Diocletian a fost un imparat cu multa viziune, capabil de eforturi administrative incredibile, desi calitatile sale militare si literare au fost considerate intotdeauna ca fiind limitate. Poate ca si el ar fi intrat in randul imparatilor binevoitori fata de crestini daca ideilor administrative excelente din gandirea sa nu le-ar fi urmat cele legate de o unificare religioasa a Imperiului Roman.Existenta lui Constantius Chlorus, unul dintre cei patru conducatori ai imperiului, care era binevoitor fata de crestini, nu l-a putut impiedica pe Diocletian sa porneasca o prigoana de amploare asupra crestinilor.  Inainte de a discuta in amanunt aspectele reformei religioase intreprinse de Diocletian, trebuie sa ne intrebam ce i-a indemnat pe unii imparati romani sa fie potrivnici cauzei si credintei crestine. Putem identifica in general trei motive principale: securitatea statului personificata de imparat, pastrarea unei armate dornice de victorii si teama fata de o credinta putin cunoscuta si care parea sa ascunda unele amanunte terifiante. Astfel, incepand cu Nero si pana la Valerian, au existat o serie de imparati romani care s-au considerat ca fiind zei. Acestia au fost si cei care au atacat cu furie credinta crestina ce li se impotrivea. Crestinii il cinsteau pe imparat pentru functia si puterea sa, dar nu se inchinau la el ca la un zeu. Asadar, imparatilor romani persecutori le-a fost usor sa ii condamne pe crestini pe baza acestui motiv, afirmand ca acestia atenteaza la insasi securitatea statului roman, de vreme ce denigreaza persoana lor, reducand-o la dimensiunile ei umane si negandu-i acesteia caracteristicile dumnezeiesti. In aceasta categorie ii regasim pe Nero, Domitian si Valerian. Al doilea motiv pentru persecutarea crestinilor a constat in impotrivirea unora dintre barbatii credintei in cauza de a sluji ca ostasi sau de a lua parte la sarbatorile inchinate victoriilor militare. Septimius Sever a fost cel care a persecutat o serie de crestini pentru refuzul lor de a sluji in armata romana. Pentru romani, razboiul era calea sigura de prosperitate in anumite cazuri. O armata lenesa sau incapabila sa lupte era un semn sigur al riscului de pierdere a teritoriului pe care se afla. In contextul secolelor II si III, imperiul era atacat adesea la zonele de granita, fie de popoarele germanice, la Rin, fie in zona de rasarit de catre persi. Prin urmare, refuzul crestinilor de a lupta era perceput drept o manevra a acestora de a sprijini dusmanii puternici cu care se confrunta Imperiul Roman. Al treilea motiv pentru persecutarea crestinilor a fost necunoasterea credintei lor de catre romani. In primele veacuri se considera ca a fi crestin insemna a manca oameni sau a trai intr-o orgie continua. Confundarea Euharistiei cu canibalismul si a unitatii bisericesti cu un desfrau organizat a disparut cu timpul, dar suficienti crestini si-au gasit pieirea acestor neintelegeri grosiere. La aceste trei motive mai putem adauga unul de circumstanta, care a insotit marea parte a persecutiilor majore, cum ar fi cele din vremea lui Valerian sau Decius, si anume dorinta imparatilor romani dupa o reforma religioasa care sa asigure unitatea Imperiului Roman intr-un mod cat mai reusit. Trebuie sa ne amintim ca imperiul avea in subordine o serie de natiuni importante, de la greci la iudei, de la germani la gali etc. Ţinerea lor in frau devenise cu adevarat o provocare in timpul lui Diocletian, iar administratorul priceput avea o singura alternativa: unificarea religioasa.Incununare religioasa a reformei politice si administrativeDiocletian si-a dat seama rapid de imposibilitatea de a conduce singur, asa ca a ales sa imparta imperiul cu un coleg de arme pe nume Maximian inca de la inceputul domniei sale. La mai putin de un deceniu, devenise clar ca si pentru doi imparati imperiul era prea mare. De unde cu un deceniu inainte de Diocletian imperiul era prea mic pentru un imparat, acum devenise clar ca lipsa concentrarii asupra administrarii sale coerente era cauza acestei atitudini gresite. In 293, Diocletian si Maximian au adoptat titlul de Augustus, ridicand la un rang inferior imediat intitulat Cezar alte doua persoane. Diocletian l-a ales pe ginerele sau, Galerius, in timp ce Maximian l-a ridicat la acest rang pe vrednicul general Constantius Chlorus. Mai mult decat atat, Diocletian a ajuns la concluzia ca este necesar ca toata reforma sa politica si administrativa sa aiba o incununare religioasa. Iata ce precizeaza in acest sens cunoscutul bizantinolog Warren Treadgold: Diocletian era tot mai tulburat de raspandirea crestinismului. Se pare ca era influentat in privinta aceasta pe de-o parte de sentimentele anticrestine ale lui Galerius si pe de alta parte de faptul ca isi dadea tot mai mult seama de cat de puternica devenise aceasta religie. La inceput, Diocletian, a carui preocupare de prim ordin era restabilirea ordinii si armoniei in imperiu, i-a tolerat pe crestini chiar si in posturile publice. Pe masura ce acestia deveneau tot mai indrazneti si mai numerosi, faptul ca ii negau pe zeii patroni ai imparatilor devenea greu de ignorat, iar argumentele lui Galerius in favoarea unei noi persecutii erau tot mai convingatoare (Warren Treadgold, O istorie a statului si societatii bizantine, vol. I, trad. Mihai-Eugen Avadanei, Editura Institutul European, Iasi, 2004, p. 39). Diocletian s-a proclamat ca avand titlul de Jupiter (Iovus), in timp ce Maximian a devenit Hercule. Cei doi conducatori supremi aveau titluri divine, luand rolul de chipuri ale zeilor pagani amintiti. Diocletian cauta astfel o modalitate de a unifica imperiul din punct de vedere religios. Educatia sa greaca l-a facut sa doreasca un ritual aproape religios pentru iesirile sale in public. Şi-a dorit sa fie in centrul atentiei, impodobindu-se ca o statuie si dorind ca toti sa i se inchine. Orgoliul lui Diocletian a fost alimentat excesiv de ginerele sau, Galerius, care isi dorea astfel mai multa putere la curtea imperiala. Visa sa devina si el Augustus cat mai curand si ii lauda orice initiativa lui Diocletian, indiferent de natura buna sau rea a acesteia. Scopul lui Diocletian era acum acela de a unifica imperiul nu doar pe o baza administrativa, ci si pe una religioasa. Insa, asa cum afirma Peter J. Leithart: Diocletian a condus pentru aproape doua decenii fara a-i persecuta pe crestini, de aceea ar fi gresit sa afirmam ca persecutarea (crestinilor) a constituit o parte deliberata a programului sau pentru reinnoirea imperiului. Insa persecutarea maniheilor si a crestinilor nu era o aberatie stranie a politicii imperiale, ci complementara cu intreaga teologie politica a lui Diocletian. Pentru Diocletian, tetrarhia era inradacinata in religia romana traditionala, iar loialitatea pentru cea din urma trebuia exprimata prin participarea la prima. Pacea pe care Diocletian incerca sa o pastreze nu era una seculara, ci pacea zeilor, o pax deorum (Peter J. Leithart, Defending Constantine. The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom, IVP Press, Downers Grove, 2010, pp. 50-51). In materialul urmator vom identifica datele principale ale persecutiei indreptate impotriva crestinilor de Diocletian.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 18 aprilie 2013, aparut sub semnatura lui Adrian Agachi)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 917

Id: 30103

Data: Apr 18, 2013

Imagine: