Unul dintre cei mai de seama domni ai Ţarii Românesti a fost, fara îndoiala, Matei Basarab, ctitor de lacasuri sfinte si în­drumator al activitatii cultural-tipografice din tara sa, cu o domnie pasnica si neobisnuit de lunga pentru acele timpuri (1632-1654).

Dupa moartea lui, au urmat la domnie Constantin Şerban Basarab (1654-1658) si Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Acesti domnitori au încercat, în masura posibilitatilor de atunci, sa duca o politica antiotomana, de aparare a tarii, încheind chiar si anumite întelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei, în toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost ucisi 2000 de turci trimisi în tara pentru a-l supraveghea. Dupa aceasta, a distrus oastea pasei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turceasca, a atacat si ars cetatile Rusciuc (azi Ruse) si Nicopole, din dreapta Dunarii. În acelasi timp, s-au rasculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Şerban, acum în Moldova, precum si principele Gheorghe Rakoczy al II-lea în Transilvania. Dar acestia din urma au fost înfrânti de ostile turcesti si tataresti intrate în tarile lor din ordinul sultanului Mehmed (Mahomed) al IV-lea. în astfel de împrejurari, Mihnea al III-lea si-a dat seama ca nu mai poate continua lupta si s-a refugiat în Transilvania, unde a si murit dupa scurt timp (6 aprilie 1660), se pare, otravit. Desi a domnit putin, a înscris o pagina glorioasa în istoria tarii sale, asa cum facuse, cu mai bine de o jumatate de secol înainte, Mihai Viteazul.

La retragerea turcilor din Transilvania în noiembrie si decembrie 1659, au facut, ca si în alte rânduri, jafuri si pustiire mare în satele si târgurile românesti, arzând, pradând si omorând oameni nevinovati. Dar tot atunci au luat cu ei si o multime de robi - barbati, femei si copii -, trecându-i dincolo de Dunare. Printre cei robiti atunci se afla si un tânar cu numele Ioan de neam bun, în vârsta de numai cincisprezece ani, nascut si crescut în Ţara Româneasca, probabil în Oltenia „Cu toate ca era atât de tânar” - spune unul din cercetatorii vietii lui, „Ioan ajunsese la masura vârstei plinirii lui Hristos, când curatia inimii de prunc se împleteste cu întelepciunea mintii de batrân. Şi era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plina de sanatate, tinereasca vlaga zburda în toata fiinta lui. Şi macar ca grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi straluceau de puterea credintei si de nadejdea mântuirii. Trupul minunat al tânarului era ca o biserica în care fumega, plina de miresme, catuia sufletului sau curat si jertfelnic. Asa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunare si lasându-si în urma parintii, neamurile si tara lui frumoasa, fara sa stie ca nu se va mai întoarce niciodata si ca Dumnezeu îi pregatea o alta patrie, cea mai presus de orice hotar, împaratia cerurilor. În aceasta împaratie, însa, nu se intra decât pe poarta cea strâmta a nevointelor si dupa ce omul a trecut prin focul încercarilor de tot felul" (Bartolomeu Anania, în vol. Sfinti români si aparatori ai legii stramosesti, Bucuresti, 1987, p. 401)

Într-adevar, tânarul Ioan a trecut prin cumplite încercari. Se stie ca toti robii luati de turci erau socotiti ca fiind proprietatea sultanului, dar ei puteau fi cumparati de oricine. Asa se face ca, fiind înca pe drum, l-a cumparat unul din ostasii care însoteau convoiul robilor români. Ostasul nu urmarea altceva decât sa-l sileasca la pacatul zis al sodomiei. Dar tânarul Ioan, crescut de parintii sai în frica de Dumnezeu si în dragoste de credinta stra­moseasca, s-a împotrivit acelui ostas închinator la Alah, care încerca sa-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el. Tânarul Ioan a gasit o clipa prielnica si l-a ucis pe turc, apoi a în­cercat sa fuga. Dar ceilalti pagâni l-au prins, l-au legat si l-au dus la Istanbul (numit de crestini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în fata marelui vizir ca sa-l judece. Acolo, tânarul a marturisit fara înconjur adevarul. Vizirul l-a dat femeii vaduve sa faca cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci, vazându-l voinic si frumos la înfatisare, s-a aprins de pofta desfrânarii cu el. A încercat pentru început sa-l ademeneasca cu tot felul de fagaduinte, daca o va lua de sotie si se va lepada de credinta crestineasca, urmând sa se faca închinator la Alah, adica musulman; „iar tânarul, auzind acestea - spune primul al­catuitor al vietii sale îsi facea cruce, rugându-se lui Hristos sa-l întareasca si sa-l pazeasca pâna în sfârsit neclintit întru credinta crestineasca". Ispitirile au durat aproape doi ani si jumatate.

Dar toate încercarile femeii pagâne de a-l întoarce de la Hristos si a-l trece la legea ei au ramas zadarnice, caci tânarul Ioan, înarmat cu platosa dreptei învataturi, a ramas nestramutat în credinta parintilor sai, pazindu-si curatia trupului.

Vazând ca toate încercarile ei nu reusesc, femeia - ca o noua Irodiada, cea care ceruse capul lui Ioan Botezatorul - l-a dat în mâna eparhului, adica a mai-marelui cetatii, ca sa-l pe­depseasca pentru uciderea sotului ei. Şi eparhul a poruncit sa fie aruncat în închisoare, supunându-l acolo la cumplite si înfri­cosatoare chinuri. Iar femeia venea în fiecare zi în temnita în-l cercând sa-l îndemne si acum la pacat si la lepadarea de legea ortodoxa. Tânarul Ioan nu s-a lasat biruit nici aici de grozavia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a ramas neclinit în credinta si întelepciune, cautând ajutor numai la Hristos Domnul, Care îi dadea putere si biruinta asupra vrajmasilor vazuti si nevazuti.

În cele din urma, vazând femeia si prigonitorii lui ca toate încercarile lor sunt fara rost, au cerut vizirului permisiunea sa-l omoare. Şi, primind aceasta încuviintare, a fost scos din închisoare si dus la locul numit Parmak-Kapi (adica „Poarta Stâlpului"), într-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul 1662.

Astfel, prin jertfa sa, tânarul Ioan „lupta cea buna a luptat, prin curatie a stralucit, credinta a pazit sl prin patimire la viata cea iara de moarte s-a mutat" (din Podobia de la Vecernia din 12 mai), înteleptul si pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise înca optsprezece ani. Trupul sau va fi fost aruncat în apele Bosforului, daca nu va fi fost cumva îngropat de crestini cucernici în vreun loc tainuit din jurul orasului întemeiat de Sfântul împarat Constantin cel Mare.

Un învatat dascal al marii scoli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trait un timp si la Bucuresti, la Curtea lui Constantin Voda Brâncoveanu, i-a alcatuit Viata pe scurt, în greceste. Ea a fost tiparita apoi la Venetia, în 1799, tot în greceste, de catre marele aghiograf Nicodim Aghioritul. Aceasta Viata a fost tradusa si în româneste, îndata dupa tiparirea ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tiparit pentru prima data în limba româna în anul 1801, la Bucuresti, împreuna cu slujba Sfântului Dimitrie Basarabov. Noul mucenic a fost trecut apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tiparit la Constantinopol în 1843, si în Minei ele românesti, în­cepând cu editia de la manastirea Neamt din 1846. Asa a ajuns cunoscuta viata si, mai ales, patimirea tânarului mucenic Ioan Valahul sau Românul.Fiind deja cinstit de credinciosii de neam grec, dar si de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotarât ca acest nou mucenic al lui Hristos sa fie cinstit în întreaga Biserica Ortodoxa Româna. Generalizarea solemna a cultului sau, alaturi de al unor sfinti cu moaste aflate în tara noastra, a avut loc în octombrie 1955.Informații preluate din vol. Sfinți Daco-Romani și Români, semnat de pr. prof. dr. Mircea Pacurariu, Ed. BASILICA, Buc. 2013.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 730

Id: 40582

Data: May 12, 2014

Imagine: