Cea de-a doua jumatate a primului secol si inceputul celui de-al II-lea secol au cuprins trei persecutii majore impotriva crestinilor. Imparatii responsabili de masacrele indreptate impotriva crestinilor au fost Nero (54-68), Domitian (81-96) si Traian (98-117). Vom analiza in cursul acestui articol principalele masuri promulgate de acestia si felul cum s-au repercutat legile lor crude si nedrepte asupra comunitatilor crestine. Nero (54-68) a fost, dincolo de toate defectele sale evidente, un om cultivat, cu profunde inclinatii artistice. Informatiile istorice ni-l prezinta drept un bun muzician si pictor. Cu toate acestea, cresterea si educarea sa intr-un mediu depravat, alaturi de o mama (Agrippina) insetata de putere si renumita pentru cruzimea ei, au lasat urme adanci asupra psihicului sau labil. Nero a fost un imparat crud care a impins pasiunea sa artistica pana la nebunie. Se stie ca el a fost cel care a dat foc in mod constient Romei, punand apoi incendiul pe seama crestinilor. In momentul incendierii Romei, Nero si-a luat harpa si a cantat poemul Cucerirea Troiei. Pur si simplu dorea sa vada si sa simta cum este ca un stat important sa cada prada cuceririi de catre un altul. Incendierea Romei si moartea a mii de oameni au aparut din cauza unei demente artistice. Prin urmare, pentru a-si ascunde implicarea, Nero avea nevoie de un tap ispasitor. Folosindu-se de un siretlic, el a pus dezastrul pe seama crestinilor, grabindu-se sa captureze cat mai multi si sa-i ucida in public. Autori antici pagani, precum Tacitus, ne-au dezvaluit ca persecutia a fost de o cruzime inspaimantatoare. Se pare ca marginile unuia dintre drumurile principale din Roma au fost intesate de cruci cu crestini rastigniti, carora li se dadea apoi foc pentru a arde noaptea. Imaginile de acest gen au cutremurat fara indoiala si cetatenii pagani ai capitalei imperiale. Tot in timpul domniei lui Nero au fost martirizati Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Scriitorul bisericesc Lactantiu afirma urmatoarele: Nero era deja imparat cand Petru a sosit la Roma; (Petru), savarsind unele minuni pe care le facea prin puterea data de Dumnezeu, i-a convertit pe multi la dreptate si I-a inaltat lui Dumnezeu un templu de neclintit in credinta. Fiind instiintat despre acestea, de indata ce a aflat ca nu numai la Roma, ci peste tot, zilnic, o mare multime renunta la cultul idolilor si, blestemand vechea credinta, trecea la noua religie, si fiindca era un tiran blestemat si ticalos, Nero s-a apucat sa darame templul divin si sa nimiceasca dreptatea: fiind primul dintre persecutorii slujitorilor lui Dumnezeu, l-a rastignit pe Petru si l-a omorat pe Pavel (Lactantiu, Despre mortile persecutorilor, 2, 6-7). De asemenea, pe seama lui Nero a fost pus si un asa-numit decret de interzicere a crestinismului. Formula-cheie a acestuia era non licet esse vos - nu va este permis sa existati, iar decretul este amintit de Tertullian sub denumirea de Institutum Neronianum ( Apologeticum II, 4). Este dificil de spus daca acest act a existat cu adevarat sau nu. Persecutia lui Domitian Eusebiu de Cezareea ne spune urmatoarele despre persecutia lui Domitian: Intrucat si-a aratat cruzimea fata de multi, prin aceea ca a ucis fara motiv intemeiat un mare numar de nobili si de oameni de vaza din Roma, iar pe foarte multi i-a trimis in surghiun dincolo de granita, confiscandu-le averile, imparatul Domitian s-a dovedit adevarat urmas al lui Nero prin ura si prin lupta pe care a dus-o impotriva lui Dumnezeu, caci a fost cel de-al doilea dintre cei care au pus la cale prigoana impotriva noastra, pe cand lui Vespasian, tatalui sau, nicicand nu i-a trecut prin gand ceva rau impotriva noastra (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca, III, XVII, 1 in: PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucuresti, 1987, p. 118). Ceea ce nu regasim insa, sub nici o forma, la Domitian este un decret de persecutie. De fapt, Domitian a fost deranjat de faptul ca crestinii au refuzat sa plateasca impozitul perceput de romani asupra iudeilor, afirmand ca ei nu apartin acestui popor (vezi pr. I. Ramureanu, Istoria Bisericeasca Universala, EIBMBOR, Bucuresti, 2004, p. 63). Profesorul Ramureanu afirma insa ca mania imparatului Domitian s-a extins si asupra unor nobili romani care erau crestini, printre acestia numarandu-se varul sau Flavius Clemens si insasi sotia sa, Flavia Domitilla. Istoricul crestin Lactantiu nu ne ofera nici el amanunte mai ample despre persecutia intreprinsa de Domitian. Din informatiile prezentate, insa, se poate creiona un tablou general. Astfel, Domitian a pedepsit probabil crestinii care se sustrageau de la plata impozitelor din Iudeea, afirmand ca ei nu sunt evrei de fapt, si apoi, iritat de rezistenta darza a acestora, a pedepsit si unii crestini din Roma, mergand pana la membrii familiei sale. Rescriptul lui Traian Vom incepe aici analizarea corespondentei dintre guvernatorul din Bitinia Plinius cel Tanar si imparatul Traian, analiza care se va incheia in articolul urmator. In jurul anilor 111-113, Plinius i-a adresat o epistola interesanta imparatului Traian in care detaliaza modul cum a incercat sa ii judece si sa ii pedepseasca pe crestini. In ceea ce priveste modalitatea de judecata, Plinius afirma urmatoarele: N-am fost niciodata de fata la anchetele crestinilor. De aceea nu stiu ce anume si pana unde anume sunt de obicei pedepsiti sau cercetati. Şi nu putin am sovait daca sa fac vreo deosebire a varstelor si daca cei plapanzi nu trebuie cumva tratati diferit de cei in putere, daca sa li se dea iertare in caz de cainta, daca nu cumva celui ce a fost crestin nu-i foloseste la nimic ca a incetat, daca trebuie pedepsit insusi numele de crestin, chiar daca lipsesc ticalosiile sau daca trebuie pedepsite doar ticalosiile legate de acest nume (Caius Plinius, Epistola X, 96, in: Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Plinius cel Tanar se declara putin contrariat de modalitatea de judecata a crestinilor si cere sfatul imparatului Traian. Bulversarea autoritatilor din vremea respectiva este cat se poate de clara. Crimele crestinilor nu erau cunoscute in afara numelui pe care acestia il marturiseau. Asadar, intrebarea-cheie pe care si-o pune si Plinius in mod indirect este daca a fi crestin este o incalcare a legii prin sine sau daca trebuie pedepsiti numai acei crestini care au savarsit si faradelegi semnificative. Insa Plinius nu a dat dovada de intelepciune in cele din urma. Atunci cand a inceput sa descrie modul de judecare a cazurilor crestinilor, el a afirmat: Intre timp cu cei care mi-au fost deferiti drept crestini am urmat in felul urmator: I-am intrebat daca sunt crestini. Pe cei care marturiseau, i-am intrebat din nou si a treia oara, amenintandu-i cu moartea, iar cei care staruiau am poruncit sa fie dusi la moarte. Caci orice ar fi marturisit, nu m-am indoit ca trebuie cu siguranta sa fie pedepsita incapatanarea si indaratnicia neplecata (Ibidem, p. 361). Plinius i-a pedepsit pe cei care marturiseau ca sunt crestini cu toata barbatia. Asadar, el urma ideii ca numele de crestin insusi trebuie pedepsit. Insa, asa cum vom observa in materialul urmator, avea foarte putine detalii cu privire la credinta crestina. Prin urmare, nenumarati crestini au murit din cauza neglijentei judecatorilor romani.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 24 ianuarie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 3199

Id: 27821

Data: Jan 24, 2013

Imagine: