Pacea dintre Constantin cel Mare si Licinius a durat fix sapte ani, dupa care vechiul conflict dintre ei a reaparut. In tot acest timp, au existat momente de tensiune care au condus la acumularea unei stari de animozitate reciproca. In cele din urma a devenit clar ca ambii conducatori romani nu mai puteau sa isi imparta puterea, visul lui Diocletian de creare a unei impartiri eficiente a stapanirii la nivel inalt urmand sa fie lasat deoparte pentru multi ani. In timpul celor sapte ani de pace, au existat o serie de momente dificile care au anuntat reaparitia conflictului dintre imparatul Constantin cel Mare si Licinius. Printre acestea se regaseste in special atitudinea reprobatoare pe care Licinius a inceput sa o aiba fata de crestinii din provinciile aflate sub stapanirea sa. Conform marturiei lui Eusebiu de Cezareea, Licinius a inceput sa urmeze politica aplicata anterior de Galerius si Diocletian. Astfel, la inceput a indepartat crestinii de la curtea imperiala, iar apoi a cerut ca slujbele religioase sa se desfasoare exclusiv in aer liber, fara utilizarea unor lacasuri de cult. De asemenea, Licinius s-a reintors la zeii pagani, considerandu-l pe Jupiter (Zeus in mitologia greaca) cel mai important dintre acestia si cerand o reforma religioasa la nivelul intregii populatii pe care o conducea. Din pacate, lucrurile nu s-au oprit aici, Licinius dovedindu-se tot mai inversunat impotriva crestinilor, in special a episcopilor, pe care ii banuia probabil de tradare. Ştia ca majoritatea episcopilor din Rasarit cunosteau rolul covarsitor pe care il avusese Constantin cel Mare in recunoasterea crestinismului ca religie tolerata. Cu toate acestea, ne vine greu sa credem toate marturiile lui Eusebiu de Cezareea, care afirma sententios ca Licinius nu s-a deosebit cu absolut nimic de predecesorii sai care au persecutat aprig crestinismul. O eventuala schimbare majora din partea lui Licinius in conditiile in care el insusi aplicase Edictul de la Mediolanum in propriile teritorii si ani de zile nu se amestecase deloc in treburile comunitatilor crestine pare de neconceput si efectiv lipsita de sens. Crestinii nu alcatuiau o proportie covarsitoare din totalul populatiei Imperiului Roman. Din contra, vorbim de 10%-15%. Asadar, daca Licinius a pornit o persecutie - una mult mai limitata decat cea descrisa in termeni vagi de Eusebiu de Cezareea -, acest fapt s-a petrecut numai din cauza obsesiei sale de a nu fi tradat de crestini in cazul unui conflict deschis cu imparatul Constantin cel Mare. Actele martirice din perioada respectiva sunt sporadice si reiese clar din acestea ca, adesea, guvernatorii locali nu respectau legea oficiala si continuau sa persecute inutil populatia crestina. Asadar, din punctul nostru de vedere, persecutia lui Licinius s-a limitat cel mult la cateva cazuri izolate de episcopi sau crestini suspectati ca ar fi apropiati ai Sfantului Constantin cel Mare.Invazia sarmatilorAdevaratul motiv pentru care Licinius si Constantin cel Mare au pornit din nou vechiul lor conflict are o ratiune istorica mult mai pragmatica si omeneasca, in pofida parerii generale ca a fost o cauza religioasa. Desigur, si cauza religioasa a fost prezenta, dar nu era suficienta pentru a conduce la un conflict armat de proportii, in care doua ostiri imense s-au ciocnit furibund. Motivul razboiului este simplu: capetenia triburilor sarmate, Rausimodus, inconjurat de o multime de luptatori, si-a facut aparitia la sud de Dunare, pradand regiunea respectiva. Din Salonic, imparatul Constantin cel Mare a aflat rapid de invazia sarmatilor si a plecat sa se lupte cu acestia. Rausimodus s-a retras peste Dunare, considerand ca nu va fi urmarit, dar Constantin cel Mare a facut exact invers. Armata capeteniei sarmatilor a fost distrusa, iar conducatorul lor a murit in timpul bataliei. Cu toate acestea, Constantin cel Mare tocmai ii oferise lui Licinius un motiv de razboi foarte bun, pe care adversarul sau nu a ratat ocazia sa il utilizeze in favoarea sa. Pedepsindu-i pe sarmati, Sfantul Constantin trecuse in teritoriul provinciei Tracia, care se afla in zona rasariteana a imperiului, fapt socotit drept o invadare a teritoriului lui Licinius. Acesta nu a mai asteptat un alt prilej si a anuntat oficial inceperea razboiului. Cele trei confruntariPrima batalie dintre cele doua armate a avut loc la Adrianopole, pe 3-4 iulie 324, aproape de aceeasi zona unde se confruntasera cu sapte ani in urma. Constantin a castigat aceasta prima lupta, Licinius pierzand o parte considerabila din efectivul sau (istoricul Zosimus afirma ca au murit aproape 35.000 de soldati - cifra este exagerata, pierderile fiind probabil de aproape 20.000). A doua batalie a avut loc pe mare, intre Crispus, fiul cel mare al Sfantului Constantin, si amiralul Amandus. Datorita zonei stramte in care s-a desfasurat lupta, diferenta de efectiv intre cele doua trupe navale nu s-a simtit prea mult. Cu toate ca avea in subordine de trei ori mai putine nave (aproximativ 100), Crispus a beneficiat de greseala lui Amandus, care nu a avut suficient spatiu de manevra pentru multitudinea vaselor sale, dar si de o vreme care a lucrat in favoarea sa. Un vant violent s-a abatut asupra navelor lui Amandus, impingandu-le si zdrobindu-le de stanci. Din peste 300 de trireme, Amandus a mai ramas doar cu patru, retragandu-se acoperit de rusine de la locul confruntarii. (Un alt exemplu istoric oarecum similar este asedierea navala a Constantinopolului de catre otomani in anul 1453, cand doar cateva nave bizantine, ajutate si de avantajul focului grecesc, au distrus aproape intreaga flota adversa, beneficiind de asemenea de vremea favorabila si spatiul ingust in care s-a desfasurat lupta). Pe data de 8 septembrie 324, batalia de la Chrysopolis a incununat campania de succes a imparatului Constantin cel Mare. Cu o armata in dezordine si fara nici o speranta de a mai intoarce razboiul in favoarea sa, Licinius s-a predat la Nicomedia, trimitandu-si sotia, pe sora lui Constantin cel Mare, sa ceara crutarea vietii lui si a copiilor.Epilog Pe hartie, toate calculele au stat in favoarea lui Licinius. Avea efective de soldati mai mari atat pe uscat, cat si pe mare. De asemenea, dispunea de avantajul terenului in lupta, deoarece isi cunostea foarte bine provinciile. Era stimat ca general si repurtase inainte victorii importante. Cu toate acestea, Licinius nu a fost infrant o data, ci de cinci ori! A fost biruit de patru ori pe uscat si o data pe mare. Suprematia militara a Sfantului Constantin cel Mare nu poate fi pusa nici un moment la indoiala. La un an distanta de la infrangerea sa definitiva, se pare ca Licinius a incercat sa isi atraga o serie de trupe, planuind sa revina la conducere in Rasarit. Planul sau a fost dejucat, iar el a sfarsit prin a fi executat. Dupa socrul sau Maximian si cumnatul sau Bassianus, Constantin cel Mare se vedea nevoit sa ceara si executia celuilalt cumnat, Licinius. Imparatia romana se afla la picioarele sale, dar crucea pe care trebuia sa o poarte de-abia incepuse sa isi arate greutatea. (Articol aparut sub semnatura lui Adrian Agachi si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 25 iulie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 821

Id: 32704

Data: Jul 25, 2013

Imagine: