O veche zicala spune ca fiecare om este dator cu o moarte. Indiferent de pozitia noastra sociala, de succesele sau esecurile înregistrate de-a lungul vietii, de numarul membrilor familiei sau al prietenilor, viata noastra pe acest pamânt se va încheia la un moment dat, urmând ca existenta noastra sa continue fie în Împaratia cerurilor, fie în tenebrele iadului. Moartea Sfântului Constantin cel Mare a constituit o pecete a lucrarii sale apostolice, o marturie în plus a vietii sale curate, astfel încât putem spune ca, dupa trecerea la cele vesnice, exemplul sau a continuat sa dainuiasca si sa reprezinte un punct de reper pentru toti conducatorii Imperiului Roman care i-au urmat.

Vârsta înaintata a Sfântului Constantin cel Mare l-a determinat la un moment dat sa efectueze o serie de actiuni astfel încât Imperiul Roman si Biserica crestina sa nu aiba de suferit dupa trecerea sa la cele vesnice. Una dintre aceste masuri de bun augur a constat în împartirea teritoriala a imperiului între cei trei fii ai sai. Din nefericire, nu la mult timp dupa moartea sa, acestia vor începe sa se certe asupra drepturilor mostenite si vor ridica sabia unul împotriva celuilalt. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi însa considerat responsabil pentru ce s-a întâmplat dupa moartea sa, deoarece el s-a straduit sa le asigure propriilor copii atât o educatie aleasa, cât si, chiar mai important, o sadire corespunzatoare a virtutilor crestine si sociale de care acestia aveau nevoie pentru a conduce într-un mod optim imensul areal al statului roman. Iata ce ne relateaza Eusebiu de Cezareea în aceasta privinta: „Odata ajuns stapân de la un capat la celalalt al pamântului, Constantin a împartit conducerea întregii împaratii între cei trei fii ai sai, cum si-ar fi lasat el parinteasca avere mostenitorilor sai celor mai iubiti (...). Însa adevarata mostenire buna si mântuitoare de suflet pe care le-a lasat-o el a fost samânta fricii de Dumnezeu: el însusi îi adusese pe calea cunoasterii dumnezeiestilor învataturi, dându-i apoi în seama unor dascali încercati în credinta. Şi pentru disciplinele de rând le-a tocmit în chip de dascali oameni ajunsi la masura deplina a învataturii. Unii le faceau cunoscuta arta razboiului; altii îi familiarizau cu stiinta conducerii unui stat; altii, în fine, îi învatau aplicarea legilor“ (Eusebiu de Cezareea, „Viata lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucuresti, 1991, p. 179). Dupa cum putem observa din acest fragment important, Sfântul Constantin cel Mare nu s-a orientat exclusiv catre educarea sociala si politica a propriilor fii, ci a dorit ca acestia sa aiba parte si de o cultura crestina veritabila, asigurând astfel continuitatea religiei crestine la conducerea Imperiului Roman. De asemenea, el nu s-a multumit doar cu sadirea virtutilor crestine în sufletele fiilor sai, ci s-a dedicat si instruirii militare si politice corespunzatoare, dorind astfel ca acestia sa dobândeasca o pricepere mult mai ampla decât oamenii pe care trebuia sa îi coordoneze în calitate de conducatori. Cu toate acestea, accentul principal a fost pus asupra dobândirii unei credinte crestine puternice: „Mai târziu el le-a dat în sfârsit putere sa se osteneasca si singuri spre binele statului, îndemnându-i totusi sa aiba grija mare de Biserica lui Dumnezeu si cerându-le sa se poarte înainte de toate ca niste crestini“ (ibid., p. 180), dupa cum informeaza Ziarul Lumina.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 602

Id: 36511

Data: Dec 12, 2013

Imagine: