Sfantul Ioan Gura de Aur despre folosul marturisirii pacatelor

Va poftesc, va rog si va implor, ca aici sa plângem pentru pacatele noastre, aici sa suferim pentru dânsele.

Folosul marturisirii si al cercetarii constiintei în toate zileleCuvânt la Duminica a doua a Sfântului si Marelui PostDe vreme ce noi, ori aici, ori în viata cea viitoare, neaparat trebuie sa ne întristam pentru pacatele noastre, apoi este mai bine ca noi sa facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum si din Evanghelie. Adica Psalmistul zice: „Cine în iad se va marturisi tie ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieste sa spuna ca cineva nu se va putea marturisi Domnului în iad, ci ca aceasta marturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelasi lucru ne-a învatat Hristos într-o pilda (Lc. 16, 19 si urm.). Era un sarac, cu numele Lazar, peste tot plin ele bube si ele umflaturi, si cuprins de o boala nevindecata. Şi era un bogat, care nu da nimica saracului, macar din firimiturile sale. Dar ce trebuie sa povestesc eu toata pilda? Voi o cunoasteti cu desavârsire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hranea pe sarac, dar si nevoia si foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Asa s-a petrecut cu dânsii în viata aceasta. Iara dupa ce amândoi au murit, bogatul acela a vazut pe cel sarac în sânul lui Avraam. Si ce a zis ? „Parinte Avraame”, a zis el, “trimite pe Lazar sa-si întinga vârful degetului sau în apa, si sa-mi racoreasca limba mea, ca ma chinuiesc în vapaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi rasplatire ? El nu daduse aceluia nici macar firimiturile si el de aceea acum nu primeste nici o picatura de apa; „caci cu ce masura veti masura, zice Hristos, cu aceeasi vi se va masura si voua” (Mc. 4, 24). Şi ce a raspuns Avraam la rugamintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viata ta, iara Lazar cele rele. Iara acum acesta se mângâie, iara tu te chinuiesti (Lc. 16, 25).Dar sa ne întoarcem iarasi la propunerea noastra, ca cineva trebuie sa se pocaiasca de pacatele sale înca în viata aceasta. Asa ca va poftesc, va rog si va impor, ca aici sa plângem pentru pacatele noastre, aici sa suferim pentru dânsele. Aici trebuie sa ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsa ale preotului, ca sa nu ne înspaimânte în acea lume adevaratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie sa ne raneasca predicarea, pentru ca sa nu ne roada în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana si mustrarea, pentru ca sa nu ne arda acolo focul iadului. Este drept ca aceia care sufera aici, acolo sa se mângâie, iara aceia care aici traiesc în desfatari si cu usuratatea mintii, si nu le pasa nicidecum de pacatele lor, este drept ca acolo, neaparat, sa plânga si sa se vaiete si sa scrâsneasca din dinti.Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are sa ne judece în acea lume. El zice: „Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia; dar vai voua, care râdeti acum, ca veti plânge si va veti tângui” (Lc. 6, 25). Asadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurta pe niste bunuri si bucurii vesnice si nepieritoare, decât a se desfata cineva si a fi usuratic la minte în aceasta viata scurta si trecatoare, iar apoi a cadea într-o pedeapsa vesnica.Dar poate ca te rusinezi a-ti marturisi pacatele tale ?O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie sa te rusinezi de a savârsi pacatele ! Noi însa facem dimpotriva. Noi savârsim pacatul fara nici o rusine si fara groaza, dar când trebuie sa ne marturisim, atunci ne rusinam si stam pe gânduri, pe când ar trebui sa fim voiosi si gata la aceasta. Caci nu este rusine a se pârî cineva pe sine pentru pacat, ci este o fapta dreapta si îmbunatatita. Daca aceasta nu ar fi o fapta dreapta si buna, Dumnezeu n-ar fi îngaduit rasplatire pentru dânsa. Iara, cum ca marturisirea pacatelor se rasplateste ele Dumnezeu, poti a te încredinta de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca sa te îndreptezi” (Is. 43, 26).Şi cine poate sa se rusineze de marturisirea pacatelor sale, prin care tocmai are sa se libereze de pacate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceste a marturisi pacatele noastre, pentru ca sa ne poata pedepsi ? Nici vorba ca El nu ne porunceste aceasta pentru ca sa ne poata pedepsi, ci pentru ca sa ne poata ierta.La judecatoriile lumesti, într-adevar, se întâmpla ca dupa marturisirea vinovatiei, urmeaza pedeapsa. Pentru ca cineva sa nu tagaduiasca de frica pedepsei pacatele sale si înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: “Marturisiti-va Domnului, ca este bun, iar mila Lui este vesnica” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu stie pacatele tale, daca tu nu I le marturisesti ? Iara daca El le stie, atunci ce-ti foloseste tacerea ? Sau poti tu oare sa te ascunzi cumva ele ochii Lui ? Chiar de n-ai marturisi tu pacatele tale, El totusi le stie. Iara daca le marturisesti, El le uita.„Iata, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce sterg faradelegile tale si pacatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arata El iertarea. Tu însa trebuie sa pomenesti pacatele tale pentru ca sa ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, stiind aceasta, totdeauna amintea pacatele sale desi Dumnezeu nu le mai pomenea, si zicea: „Nu sunt vrednic a ma chema apostol, pentru ca am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); si: „Hristos a venit în lume pentru ca sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: desi Dumnezeu îi iertase pacatele sale, totusi la Pavel niciodata nu s-a stins pomenirea pacatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le stersese, el însusi le facea cunoscute. Dumnezeu l-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iara el se numea pe sine „cel dintâi între pacatosi”. Deci, fiindca el însusi necontenit pomenea pacatele sale, poti tu sa judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunatatite.Dar ce zic eu, ca nu este rusine a-si marturisi cineva pacatele sale pomenirea pacatelor noastre este cu mult mai marita decât pomenirea faptelor noastre celor bune.Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai ca nu ne da vreo stralucire, ba chiar aduce asupra noastra rusine si osândire; pe când pomenirea pacatelor noastre ne umple de o vesela asigurare si îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul si vamesul. Acesta din urma si-a marturisit pacatele sale si s-a dus îndreptat de dânsele; iara celalalt si-a numarat faptele sale cele bune si s-a pogorât mai jos decât vamesul. Vezi câta vatamare se aduce cand cineva pomeneste faptele sale cele bune si cât folos se pricinuieste cand cineva nu uita pacatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.Caci cine pomeneste faptele sale cele bune, cade în mândrie si semetie, dispretuindu-i pe ceilalti oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fala asa de mare si n-ar fi zis: “nu ca ceilalti oameni” (Lc. 17, 11) daca n-ar fi pomenit postul si zeciuielile sale. Dimpotriva, pomenirea pacatelor noastre smereste duhul nostru, ne învata a fi cumpatati, si prin cumpatare ne dobândeste bunavointa lui Dumnezeu. Asculta numai, cum ne porunceste Hristos sa nu pomenim faptele noastre cele bune: "Când ati facut toate, ziceti: robi netrebnici suntem" (Lc. 17, 10). El vrea sa zica: marturiseste tu numai ca esti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face asa, daca tu vei marturisi înjosirea ta, ci te voi mari si te voi încununa.Ai vazut tu oare dovezile cele multe ce ti-am înfatisat, ca pomenirea pacatelor noastre ne este ele folos, ca pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte pagubitoare; pe de alta parte, ca noi vom fi pedepsiti daca nu vom pomeni pacatele noastre si ca, dimpotriva, vom primi rasplatire daca vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare sa va mai arat si în alt chip ca tocmai pomenirea pacatelor este cea mai marita fapta buna ? Asculta pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fost marit si stralucit cu deosebire prin marturisirea pacatelor sale, când zicea: „Nu m-am rusinat de multimea gloatei ca sa nu marturisesc pacatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieste sa zica: nici multimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca sa ma rusinez de marturisirea pacatelor. Si ce ar folosi a ascunde pacatele înaintea oamenilor, când Judecatorul stie toate ? Si ce poate vatama, când oamenii stiu pacatele mele, dar Judecatorul ma libereaza de pedeapsa ?Chiar de m-ar osândi toti, iara Judecatorul ma iarta, nu-mi pasa de toate osândirile lor! Şi iarasi, de m-ar lauda si m-ar admira oricine, iara Acela, Judecatorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalti. La El, la Judecatorul cel dumnezeiesc, trebuie sa ne uitam pretutindeni si de-a pururea, facând cu pacatul tocmai asa cum facem cu averea noastra, în toate zilele ne chemam slugile înaintea noastra si le cerem socoteala de ceea ce au cheltuit, si noi putem vedea ce ne-a mai ramas. Si daca vedem ca ne-a ramas prea putin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca sa nu ajungem la lipsa si nevoi. Asa sa facem si în privinta faptelor noastre. Sa chemam constiinta noastra, ca sa ne dea socoteala despre vorbele si faptele, despre gândurile si poftele noastre. Sa ispitim daca aici toate sunt curate si daca nu s-a facut ceva spre vatamarea noastra, sa cercetam ce cuvânt rau s-a rostit spre hula, spre rusine si spre batjocura; sa cercetam ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurata si ce plan am facut noi spre vatamarea noastra, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Sa ne lasam de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fara socotinta, sa împlinim în alt chip. În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor sa facem rugaciune, în locul privirii celei necurate sa punem postul si milostenia.Daca noi nu vom aduna comoara în chipul acesta si nu vom depune în aceasta comoara fapte bune, vom cadea în cea mai mare saracie a sufletului si ne vom arunca în osânda focului celui vesnic. Când e vorba de averea noastra, noi adeseori dimineata facem socoteala, când suntem singuri si nimeni nu ne împiedica, nici nu ne tulbura. Atunci sa dam noi însine socoteala de toate cele ce am facut si am vorbit ziua. Daca vedem ca am pacatuit, sa înfrânam sufletele noastre, sa pedepsim inima noastra, iar duhul nostru sa-l umplem cu chinul pocaintei, pentru ca dupa ce ne vom scula iarasi, niciodata sa nu mai cutezam a ne arunca în aceeasi prapastie a pacatului, caci se vor simti înca urmele pedepsei din ziua trecuta.Pe lânga aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru aceasta îndeletnicire cu cercetarea constiintei ca timpul serii. Asculta ce zice Psalmistul: “Cele ce ziceti întru inimile voastre, întru asternuturile voastre va umiliti” (Ps. 4, 5).Multe se întâmpla cu noi în curgerea zilei, care noi am dori sa nu se fi întâmplat; prietenii nostri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supara, fiul ne necajeste, vuietul grijilor si al treburilor vremelnice si lumesti ne înconjoara din toate partile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în liniste, atunci sa ne judecam pe noi însine, pentru ca prin aceasta sa facem pe Dumnezeu milostiv catre noi. Caci precum focul repede mistuie si stârpeste spinii, asa de usor sufletul stârpeste pacatele sale, când cu osârdie gândeste la dânsele.Iara Dumnezeu, al carui har este mai mare decât pacatele noastre, El, care sterge faradelegile noastre, sa ierte si gresalele noastre si sa ne faca partasi împaratiei cerurilor, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia, împreuna cu Tatal si Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum si în vecii vecilor! Amin.Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Postul Mare, Versiune româneasca tradusa si îngrijita de Episcopul Roman Melchisedec, 1893.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 376

Id: 37330

Data: Jan 13, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar
Evanghelia zilei