Sfarsitul anului 312 a adus cu sine o serie de evenimente neprevazute in ceea ce priveste comunitatile crestine din nordul Africii. Controversa donatista incepea sa ia amploare, motiv pentru care Sfantul Constantin cel Mare a luat atitudine si a incercat sa ofere sprijinul sau intr-o situatie care devenea din ce in ce mai dificila, in special din cauza lipsei de unitate intre episcopii aflati in regiunea respectiva. Dand dovada de un admirabil simt practic, dar si de modestie, Constantin cel Mare a reusit in cele din urma sa rezolve, cu mult tact, un conflict amplu, care a precedat marea controversa ariana ce urma sa aiba loc la 12 ani distanta. Inca din perioada primului secol, comunitatile crestine au avut de infruntat o serie de pericole mari. In exterior, s-au lovit in mare masura de reticenta lumii pagane, de furia iudeilor, care ii considerau doar o secta care deviase de la credinta lor, si de lipsa de intelegere a autoritatilor romane, care intelegeau numai ca resping serviciul militar si tin adunari secrete in care pun la cale tradari. In interior, comunitatile crestine au fost afectate de dezbinari, separari, schisme. De asemenea, au aparut o serie de eretici, dintre care cei mai periculosi au fost gnosticii, cu interminabilele lor mesaje secrete pe care sustineau ca le detin fie de la Apostoli, fie de la alti sfinti sau chiar de la Mantuitorul si care au provocat mult rau prin comportamentul lor libertin sau caracterizat de o asceza dusa la extrem. Crearea ierarhiei bisericesti, pe care o vedem creionata destul de exact inca din scrierile Noului Testament - daca analizam in special Epistolele Sfantului Apostol Pavel -, a condus la o stabilizare a lucrurilor. S-a putut merge mai departe, cu stabilirea unui canon initial al scrierilor insuflate de Duhul Sfant si a unei liste cu lucrarile apocrife create de diversi eretici, asa cum putem observa la Sfantul Irineu de Lyon sau la Origen. Cu toate acestea, persecutiile din secolul al III-lea au condus la o destabilizare puternica a coeziunii interne a comunitatilor de care beneficiasera intr-o oarecare masura acestea in primele doua veacuri. Asa a aparut controversa lapsilor din vremea Sfantului Ciprian al Cartaginei (episcop aici intre 248 si 258). Acestia erau persoane care apostaziasera credinta crestina in cursul persecutiilor si care, acum, doreau sa se intoarca in Biserica. Unii ierarhi considerau ca trebuie rebotezati, altii nu mai doreau sa ii primeasca deloc, in timp ce unii episcopi erau de parere ca trebuia sa urmeze un program aspru de pocainta. Controversa s-a solutionat in cele din urma dupa ani de discutii si printr-un program amplu de reintegrare prin pocainta a celor cazuti, care a fost creat si pastrat cu rigurozitate. La peste 60 de ani distanta a aparut o noua controversa exact in aceeasi regiune: cea donatista. Practic, totul a pornit de la momentul in care episcopul Cartaginei, Mensurius, a plecat la Roma, incredintand tezaurul Bisericii unor apropiati ai sai, printre care se afla si Celestius, insa a murit la scurt timp dupa ce a ajuns acolo. Urmas al sau a fost ales diaconul Caecilianus, dar Celestius a contestat numirea acestuia, motivand ca Felix, unul dintre episcopii care il hirotonisera, predase in timpul persecutiei cartile sfinte in mana acuzatorilor. De aici, a pornit un veritabil razboi, in special dupa moartea lui Celestius, caruia i-a urmat aprigul Donatus.Implicarea Sfantului Constantin cel MareDupa ce a aflat de controversa din Africa, Sfantul Constantin cel Mare a incercat sa rezolve lucrurile in mod pasnic. Ceea ce ne surprinde este ca a fost invitat sa se implice de partea donatista in acest conflict, care nu s-a multumit numai cu apelul la judecata bisericeasca. Asadar, Constantin cel Mare a decis sa convoace un Sinod la Roma sub conducerea episcopului local, Miltiade, care sa rezolve aceasta problema. La inceputul lunii octombrie a anului 313, episcopii s-au adunat in Roma pentru a discuta si a gasi o solutie. Ei l-au confirmat in functie pe Caecilian si s-au pronuntat impotriva argumentelor donatistilor, afirmand ca hirotonia acestuia ramane valida, in pofida existentei acelui episcop care a avut un moment de cadere. De altfel, Felix nu abjurase credinta ortodoxa, ci pur si simplu renuntase la cartile de cult in momentul perchizitiei bisericii unde slujea. Unii au considerat acest aspect drept o tradare a credintei, altii nu. Nu era un motiv intemeiat pentru a anula hirotonia lui Caecilianus, care ramanea valida. Rezultatul nu a fost evident pe placul donatistilor, care au ales sa conteste decizia din doua motive: nu existasera destui episcopi (au fost cel mult 20 prezenti la Sinodul din Roma) si doreau totodata ca Sfantul Constantin sa se exprime oficial in aceasta cauza. Donatistii incercau sa implice si puterea civila in conflictul lor. Rezutatul final a constat intr-un nou Sinod: cel de la Arles (314).Sinodul de la Arles - 314De-a lungul vietii sale, Sfantul Constantin a fost afectat de lipsa de comunicare eficienta din partea celor datori sa il informeze. Primea intotdeauna informatii incomplete, in special atunci cand era necesara discutarea unui caz bisericesc major. Asa s-a intamplat si aici, cand el nu a fost informat de acel argument principal al donatistilor privind hirotonia lui Caecilianus, fiind nevoit sa recurga la convocarea unui nou sinod care sa clarifice lucrurile. Intr-o scrisoare trimisa episcopului din Siracuza, el afirma ca se vede constrans sa adune din nou mai multi episcopi, astfel incat sa se puna capat acestei controverse. Din pacate, nici dupa incheierea Sinodului de la Arles, unde au fost prezenti 43 de episcopi, conflictul nu a cunoscut un final. De data aceasta, donatistii au facut apel direct la el pentru a trimite o decizie imperiala oficiala in cauza lor. Evident, Sfantul Constantin cel Mare a confirmat deciziile sinodale anterioare si a cerut ca acestea sa fie respectate. Donatistii nu s-au supus. Din pacate, situatia a escaladat rapid, iar Constantin cel Mare a fost nevoit sa recurga la represalii impotriva acestora. Modul violent in care se confruntau crestinii dezbinati din Africa a condus la arestarea si intemnitarea liderilor schismaticilor, iar mai tarziu, la exilarea acestora. Observand ca lucrurile nu se modifica decat in rau, Constantin cel Mare a aplicat cu intelepciune tactica prudentei, rechemandu-i pe acestia in oras si lasandu-i sa se afunde in propria ratacire. Erezia nu putea fi distrusa prin violenta, iar aceasta lectie extrem de utila il va insoti si mai tarziu in timpul convocarii Sinodului de la Niceea si in medierea conflictului dintre ortodocsi si arieni. Daca ar fi sa caracterizam printr-un verset scripturistic activitatea intreprinsa de Sfantul Constantin cel Mare in aceasta perioada, atunci am fi tentati sa spunem astfel: Nu prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu! (Zaharia 4, 6). In materialul urmator vom discuta aspectele principale ale misiunii sale sociale inainte de convocarea Sinodului I Ecumenic, la Niceea in anul 325. (Articol aparut sub semnatura lui Adrian Agachi si publicat in "Ziarul Lumina" din data de 8 august 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 895

Id: 32984

Data: Aug 8, 2013

Imagine: