Intrarea Romaniei in primul razboi mondial, la 4/17 august 1916, dupa semnarea, la Bucuresti, a Tratatului de Alianta cu Puterile Antantei (Franta, Marea Britanie, Rusia si Italia) a avut semnificatii politice si nationale. Conventia politica semnata din partea Romaniei de catre I. I. C. Bratianu din partea Romaniei si de catre sefii misiunilor diplomatice ale Antantei la Bucuresti, prevedea ca puterile semnatare garantau integritatea teritoriala a Romaniei si ii recunosteau drepturile asupra teritoriilor locuite de romani din Austro-Ungaria. Interesul primar al Romaniei prin intrarea in razboi a fost intregirea neamului si faurirea statului national unitar roman, consfintite dupa razboi prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

1. Organizarea Serviciului Religios al Armatei Romane

In sedinta din 16 mai 1915, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a ales ca protoiereu sau protopop al preotilor de armata pe preotul iconom Constantin Nazarie (1865 - 1926), profesor universitar de Teologie Morala la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Bucuresti, investindu-l cu raspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei Romane in cel mai scurt timp posibil.

In cadrul aceleiasi sedinte, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei si Sucevei (1909-1934) a facut o propunere privitoare la organizarea preotilor de armata, care, aprobata cu unanimitate de voturi, a devenit decizie sinodala. Episcopilor si mitropolitilor tarii li se cerea sa dea Armatei, dupa cererea Ministerului de Razboi, preotii trebuinciosi in timp de pace si in timp de razboi. Au fost intocmite si aprobate de Sfantul Sinod si unele Instructiuni asupra atributiunilor preotilor la armata , aprobate ulterior si de Ministerul de Razboi.

Preotul profesor Constantin Nazarie, care primise responsabilitatea organizarii Serviciului Religios al Armatei Romane, a intocmit si zece cuvantari menite a da preotilor un model despre felul cum trebuie sa vorbeasca soldatilor in diferite ocazii si situatii de razboi. Cele zece teme erau: Ce inseamna a fi soldat?; Drapelul; De ce trebuie sa ascultam superiorii?; La ce foloseste omului si ostasului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia si militarul; Vorbire la declararea de razboi; Vorbire inainte de a incepe lupta; Vorbire la castigarea de victorie; Vorbire la incurajare in caz de pierdere de lupta; Vorbire la inmormantarea unui ostas in vreme de razboi. Aceste cuvantari au fost aprobate de Sfantul Sinod.

Un ultim aspect esential privea intrunirile preotilor mobilizabili la nivelul eparhiilor in baza propunerii preotului profesor Constantin Nazarie si a hotararii Sfantului Sinod nr. 2216 din 2 iunie 1916.

In cei doi ani de razboi (1916-1918), o parte a clerului roman ortodox din Regatul Romaniei a insotit trupele romane pe campurile de lupta, o parte a ramas alaturi de credinciosii din teritoriile ocupate de trupele germane si bulgare, iar multi monahi si multe monahii din manastiri s-au angajat ca voluntari in serviciile sanitare ale Armatei.

2. Activitatea de pe front a preotilor romani ortodocsi

In baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizati pe front 204 preoti. La sfarsitul razboiului s-au inregistrat, ca pierderi de razboi, un numar de 30 preoti, din care: 5 morti, 6 raniti, 19 disparuti (prizonieri, etc.).

Protopopul Constantin Nazarie a functionat in tot acest timp ca sef al Serviciului Religios al Armatei in gradul de colonel asimilat, iar preotul Vasile Pocitan (din 1929, arhiereul Veniamin Pocitan), in gradul de maior asimilat.

Activitatea de pe front a preotilor romani ortodocsi a fost exemplara si de un eroism coplesitor, fiind unanim apreciati de comandantii armatei romane. Acestia au dat dovada de inalt patriotism si dragoste de tara, au preluat uneori comanda batalioanelor de soldati in contextul ranirii sau mortii comandantilor militari, au tinut cuvantari inaltatoare si incurajatoare in fata soldatilor romani, au ajutat pe medici in postul de prim ajutor dand ingrijiri sanitare ranitilor si muribunzilor, au impartasit pe soldatii raniti si au ingropat pe soldatii ucisi in razboi, au suportat rigorile pribegiei in munti, au cazut prizonieri, au stat in captivitate in diferite lagare ale armatelor inamice in Germania, Ungaria si Bulgaria, etc.

In randul numerosilor preoti militari de mare vrednicie din timpul razboiului se numara si protosinghelul Justin Șerbanescu de la manastirea Cernica de langa Bucuresti, confesor al Regimentului 21 Infanterie, care, pentru faptele sale eroice a fost decorat, in anul 1918, cu cel mai inalt ordin militar romanesc Mihai Viteazul , clasa a III-a.

Aprecierile la adresa prezentei si rolului clerului Bisericii Ortodoxe Romane in timpului primului razboi mondial sunt numeroase si convingatoare.

Potrivit Protopopului Constantin Nazarie, Şeful Serviciului Religios al Armatei Romane din timpul razboiului:

Preotii, in vremi asa grele, au dat dovezi de o abnegatie, de un curaj, de un spirit de jertfa si de o activitate asa de inteleapta, spornica si folositoare, incat si-au atras admiratia si respectul tuturor militarilor, asigurandu-si locul de cinste in randurile lor si devenind element absolut indispensabil, cum si este (25 decembrie 1918).

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armata adjutant Constantin Prezan, fost Şef al Statului Major General, insarcinat cu comanda Armatei Romane, aflat in vizita la Serviciul Religios al Armatei Romane, a spus intre altele:

Preotii si-au facut mai mult decat datoria si este o cinste pentru cler, care alaturi de ostasi, a dat mai mult decat i-am cerut noi pentru Ţara si Neam.

La 8 iulie 1921, in sedinta Senatului Romaniei, ministrul de Razboi, generalul Ioan Rascanu, in Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar a afirmat urmatoarele:

Armata noastra, care a luptat in conditiuni extrem de grele, cunoscute indeajuns de domniile noastre, gratie pregatirii ei sufletesti a putut sa infrunte cele mai grele timpuri si sa treaca neatinsa pe langa flagelul teribil al bolsevismului care a prins in focul sau si a mistuit formidabila armata ruseasca. Aceasta pregatire sufleteasca in mare parte isi are obarsia in sentimentele religioase cu care a fost inzestrat romanul in toate timpurile si care l-a ajutat si salvat in timpurile de restriste. Sentimentul religios a fost vesnic cald in sufletul soldatului nostru, caci preotimea militara care a insotit armata in tot timpul razboiului a fost mai presus de orice lauda si ca adevarati apostoli, preotii nu au parasit un moment postul lor sfant si de onoare, ajutand ofiterimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.

În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţii militari din subordine, aflaţi pe tot cuprinsul ţării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron, episcopul Armatei Romane sublinia:

Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după douăzeci de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front, la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele ce ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele: Viaţa unui om – spunea el – oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria.

In teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoti si-au pierdut viata, fie impuscati de soldati din armata germana, fie morti in urma batailor indurate, fie in lagarele din Germania si Bulgaria.

3. Rolul monahilor si al monahiilor in timpul Primului Razboi Mondial

Monahii si monahiile din manastirile romanesti au avut un rol esential in timpul razboiului. Chiar înaintea începerii conflagratiei militare au avut loc pregătiri in randul cinului monahal pentru serviciile Societății, Crucea Roșie , monahii primind și anumite instructiuni cu privire la modul de acțiune pe câmpul de luptă.

În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale, pentru cei în suferință, un rol considerabil avându-l mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și călugărițe care au lucrat cu abnegație la îngrijirea bolnavilor și a răniților. Șeful Misiunii călugărilor infirmieri a fost arhimandritul Teoctist Stupcanu. Mai mulți călugări și călugărițe s-au îmbolnăvit și au murit la datorie.

În mănăstirile Bistrița, Râșca și Slatina au fost organizate spitale și orfelinate care au fost întreținute cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, așternuturi; la aceste spitale calugarii au lucrat ca infirmieri sau îngrijitori. În afara granițelor, la Odesa, funcționa ca preot-confesor, pentru soldatii români, arhimandritul Valerie Moglan, ajuns mai târziu vicar la Arhiepiscopia Iașilor.

4. Preotii romani din Transilvania in timpul razboiului

După intrarea României în război la 14/27 august 1916, autoritățile ungare au pornit o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter national din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat în special asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții parohi și învățătorii școlilor confesionale ale Bisericii. Aproape 150 de preoți romani ortodocsi și greco-catolici au fost aruncați în închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, etc. Unii dintre ei au fost condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare pentru trădare de patrie sau pentru spionaj în favoarea României.

Alți peste 200 preoți și aproximativ 15 preotese, unele având și copii mici, au fost deportați în județul Șopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest, trăind în cea mai neagră mizerie, având domiciliu forțat, fie în orașul Șopron, fie în satele județului. Aproape 20 de preoți au murit la câteva luni după eliberarea din închisoare sau din deportare.

Peste o sută de preoți, în special din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu, au fost nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în Regatul Romaniei, o dată cu trupele care intraseră în Transilvania în august 1916. Unii dintre ei, au fost încadrați preoți în diferite parohii în Moldova, alții au fost nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors la sfârșitul anului 1918. Mulți preoți au slujit în calitate de confesori militari, aducând cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au avut un rol însemnat în organizarea unităților de voluntari români din Italia, Austria și Rusia.

Prin activitatea patriotica pe care au desfasurat-o in anii 1916-1918, preotii romani si-au adus o contributie insemnata la faurirea statului national roman unitar, multi dintre ei suferind pana la jertfa vietii in momentele grele ale razboiului.

Pr. Prof. Dr. Mihail Sasaujan

Facultatea de Teologie Ortodoxa Justinian Patriarhul - Bucuresti

Bibliografie generala:

Constantin Nazarie, Activitatea preotilor de armata în campania din anii 1916-1919, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1921.

Pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, vol. III, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1994.

Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxa Romana  intre anii 1885 -2000. Biserica. Natiune. Cultura, vol. III, Tom. I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2006.

Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu si Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru faurirea Romaniei Mari, 1916 - 1919, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, (257 documente).

Ioan-Aurel Pop si Ioan Bolovan (coorodonatori), Istoria Romaniei. Compendiu, Institutul Cultural Roman. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.

The post Rolul Bisericii Ortodoxe Romane in timpul primului razboi mondial (1916-1918) appeared first on Basilica.ro - Agentia de presa a Patriarhiei Romane.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 2990

Id: 60963

Data: Aug 28, 2016

Imagine: