Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor

Cuvânt teologic al Parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a XXV-a dupa Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) (Luca 16, 19-31)Niciodata Bisericile n-au fost preocu­pa­­te atât de mult de datoria slujirii oa­menilor ca în vremea noas­tra. Profesorul japonez Ta­ke­na­ke spunea la Adunarea Ge­ne­rala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi (1961) ca crestinismul si-a re­des­­­coperit azi „dimensiunea slu­jirii“ ca cea mai proprie în­su­sire a sa, ca „marca indispen­sa­bila a Bisericii lui Hristos“.Bisericile au slujit de fapt în toa­te timpurile oamenilor, une­le mai mult, altele mai putin. Dar astazi tema slujirii a deve­nit tema centrala care fra­mân­ta constiinta Bisericilor.Fenomenul e provocat pe de o parte de faptul ca omenirea ce­re azi mai multa slujire din par­tea Bisericilor ca în trecut, pe de alta, de constiinta lor ca da­ca n-ar sluji mai mult s-ar ex­pune pericolului sa ramâna la marginea vietii omenesti. Iar la baza constiintei Bisericilor ca trebuie sa slujeasca azi ome­ni­rea cu mult mai mult stau ne­cesitatile actuale cu mult mai mari ale oamenilor.În fata acestei situatii e fi­resc ca Bisericile sa reflecteze mai mult asupra temeiurilor te­ologice ale slujirii, asupra mo­durilor noi în care Biserica poa­te sluji adecvat cu natura ei, dar si cu un rezultat cât mai e­ficace pentru rezolvarea gra­ve­­lor necesitati contemporane ale omenirii.Reflectia aceasta e de natura ea însasi sa dea un avânt nou slu­jirii Bisericii.Bisericile simt trebuinta sa e­lucideze temeiurile slujirii în mod mai special decât o simt cei­lalti oameni, deoarece, ele fiind comunitati de oameni care vor sa fie în primul rând fideli lui Dumnezeu, ar voi sa ga­seas­ca temeiul slujirii lor în în­sasi fidelitatea lor fata de Dum­nezeu, sau în slujirea Lui. Ele simt ca daca slujirea adusa de ele oamenilor ar sta în contra­zi­­cere cu slujirea lui Dum­nezeu, sau n-ar decurge din a­ce­­ea, sau ar fi indiferenta pen­tru fidelitatea fata de Dum­nezeu, aceasta slujire ar fi lip­si­­ta de o râvna si de o forta rea­la.Dar Bisericile sunt convinse ca slujirea ce simt ca trebuie sa o aduca oamenilor, departe de a contrazice slujirea ce sunt da­­toa­­re sa o aduca lui Dum­nezeu sau indiferenta pentru a­ceea, îsi are temeiul tocmai în slu­ji­rea lui Dumnezeu. În evi­den­­ti­e­rea acestui fapt sta în­sasi în­te­meierea slujirii lor fa­ta de oameni.Iisus Hristos, slujitorul model al lui Dumnezeu si al oamenilor si izvorul de putere al slujirii noastre fata de Dumnezeu si fata de oameniLegatura între slujirea lui Dum­nezeu si slujirea oameni­lor, sau implicarea datoriei de slu­jire a oamenilor în slujirea lui Dumnezeu, o arata Bise­ri­ci­lor, în mod exemplar si cu su­pre­ma putere obligatorie pentru constiinta lor, însusi Dom­nul nostru Iisus Hristos.Facându-Se om, Fiul lui Dum­nezeu S-a facut atât slujitor lui Dumnezeu-Tatal, cât si oa­­menilor. El ne-a aratat prin a­ceasta o altfel de marime a o­mu­­lui decât cea care pretinde sa i se slujeasca, dar considera ne­demn sa slujeasca. „Nu tot asa va fi între voi. Ci cel care vrea sa fie mai mare, sa fie slu­ji­­torul vos­tru. Dupa cum si Fiul O­mu­lui n-a venit sa fie slujit, ci ca sa slu­jeasca“ (Matei 20, 26, 28).Se vorbeste uneori de sluji­rea lui Dumnezeu si de slujirea oa­menilor ca de doua slujiri dis­tincte, sau ca de o slujire ver­ticala si una orizontala. E greu de constatat însa o asemenea distinctie la Mântuitorul. El se întrupeaza ca sa faca voia Ta­talui; dar El face prin întru­pa­­re voia Tatalui, întrucât mân­tuieste prin aceasta pe oameni. „Mâncarea mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis“, spu­ne Mântuitorul catre uce­ni­cii Sai; dar o spune privind lu­mea care asteapta sa fie mân­tu­ita de El si de Apostoli (Ioan 4, 24-35). Acceptând sa fie ras­tig­nit, face voia Tatalui; dar prin rastignire mântuieste lu­mea. Prin aceasta opera face vo­ia Tatalui si slujeste lumii, mântuind-o.Desigur ca si slujirea pe care o împlineste Iisus în favoarea oa­menilor nu se refera numai la interesele vietii lor pa­mân­testi, ci tinteste în ultima a­na­­liza viata lor vesnica, pentru ca­re ei trebuie sa se des­a­vâr­seas­ca în iubire. Iar iubirea o în­va­ta de la Iisus Hristos.În fond, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa le do­ve­deas­­ca iubirea Tatalui si iubi­rea Sa, pen­tru ca si ei sa creas­ca în iu­bi­­re fata de Dum­nezeu si în­tre­o­­lalta. El le a­ra­ta iubirea Sa cu fap­ta, nu numai cu cuvântul, ca si ei sa în­vete aceasta iubire cu fap­te. A­ratându-le aceasta iu­bi­­re cu fap­ta, dusa pâna la sa­cri­­ficiul vie­tii, El împlineste voia Ta­ta­lui sau slujeste Ta­ta­lui.Hristos preamareste pe Ta­tal si face cunoscut numele Lui, în­trucât le face oamenilor trans­­pa­renta în iubirea Sa fata de ei iubirea Tatalui, pentru ca iu­b­i­rea aceasta sa se sa­las­lu­ias­ca si în raporturile dintre ei. „Eu Te-am preamarit pe Tine pe pamânt - spune Fiul Tatalui - si le-am aratat numele Tau, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie într-însii“ (Ioan 17, 4. 26). „Precum M-a iubit pe Mine Ta­tal, asa v-am iubit si Eu pe voi“ (Ioan 15, 9). De aici concluzia: „A­­ceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul cum v-am iu­bit Eu pe voi“ (Ioan 15, 9; 12).Prin urmare, si noi iubind pe oa­meni si slujindu-le, împlinim voia lui Dumnezeu, adica Îi slu­jim Lui. Slujind oamenilor nu dijmuim slujirea lui Dum­nezeu, nu furam din timpul si din grija slujirii lui Dumnezeu, ci slujim în realitate lui Dum­nezeu, împlinind porunca Lui.Nimeni nu s-a scufundat mai mult în caldura iubirii lui Hris­tos si n-a talmacit-o mai bi­ne ca ucenicul pe care-l iubea Dom­nul: Apostolul Ioan. Dar toc­mai de aceea nimeni n-a for­mu­­lat mai pregnant ca el cu­prin­derea una în alta a iubirii sau a slujirii lui Dumnezeu si a iu­birii sau a slujirii omului, pe ba­za a ceea ce a vazut el în iu­bi­­rea Domnului si a cunoscut din învatatura Lui. Iata a­ceas­ta pregnanta formulare a ade­va­rului învatat de Ioan de la Dom­nul: „Daca zice cineva: iu­besc pe Dumnezeu, iar pe fra­te­le sau îl uraste, mincinos este! Pen­tru ca cel ce nu iubeste pe fra­tele sau pe care îl vede, cum poa­te sa-L iubeasca pe Dum­nezeu pe care nu-l vede!“ (1 Ioan 4, 20). Iar iubirea fata de oa­meni nu e, dupa Sfântul Ioan, deplina când e numai cu cu­vântul, nu si „în fapta si ad­e­var“ (1 Ioan 3, 18).Apostolul Ioan rezuma în for­ma de principiu ceea ce spu­sese Mântuitorul prin ilus­tra­­re concreta, când fixase drept criteriu de apreciere i­n­fa­i­­libila si definitiva a vietii omului: „Amin graiesc voua, în­tru­cât ati facut unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie ati fa­cut“. Sau: „Întrucât nu ati fa­cut unuia dintr-acesti prea mici, Mie nu ati facut“ (Matei 25, 40; 45).Iubirea de Dumnezeu, când e reala, se misca în interiorul iu­birii active de oameni si vi­ce­ver­sa. Fapta de slujire a cres­ti­nu­lui e una, adresantii sunt doi: Dumnezeu si omul. Cine slu­jeste omului slujeste si lui Dum­nezeu. Mai mult, dra­gos­tea de Dumnezeu si dragostea de om fiind din aceeasi putere, A­postolul Petru a putut spune ca slujirea omului fata de om, da­ca e deplina, „e din puterea pe care o da Dumnezeu“ (1 Pe­tru 4, 11).În lumina celor spuse si sa­vâr­site de Domnul Iisus Hris­tos, nu se poate spune despre El ca mai întâi e Mântuitor si a­poi Slujitor, si nici despre om ca întâi se îngrijeste de mântu­i­re si apoi de slujirea a­proa­pe­lui. Iisus Hristos este Mân­tu­i­tor întrucât este Slujitor si o­mul se mântuieste întrucât slu­jes­te oamenilor, din puterea si la porunca Mântuitorului. Caci prin iubire Hristos în acelasi timp mântuieste si slujeste, iar omul în acelasi timp se mântu­ies­te si slujeste.Numai teoriile soteriologice ca­re nu au vazut rolul central al iubirii în mântuire au putut des­parti între activitatea mân­tu­i­toare si slujitoare a lui Hris­tos, sau între preocuparea o­mu­lui pentru mântuire si cea pen­tru slujire. Şi trebuie sa re­cu­­noastem ca în istoria Bi­se­ri­ci­lor crestine s-au afirmat uneori asemenea teorii soteriologi­ce si, în consecinta, si asezarea slu­jirii iubitoare a oamenilor pe al doilea plan, sau considerarea ei mai mult sau mai putin indi­fe­renta pentru mântuire. As­tazi însa, asemenea deprecieri ale iubirii si slujirii oamenilor nu se mai întâlnesc în Bise­ri­ci­le crestine.Fara îndoiala, recunoastem ca exista un cult al lui Dum­nezeu în sens restrâns, dar cultul acesta daca nu da putere iu­bi­­rii de oameni si slujirii de­di­ca­te oamenilor dovedeste ca nu-si atinge scopul lui de trans­for­­mare a omului în sens bun, asa cum voieste Dumnezeu.Daca cultul este în partea lui esentiala prea­ma­ri­rea lui Dumnezeu, aceasta prea­marire se savârseste mai ales prin faptele bune ale cre­din­­ciosilor, sau se prelungeste în ele, caci ele îi îndeamna si pe cei în favoarea carora se sa­vâr­sesc la aceasta preamarire a lui Dum­nezeu, cum au spus Mân­tu­i­torul (Matei 5, 16) si Aposto­lul Petru (1 Petru 2, 12).De aceea, Apostolii vorbesc a­deseori în epistolele lor despre da­toria crestinilor de a sluji. Sfân­tul Apostol Pavel vorbeste de datoria proestosilor de a de­sa­vârsi pe sfinti „spre lucrarea slu­jirii“ (Efes. 4, 12). Iar adre­san­tilor Epistolei catre Evrei li se spune ca Dumnezeu nu va ui­ta dragostea aratata de ei pen­tru numele Lui „slujind al­ta­data si slujind si acum sfin­ti­lor“ (Evr. 6, 10).Slujirea lui Dumnezeu si a oamenilor unita într-o unica responsabilitate umanaOmul este o fiinta responsa­bi­la. Responsabilitatea face par­te atât de mult din fiinta o­mu­lui, ca fara ea omul nu e om cu adevarat. Se recunoaste în mod unanim ca omul este o fi­in­ta vorbitoare. Dar vorbirea se spe­cifica totdeauna ca (fiind) che­mare si raspuns. Omul vor­bes­te pentru ca apeleaza la se­me­­nul sau, sau raspunde la a­pe­lul lui. Prin aceasta oamenii co­munica între ei în mod vital si sunt legati între ei, iar în a­fa­ra de aceasta comunicare nu pot trai si nu se pot dezvolta tru­peste si sufleteste. Oamenii îsi­ adreseaza apeluri si as­teap­ta raspunsuri. Prin chemare, prin solicitare, fiecare arata ca a­re lipsa de slujire, are lipsa de ce­lalalt ca sa-i dea ajutor, sa-l sus­tina în existenta; prin ras­pun­sul ce urmeaza în mod ine­vi­tabil, arata ca este în mod o­bli­gatoriu slujitor.Desigur, omul poate ras­pun­de si prin refuz la apel sau la so­licitare. Dar faptul ca trebuie sa raspunda într-un fel sau altul si faptul ca raspunsul negativ nu-l multumeste nici pe el, nici pe celalalt arata ca el este în mod normal fiinta raspun­za­toa­re sau slujitoare. Întrucât o­mul îsi descopera umanitatea sa deplina numai în aceasta le­ga­tura de solicitare a slujirii si de acordare a ei, dimensiunea slu­j­itoare face parte esentiala din umanitatea sa. Aceasta pre­supune descoperirea im­por­tan­tei celorlalti, pentru ca în slu­jirea acordata lor sa se poa­ta descoperi si dezvolta el în­susi ca om. […]Crestinismul considera ca a­ceas­ta umanitate adevarata ca­re se descopera în slujire e u­ma­nitatea asa cum a înteles-o el de la originile sale, chiar da­ca ulterior unele conceptii teo­lo­­gice influentate de menta­li­ta­ti­le timpurilor au uitat de a­ceas­ta întelegere a omului si s-au fa­cut aparatoarele unor con­cep­­te false despre om, concepte ale unui om înstrainat. În con­cep­­tia crestina originara omul e cu adevar om numai în le­ga­tu­rile sale vitale cu ceilalti, slujind si slujit fiind de ceilalti, nu­mai completându-se prin sluji­re reciproca cu aceia. Sfântul Gri­gorie de Nyssa declara ca chi­pul lui Dumnezeu în om se refera la omul în aceasta re­­latie ontologica sau vitala cu cei­lalti. Iata cuvintele lui: „Spu­nând Scriptura ca Dum­nezeu a facut pe om, prin inde­fi­nitul expresiei (Om), a indicat toa­ta umanitatea. Caci nu a fost numit în actul creatiei A­dam, precum spune istorisirea mai departe. Omul indicat în ac­tul creatiei nu este acesta sau acela, ci omul în general... De­sigur, nu trebuie sa socotim ca Dumnezeu a facut ceva in­de­­finit... De aceea ca într-un trup s-a cuprins toata plenitu­di­nea omenirii prin puterea lui Dum­nezeu al tuturor. Caci nu în­tr-o parte a firii umane sta chi­pul (lui Dumnezeu), nici în vre­unul din cei priviti în ei în­sisi. Ci aceasta putere strabate prin tot neamul. Deci toata fi­rea umana care strabate de la cei dintâi pâna la cei din urma es­te un singur chip al Celui ce este“ (De opificio hominis, P.G., XLIV, 135).În acelasi spirit, Sfântul Ioan Gura de Aur considera o­me­­­nirea un trup cu multe ma­du­­­lare si asa cum în trup un ma­­­dular facând rau altui ma­du­­­lar se pagubeste pe sine în­susi, caci pagubeste trupul în­treg, iar îngrijind pe altul se în­­gri­jeste pe sine însusi, asa e si în­tre oameni: „...Daca cineva lup­­ta împotriva fratelui sau, lup­­ta împotriva sa însusi si pa­­guba nu se opreste la frate, ci el însusi se va pagubi“ (O­mi­lia 31 la Ep. 1 Cor., P.G. LXI, 260).Daca pentru crestini conceptul adevarat al omului consta în însusirea lui de chip al lui Dum­nezeu, ei pot spune si trebuie sa spuna ca chipul lui Dum­nezeu în om se slabeste când omul iese din viata de co­mu­­niune iubitoare cu ceilalti si se restabileste când omul re­vi­ne la o solidaritate activa cu a­ceia prin slujire reciproca.Teologii remarca adeseori ca, daca omul e facut dupa chi­pul lui Dumnezeu întrucât se a­fla în relatie indisolubila si vi­ta­­la cu semenii, atunci modelul vie­tii umane e Sfânta Treime. Ei aduc uneori în sprijinul a­ces­tei idei pluralul prin care Dum­nezeu anunta în Geneza cre­a­rea omului: „Sa facem pe om dupa chipul nostru“. Daca es­te asa, oamenii dezvolta fi­in­ta lor autentica în mod conti­nuu, înaintând într-o comuniu­ne tot mai asemanatoare cu co­mu­niunea treimica. Iar aceasta o fac prin iubire si slujire reci­pro­­ca crescânda. Facând însa a­ceasta, oamenii împlinesc atât voia lui Dumnezeu, cât si o ne­ce­sitate a fiintei lor.Aceasta confirma ceea ce s-a spus înainte, ca slujirea omului se cuprinde în slujirea lui Dum­nezeu, sau viceversa.Dar faptul acesta întemeiat pâ­na aici pe texte biblice si pe na­­tura omului ca chip al lui Dum­­­nezeu ni se dezvaluie în­tr-o for­ma profunda în datul in­te­ri­or al inseparabilitatii ras­pun­de­­rii o­mului fata de Dum­nezeu de ras­punderea fa­ta de semenii sai.Omul credincios nu poate ex­plica responsabilitatea sa ne­con­ditionata fata de semenii sai decât din importanta ves­ni­ca a fiintei acelora si a fiintei sa­le. În structura noastra u­ma­na e sadita aceasta responsa­bi­li­tate neconditionata fata de ce­la­lalt om, care nu poate sta fa­ra credinta în vesnicia lui si în ves­nicia mea. Dar aceasta în­seam­na ca responsabilitatea e pu­sa în noi de Creator. Noi, a­chitându-ne de responsabili­ta­­tea noastra fata de oameni, ne achitam de o responsabilita­te fata de Creatorul oamenilor. Dum­nezeu ne-a facut în asa fel ca sa punem în miscare în mod re­ciproc raspunderea noastra unii fata de altii si sa împlinim po­runca ei. El ne-a facut prin a­ceas­ta responsabili fata de Sine în­susi. A întemeiat raspunde­rea noastra întreolalta pe ras­pun­derea fata de Sine. Ne-a fa­cut sa ne împlinim raspunde­rea fata de bine, împlinindu-ne u­nii prin altii prin solicitarea re­ciproca a slujirii si a raspun­su­­lui la aceasta solicitare prin slu­jirea de fapt.Unii teologi declara ca omul are doua raspunderi: una fata de Dumnezeu (coram Deo) si al­ta fata de om (coram ho­mi­nem). În realitate raspunderea fa­ta de om e implicata în ras­pun­derea fata de Dumnezeu. E o unica raspundere fata de Dum­nezeu pentru om (coram Deo propter hominem). Daca fa­cem rau unui semen al nostru, suntem trasi la raspundere nu numai de omul respectiv, sau, daca el n-are putere, de al­tii, ci de Dumnezeu, ca su­pre­mul for de judecata. Orice fap­ta rea fata de oameni are carac­ter de pacat, deci e calificata ca o fapta condamnabila fata de Dum­nezeu. De aceea si porunca slu­jirii îsi are ultima înteme­ie­re în porunca lui Dumnezeu, în raspunderea noastra fata de Dumnezeu.Dumnezeu care a creat pe toti, are grija de toti. Dar ne chea­ma si pe noi sa avem grija de copiii Sai, sa avem grija unii de altii. Ne cheama sa-I fim „co­laboratori“, în aceasta grija a Lui de noi însine si de semenii nos­tri, în aceasta grija a Lui de dez­voltarea noastra. Toata os­te­­neala în zidirea reciproca e „co­laborare“ a noastra cu Dum­nezeu (1 Cor. 3, 8-9). Dum­nezeu vrea în definitiv sa cres­tem în iubirea noastra în­tre­o­lal­­ta. Prin aceasta raspundem so­licitarii Lui, sau împlinim vo­ia Lui. Dar fara efortul nostru, fa­ra straduinta noastra într-o slu­jire reciproca, fara trairea în­tr-o efectiva raspundere reci­pro­­ca, nu ne achitam de ras­pun­derea aceasta fata de Dum­nezeu. „Dumnezeu ne-a dat mâini ca sa dam ajutor altora si nu ca sa le întindem curse“, spu­ne Sfântul Ioan Gura de Aur (Omilia 10 la Epistola I Cor., Ed. Bareille, tom. XVI, p. 438). „Ce-ar fi daca ne-am fi fost suficienti noua însine? Am fi fost ca fiarele nedomesticite“, spu­ne tot Sfântul Ioan Gura de Aur (op. cit., tom. XVII, p. 534).Mai mult chiar, cine ajuta o­mu­lui, ajuta lui Hristos. Pa­ra­fra­zând cuvântul Mântuitoru­lui ca cine ajuta pe cei care au lip­sa de ajutor Îl ajuta pe El în­susi, Sfântul Grigorie de Na­zi­anz spune: „Fratii mei si frati ai lui Hristos, pâna e vreme sa cer­cetam pe Hristos, sa îngrijim pe Hristos, sa hranim pe Hris­tos, sa-L apropiem pe Hris­tos, sa cinstim pe Hristos“ (De pauperum amore, P.G. XXXV, 890). Omul nu e numai du­pa chipul lui Hristos, ci e le­gat de Hristos, pentru faptul ca Hris­tos e om si fiecare om e le­gat cu toti oamenii, în relatia eu-tu-el. Omul se face asemenea lui Dumnezeu prin slujire. „Nimic nu are omul asa de mult ca Dumnezeu, ca a face bine“, spu­ne tot Sfântul Grigorie de Na­zianz (ibidem). […]* Preot prof. Dumitru Sta­ni­loae, „Slujitori ai lui Dum­nezeu, slujitori ai oamenilor“, în Bi­serica Ortodoxa Româna, Anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, pp. 408-414. (Sublinierile din text apartin redactiei Ziarului Lumina)(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat în saptamânalul “Lumina de Duminica” din data de 10 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 627

Id: 35335

Data: Nov 7, 2013

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar