SECULARIZAREA AVERILOR BISERICEȘTI (1863) Motivații și consecințe

La Editura BASILICA a Patriarhiei Române a aparut cu binecuvântarea Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, lucrarea SECULARIZAREA AVERILOR BISERICEȘTI (1863) Motivații și consecințe. În continuare redam cuvântul Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la deschiderea lucrarilor Sesiunii de comunicari stiintifice sub genericul „Secularizarea averilor bisericesti (1863). Motivatii si consecinte”, organizata de Patriarhia Româna si Academia Româna, marti, 12 noiembrie 2013, intitulat 150 DE ANI DE LA ADOPTAREA LEGII SECULARIZĂRII AVERILOR MĂNĂSTIREŞTI DIN 1863:La finele anului 2013 se împlinesc 150 de ani de la adoptarea, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a Legii pentru secularizarea averilor manastiresti, din decembrie 1863, act legislativ semnificativ prin sorgintea si continutul sau propriu-zis, dar si controversat prin urmarile sale atât imediate, cât si pe termen lung, în cadrul procesului de transformare statala din perioada moderna a istoriei României.Dupa cum se stie, în urma unor pregatiri sustinute, proiectul legii a fost prezentat, de catre Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu, Camerei Deputatilor la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat si publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie acelasi an.Problema a carei rezolvare se urmarea, în primul rând, prin adoptarea acestei legi, avea radacini istorice vechi si era generata, mai cu seama, de modul necorespunzator de administrare si utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea mosiilor si a altor proprietati apartinând manastirilor închinate din Ţara Româneasca si Moldova.Începând cu a doua jumatate a secolului al XVI‑lea, domnitorii si alti ctitori ai unor manastiri si schituri din Ţarile Române le-au închinat pe unele dintre ele, împreuna cu proprietatile lor, unor asezaminte bisericesti din Rasaritul Ortodox, ca sursa de ajutor pentru creștinii ortodocși aflați îndeosebi sub stapânire otomana, dar cu obligația mentinerii si dezvoltarii vietii spirituale si întretinerii locasurilor de cult din tara închinate strainilor.În realitate, si mai cu seama în secolele XVIII si XIX, veniturile, bunurile si odoarele bisericesti ale manastirilor și schiturilor închinate au fost aproape în exclusivitate trimise catre Locurile sfinte sau au luat, sub administrarea discretionara a egumenilor, alte destinatii, astfel încât manastirile închinate au fost constant lasate neîngrijite, ajungând, cel mai adesea, într-o stare critica sau chiar în stare de ruina.Fata de aceasta situatie, dupa reinstaurarea domniilor pamântene în anul 1822, în vremea domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica (1823-1828) si a pastoririi ca Mitropolit al Ungrovlahiei a Sfântului Ierarh Grigorie Dascalul (1823-1829; 1833-1834), înca din anul 1823 s-a luat masura înlaturarii egumenilor greci de la asezamintele închinate si a înlocuirii lor cu egumeni de neam român. Presiuni externe, în special grecești și rusești, au determinat însa, în 1827, revenirea asupra acestei hotarâri si reinstalarea egumenilor greci care au continuat, însa, acelasi mod nefast de administrare.În perioada deceniilor urmatoare domnitorii din Principatele Române au adoptat noi masuri prin care se cauta rezolvarea situatiei, fara, însa, ca acestea sa aiba consecintele dorite. Asa a fost prevederea din Regulamentele Organice, ramasa neaplicata, ca manastirile închinate sa contribuie cu ¼ din venitul lor la bugetele Principatelor Române, desfiintarea în data de 31 mai 1863 a Epitropiei Sfântului Mormânt dupa ce mai fusese o data desfiintata în 1845 si, apoi, reînfiintata, sau fixarea de catre domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) a unui termen de noua ani pentru repararea manastirilor închinate, masura care n-a fost aplicata. Nici una dintre aceste masuri nu a fost luata în seama de catre conducatorii mânastirilor închinate, starea locasurilor de cult ajungând dramatica, dupa cum arata constatarea din 1858 a unei comisii formate din reprezentanti ai Marilor Puteri din epoca.Concomitent s-a conturat, însa, si o politica statala îndreptata spre controlul si utilizarea veniturilor provenite din proprietatile asezamintelor bisericesti pamântene neînchinate. Desi Statul n-ar fi avut dreptul de a se implica în administrarea acestor proprietati particulare, acest lucru s-a înfaptuit prin asa-numita Casa centrala a Bisericii, caracterizata, în 1860, de Vasile Boerescu, Ministru de Justitie, ca o a doua vistierie a tarii, de vreme ce veniturile sale, de 13.391.500 lei, reprezentau circa 1/6 din bugetul Munteniei, cifrat, în acelasi an, la o suma totala de 84.015.000 lei.La acea vreme fiintau în Muntenia 69 de manastiri, 35 dintre acestea fiind închinate, iar în Moldova 122 de asezaminte monahale, dintre care 29 erau închinate. Ponderea proprietatilor bisericesti raportata la suprafata agricola si forestiera totala a Principatelor Române era, în Muntenia, de 16,55% pentru cele neînchinate si de 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova de 12, 16% pentru cele neînchinate si de 10,17% pentru cele închinate, totalizând aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al României.Trebuie precizat ca în anul 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor manastiresti, în fapt nu au fost secularizate numai averile manastirilor închinate, ci si averile asezamintelor bisericesti neînchinate de toate felurile: mitropolii, episcopii, manastiri, schituri etc.Chiar daca, prin Legea pentru secularizarea averilor manastiresti din 1863, s-a realizat solutionarea de fond a problemei averilor manastirilor închinate în afara tarii, s-a creat, pe de alta parte, o alta problema, și anume Biserica Ortodoxa Româna a ramas lipsita de mijloacele sale proprii de întretinere, cu atât mai mult cu cât preluarea proprietatilor bisericesti neînchinate s-a facut fara a se prevedea în textul legii niciun fel de despagubire.În situatia nou creata prin secularizarea averilor sale, Biserica poporului român, din sustinatoare a operei educationale si filantropice, a devenit dependenta de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, în multe cazuri. Arhivele marturisesc o stare trista si, din pacate, generalizata a lucrurilor în care solicitarile de ajutoare pentru reparatii adeseori minore, dar de stricta necesitate, care nu mai puteau fi realizate din fonduri proprii, erau amânate sau chiar refuzate de Ministerul Cultelor pe motivul lipsei de fonduri, deși Statul era beneficiarul secularizarii averilor bisericesti. O mulțime de biserici ale manastirilor secularizate, de mare valoare artistica, au fost lasate în paragina, iar unele proprietați secularizate au fost cumparate de politicieni influenți.Totuși, o mare parte a terenurilor bisericești secularizate au fost folosite pentru împroprietarirea țaranilor, iar unele edificii bisericești au devenit școli, spitale, sedii administrative, arhive sau penitenciare (ex. Manastirea Vacarești). Fostele biserici ale multor manastiri secularizate au devenit biserici de mir (de parohie), altele au fost închise sau transformate în depozite. Oricum, organizarea statului modern România s-a facut în mare parte pe bunurile confiscate de la Biserica.În ceea ce priveste salarizarea preotilor de mir si a celorlalti slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lasata, prin Legea comunala din 1 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primariilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietatii rurale din 14/26 august 1864 s-a prevazut acordarea catre parohii a unei suprafete cultivabile de 17 pogoane în Muntenia si de 8 falci si jumatate în Moldova (respectiv 8,5ha).Aceste prevederi, dincolo de faptul ca ofereau un sprijin insuficient în raport cu necesitatile, ele n-au fost aplicate decât partial, astfel încât situatia Bisericii si a slujitorilor ei s-a înrautațit foarte mult.Într-un asa-numit Memoriu despre starea preotilor din România si despre pozitiunea lor morala si materiala întocmit si publicat în 1888, vrednicul de pomenire episcop Melchisedec Ştefanescu al Romanului, caracterizând cu detalii aceasta grea stare a Bisericii si a slujitorilor ei, spunea: Averile bisericesti s-au luat de catre stat si veniturile lor se întrebuinteaza la alte destinatiuni, afara de o minima parte rezervata înca pentru sustinerea unor institutiuni bisericesti, precum episcopiile, seminariile, câteva manastiri care si acelea sunt sortite la o curânda desfiintare; înca mici ajutoare se dau fostelor manastiri, reduse la simple biserici comunale, în comunele rurale si urbane... Biserica asadar si cu servitorii ei au ramas pe socoteala primariilor rurale si urbane. Acestea însa n-au facut nimic pentru îmbunatatirea starii bisericilor si a preotilor.S-a sperat ca situatia sa se îmbunatateasca printr-o noua lege speciala, care a si fost promulgata în data de 29 mai 1893, sub titlul Legea clerului mirean si a seminariilor. Aceasta prevedea preluarea salarizarii preotilor de la comune de catre bugetul de stat, continuata, oarecum, pâna astazi. Dar nici aceasta lege n-a reusit sa rezolve grelele probleme cu care se confruntau, în mod real, institutiile si slujitorii bisericesti.În ceea ce priveste mentinerea, în deceniile urmatoare, a situatiei dificile a unitatilor bisericesti ortodoxe, este semnificativ faptul ca, în perioada imediat urmatoare fauririi, în 1918, a României Mari, Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, prezenta o statistica din care reiesea ca, la acea vreme, se puteau întretine integral din mijloace proprii abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat si 2% din cele ortodoxe ardelene, în timp ce, în aceeasi privinta, situatia pentru alte culte era urmatoarea: 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% dintre cele maghiare catolice si 85% dintre parohiile luterane.În prezentarea consecintelor Legii secularizarii averilor manastiresti din 1863 nu poate fi omis, pe de alta parte, faptul ca, prin coroborare cu Decretul organic pentru reglementarea schimei monahicestii (Legea calugariei) din 6/18 decembrie 1864, care, în afara candidatilor cu studii teologice superioare, oprea accesul la viata monahala pentru barbatii sub 60 de ani si pentru femeile sub 50 de ani, situatia obstilor monahale s-a agravat pâna acolo ca numarul vietuitorilor s-a redus drastic, iar manastirile n-au mai fost capabile, o lunga perioada de timp, sa-si îndeplineasca, precum odinioara, rolul lor traditional de vetre de spiritualitate, cultura si arta bisericeasca. Probabil ca din aceste masuri s-a inspirat și regimul comunist când a adoptat Decretul 410/1959 privitor la viețuitorii manastirilor.În concluzie, relatiile actuale între Statul Român si culte reflecta în mare parte mostenirea ultimilor 150 de ani de istorie nationala, având originea în reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care au vizat modernizarea României, iar apoi și asumarea de catre Stat a compensarii în parte a pierderilor suferite de Biserica prin secularizarea averilor ei.Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepția locașurilor de cult, dar a mentinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce priveste salarizarea personalului bisericesc, cât si în ceea ce priveste restaurarea, conservarea si întretinerea locasurilor de cult, cu precadere a monumentelor istorice.Astazi, Statul Român susține financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întretinerea, consolidarea, restaurarea si repararea locasurilor de cult si a altor edificii bisericesti, care asigura prezenta activa a Bisericii în societate si a lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunitatilor de credinciosi, afectați si ei, la rândul lor, de criza economico-financiara cu care se confrunta societatea contemporana.În acest sens, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activitați, este imperios necesara restituirea completa a bunurilor bisericesti (terenuri și cladiri) confiscate de regimul comunist.Având în vedere, asadar, moștenirea si consecintele Legii secularizarii averilor manastiresti din 1863, Patriarhia Româna si Academia Româna au considerat necesara si binevenita organizarea în comun a acestei sesiuni stiintifice pentru a marca împlinirea a 150 de ani de la adoptarea acestui act normativ cu implicatii majore asupra vietii Bisericii Ortodoxe Române pâna în zilele noastre. Adresam calduroase multumiri Academiei Române si personal domnului presedinte Ionel Haiduc, precum si domnului vicepresedinte Dan Berindei, pentru aceasta colaborare. Multumim, de asemenea, organizatorilor si tuturor participantilor. Binecuvântam desfasurarea lucrarilor, fiind deplin încredintati de faptul ca, în acest cadru, se vor putea aduce contributii noi si semnificative la aprofundarea temei anunțate.† DANIELPatriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1842

Id: 36205

Data: Dec 3, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Contact

Ne puteti contacta prin e-mail la adresa webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @).