straini de orice legaturi cu Dumnezeul cel nemuritor. Din acest motiv va aratati plini de invidie fata de cei ce si-au pastrat legatura lor cu dumnezeirea si-i persecutati pana la moarte (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Crestinii sunt pusi practic deasupra paganilor in acest rescript, desi redarea lui corecta si completa de catre Eusebiu este una discutabila. Acest pasaj pare interpolat aici, deoarece este aproape imposibil ca Antoninus Pius sa fi rostit aceste vorbe, chiar si miscat de simpatia sa fata de crestini. Era cu neputinta ca un imparat roman sa ajunga la aceasta concluzie fara sa fie cel putin tentat sa devina crestin. Concluzia, insa, pare veridica si este urmatoarea: Iar daca cineva ar vrea sa aduca impotriva unui crestin acuzatia ca este crestin, cel ce este astfel acuzat sa fie absolvit de crima care i se imputa, chiar daca s-ar dovedi ca este crestin; iar acela care porneste actiunea impotriva lui sa fie vinovat judecatii (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., pp. 156-157). Asadar, se interzicea formal persecutarea crestinilor doar pentru ca sunt crestini, o idee prezenta incipient si in rescriptul lui Hadrian. In materialul urmator vom analiza cum a decurs relatia dintre conducatorii romani si crestini si in restul secolului al II-lea si inceputul secolului al III-lea. (Articol realizat de Adrian Agachi si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 7 februarie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1265

Id: 28216

Data: Feb 7, 2013

Imagine: