Desi Sfantul Constantin cel Mare a dovedit o rabdare foarte mare cu socrul sau care dorea de fapt sa ii sustraga functia oficiala de cezar si sa se inscauneze in locul sau, acest fapt nu i-a atras simpatia cumnatului sau, Maxentius, care uzurpase dreptul lui Severus de a conduce partea apuseana a imperiului. In scurt timp, conflictul a escaladat orice limita si cei doi conducatori s-au confruntat pe campul de batalie, unde biruitor avea sa fie cel care Il descoperise intre timp pe Hristos.Este greu de spus care a fost natura relatiei dintre Maxentius si Maximian. Cu toate ca structura emotionala a acesteia a fost destul de incarcata, certurile lor par in ochii istoricilor priceputi drept simple fabricatii. De ce? Pentru ca Maximian isi dorea foarte mult sa nu fie nevoit sa renunte la functia sa oficiala de imparat al partii apusene a Imperiului Roman. Constrangerea pe care o exercitase asupra sa batranul prieten si coleg de conducere Diocletian se dovedise prea puternica, alaturi si de puterea militara a lui Galerius, ginerele celui din urma. Maximian a abdicat de la conducere, dar, in secret, se pare ca si-a instruit suficient de bine fiul, pe Maxentius, sa reuseasca sa uzurpe cel putin partea de sud-vest a imperiului din mainile incapabilului Severus, trimis de Galerius sa ocupe functia respectiva. In consecinta, il avem pe Maxentius drept conducator al Romei, orasul constituind la vremea respectiva capitala de drept a imperiului. Totodata, avem un Constantius Chlorus bolnav, care reuseste insa sa plaseze puterea regiunii de nord-vest asupra fiului sau, Constantin. Ce face Maximian in acest moment? Ii ofera propria fiica, Fausta, lui Constantin drept sotie, dar, in secret, doreste sa unifice sub conducerea sa atat regiunea controlata de propriul sau fiu, cat si pe cea condusa de propriul sau ginere. Planul esueaza lamentabil, asa cum am observat in materialul anterior, iar Maximian sfarseste prin a fi silit sa se spanzure. In acest moment, sentimentele de fiu ale lui Maxentius reapar, acesta dorind sa se rafuiasca direct cu propriul sau cumnat. Brusc, zona de vest a imperiului se transforma intr-una conflictuala, mai ales ca Galerius disparuse deja din regiunea orientala, unde Licinius si Maximin Daia aveau si ei ceva de impartit. Era clar ca tetrarhia avea zilele numarate.Un moment dificilIn acest moment, spiritul de lupta al lui Constantin este activat, sau mai bine-zis influentat de un moment-cheie, atat pentru soarta Imperiului Roman, cat si a Bisericii crestine. Constantin cel Mare stia la vremea respectiva ca are o armata inferioara numeric (aproximativ doua treimi) celei conduse de Maxentius. De asemenea, stia cata umilinta indurase Galerius in timpul ultimei campanii din Italia, incheiata cu un rezultat dezastruos si in urma careia nu lipsise mult ca acesta sa fie asasinat de propriii soldati infometati si furiosi. Asadar, si-a planificat expeditia cu mai multa meticulozitate decat predecesorul sau. Maxentius putea sa fie considerat un tiran, dar nu era un tiran limitat din punct de vedere intelectual si tactic, ci extrem de capabil si influent. Este adevarat ca lipsa de caracter a acestuia, precum si taxele tot mai mari pe care se vedea nevoit sa le aplice populatiei - sa nu uitam ca Roma nu mai beneficia de resursele comerciale din vremea in care imperiul era unificat - au contribuit la decaderea sa in ochii populatiei. Granarul egiptean era in mana lui Maximin Daia, iar aprovizionarea cu marfuri era sistata in toate directiile din cauza embargoului instaurat de ceilalti imparati. Lipsa comertului a inceput sa il afecteze pe Maxentius, care s-a folosit de prilejul mortii tatalui sau pentru a-i declara razboi deschis lui Constantin cel Mare. Avea nevoie de teritoriile acestuia, dar a stat in expectativa. In acest timp, Sfantul Constantin a incercat sa isi puna ordine in ganduri. Avea cea mai mica armata dintre toti imparatii romani, formata in mare parte din gali si celti - populatii pe care te puteai baza doar in mod limitat, deoarece aveau un caracter schimbator. Nu avea cetati intarite si nici sprijin din partea celorlalti imparati. Cu toate acestea, s-a straduit sa isi organizeze partea spirituala a vietii. S-a rugat sa i Se descopere adevaratul Dumnezeu, dar ceea ce l-a convins deplin au fost momentele intalnirii sale directe cu Hristos.Momentele-cheie ale viziuniiIn relatarea cu privire la viziunile imparatului Constantin cel Mare, Eusebiu vorbeste despre doua astfel de momente. In primul dintre acestea, Sfantul Constantin a vazut o cruce mare pe cer in timpul zilei, impreuna cu cuvintele Sa biruiesti intru aceasta! ( Viata lui Constantin cel Mare, in: PSB, vol. 14, p. 77), ca urmare a rugaciunii sale de a i Se descoperi adevaratul Dumnezeu. Descrierea lui Eusebiu pare putin romantata, dar, cu toate ca aceasta pare sa initieze o structura devenita deja clasica in hagiografiile ulterioare si desi majoritatea cercetatorilor si-au exprimat unele indoieli cu privire la veridicitatea sa, consideram ca este cel mai aproape de adevar. Ulterior, incercand sa afle ce reprezenta viziunea respectiva, la care au participat si propriii sai soldati, Constantin cel Mare a fost doborat de oboseala si, adormind, L-a visat pe Hristos Care i-a cerut sa ia semnul respectiv si sa il puna pe stindardele soldatilor sai, fapt care a fost dus la implinire a doua zi. Avem astfel de-a face cu o dubla viziune: una publica, iar cealalta privata. Soldatii au putut sa accepte cu usurinta dorinta lui Constantin cel Mare, de vreme ce fusesera partasi la prima viziune. Cu toate acestea, Sfantul Constantin nu s-a grabit sa faca nimic altceva. Nu s-a botezat, nu a impus intregii armate sa devina crestina, ci si-a propus sa duca la implinire promisiunea pe care o primise de la Hristos, si anume ca va obtine o biruinta imediata asupra armatelor lui Maxentius, fapt care s-a si implinit curand, asa cum vom detalia in urmatorul material.Respingerea criticilor intreprinse de istoriciRezervele exprimate de unii cercetatori cu privire la viziunea experiata de Sfantul Constantin cel Mare se intemeiaza in principal pe doua argumente principale: in primul rand, a fost vorba doar de o strategie politica exprimata de un lider roman aflat intr-un moment de cumpana si, in al doilea rand, astfel s-ar fi incercat atragerea unui contingent superior de armata din randul crestinilor. Ambele ipoteze sunt false. Prima viziune a fost publica, deci in nici un caz nu a fost vorba de un fapt politic. In ceea ce priveste atragerea crestinilor in armata, ne indoim ca ei nu s-ar fi aflat deja sub stindardul unui om care nu numai ca nu le facuse rau, dar chiar se dovedise extrem de binevoitor intr-o perioada cand alti conducatori romani inca se mai delectau cu chinuirea nedreapta a unor oameni nevinovati. Cateodata insa nu este suficienta ratiunea, oricat de patrunzatoare, pentru a patrunde in miezul unui eveniment, in special daca acesta depaseste limitele mintii umane finite.(Articol publicat in Ziarul Lumina din 13 iunie 2013, aparut sub semnatura lui Adrian Agachi)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 618

Id: 31685

Data: Jun 13, 2013

Imagine: