„Trebuie sa fiu eu mai întâi curat si apoi sa curat pe altii. Sa fiu eu întelept ca sa înteleptesc pe altii. Sa fiu eu lumina, ca sa luminez pe altii. Sa fiu eu aproape de Dumnezeu, ca sa apropii pe altii. Sa fiu eu sfânt, ca sa sfintesc pe altii.” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvânt despre Preotie)Într-o lume secularizata, în care plagi precum disperarea, falsele religii, stresul si patimile biciuiesc trupul umanitatii, într-o societate aflata într-o profunda suferinta si care nu ne poate lasa indiferenti, preotul, ca unul luat dintre oameni si rânduit pentru oameni, are un rol covârsitor, si anume acela de a se jertfi si de a da dovada de un eroism moral pentru a schimba fata lumii. El are sarcina si misiunea sa faca sa locuiasca prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor si sa-l faca pe om partas fericirii celei de sus. Duhul Sfânt se salasluieste în inimile noastre prin chemarea si participarea la Sfintele Taine unde toti crestinii devin membri ai Bisericii. Chemarea la aceste lucrari sfinte o face Dumnezeu tuturor pentru ca „toti sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim. 2, 40), devenind mladite vii ale aceluiasi trup (Ioan 15, 1). Maretia neîntrecuta a slujirii preotesti sta în faptul ca ea este mijlocire între oameni si Dumnezeu, caci daca profetul e trimisul lui Dumnezeu catre oameni pentru a le face cunoscuta voia Sa si a le trezi sufletul, preotul vine cu raspunsul, care pleaca dintru cele de jos spre ceruri, cu raspunsul la apelul lui Dumnezeu facut cunoscut prin profet. A sfinti viata prin Sfintele Taine si a conduce pe calea mântuirii, a învata pe credinciosi cuvântul lui Dumnezeu sunt functii fundamentale ale preotiei sacramentale. Aceste slujiri le-a exercitat Însusi Mântuitorul în timpul activitatii Sale mesianice, slujiri ce se continua pâna astazi prin mijlocirea preotilor slujitori care sunt organe vazute ale preotiei Lui nevazute. Învatatura pe care ei o comunica nu este a lor si prin mâna lor nu se comunica binecuvântarea lor si harurile lor, ci ale lui Hristos. Preotia crestina este asadar încadrata în preotia vesnicului Arhiereu.„Darul preotiei depaseste cuvântul”Sfintii Parinti s-au remarcat în istorie ca exemple vii, traitori ai unei vieti de mare sfintenie, ca oameni ai caror lucrari au fost patrunse de Duhul Sfânt, ca mari luptatori împotriva ereziilor si ca mari aparatori ai Biserici, ca mari fondatori de obsti monahale si ca deosebiti aparatori si sprijinitori ai tuturor celor suferinzi atât trupeste cât si sufleteste. Activitatea lor a vizat în mare masura si slujirea preoteasca pe care au prezentat-o, ridicând-o la înalte culmi, în scris si în fapta, slujire pe care s-au învrednicit a o purta pâna la jerfelnicie si dincolo de aceasta, constienti fiind de profunda responsabilitate ce au acceptat sa o poarte pe umeri.Sublimitatea preotiei precum si sentimentul nevredniciei ce-i patrundea pe Sfintii Parinti i-a determinat pe acestia sa lase mostenire posteritatii nepretuite lucrari, tratate, scrieri care cauta sa puna în atentia cititorilor, atât mireni cât si clerici, minunata si nespusa slujire sacerdotala, slujire pe care mereu au comparat-o cu slujirea îngereasca. Astfel, Sf. Efrem exclama: „Ce sa spun sau ce sa laud? Darul treptei preotesti depaseste cuvântul”, iar Sf. Vasile cel Mare vedea preotia ca pe o slujire îngereasca, îndemnând pe preoti sa fie responsabili si constienti de lucrarea lor, stiind ca nu au fost chemati la o slujire pamânteasca, ci la o slujire cereasca, ca nu au primit o slujire omeneasca, ci una îngereasca.Cauze ale fugii de preotie la Sf. Grigorie de NazianzÎnca din începutul expunerii sale din tratatul despre preotie, Sfântul Grigorie de Nazianz marturiseste ca motivul cel mai important care l-a determinat sa adopte o astfel de atitudine de fuga este teama de cele sfinte si pacatele clerului timpului sau, pe care le condamna realizând un tablou deosebit de expresiv, menit sa trezeasca pâna si constiintele cele mai amortite, la lumina revenirii în sine.El foloseste acest prilej pentru a arata semnificatia duhovniceasca a ascultarii fata de mai marii nostri, ea fiind „cea dintâi porunca a ratiunii”, dar si responsabilitatea ce apasa pe umerii preotului. Astfel, el îsi argumenteaza atitudinea combatând conduita de neascultare si de nesupunere a crestinilor si enumerând cu deamanuntul motivele fugii sale.Primul dintre motive, asa cum am mai spus, era teama de slujirea preoteasca la care a fost chemat pe neasteptate, ceea ce l-a determinat sa aiba acea atitudine de neascultare.Un alt motiv a fost acela ca Sfântul dorea viata pusniceasca ceea ce nu se potrivea cu slujirea preoteasca, el fiind îndragostit de frumusetea sihastriei. „Eram întragostit dintru început de singuratate, cum nu stiu sa fi fost îndragostit vreodata unul din cei ce studiaza arta retorica. Iar în vremea primejdiilor mari si cumplite prin care am trecut, fagaduisem lui Dumnezeu sa traiesc în pusnicie. Gustasem chiar ceva din viata pusniceasca. Ajunsesem oarecum în pridvoarele ei, iar trairea acestei virtuti mi-a aprins si mai mult dorul de sihastrie”.Un al treilea motiv al fugii sale a fost frica si rusinea de a se alatura unora care au facut din preotie o meserie ca oricare alta sau o sursa de câstig. Astfel deplânge decadenta morala a unora dintre clericii printre care nu vrea sa se numere, fapt ce-l si determina, pe lânga multe altele, sa fuga de preotie. El zice: „Mi-a fost rusine sa fiu alaturi de ceilalti preoti, care cu nimic mai buni decât gloata − mare lucru daca nu chiar cu mult mai rai − intra în locurile cele preasfinte cu mâinile nespalate, cum se spune, si cu sufletele necurate; care, înainte de a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se apuca de altar, se înghesuie si se împing în jurul Sf. Mese, ca si cum ar socoti ca preotia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plina de raspundere, ci domnie fara îndatoriri.” Acesti preoti nu sunt constienti de faptul ca odata cu „trecerea timpului si cu cresterea raului, n-au sa mai aiba pe cine pastori”.Calitatile preotului în viziunea Sfântului Grigore de NazianzSfântul Grigore evidentiaza calitatile necesare adevaratului preot, oferind ca model de preotie deplina pe Sfântul Apostol Pavel. Prima calitate a preotului dupa Sfântului Parinte o constituie curatia sufleteasca si sfintenia vietii sale, deoarece el trebuie sa fie un adevarat model si o pilda vie pentru pastoritii sai, iar sfintenia este o însusire absolut necesara slujitorului bisericesc. El „trebuie, întocmai ca argintul sau ca aurul, sa nu sune niciodata fals, sa nu aiba sunet de alama, oriunde s-ar gasi, în orice împrejurare din viata si orice treburi ar avea; sa nu aiba vreun gând sau vreo fapta rea, care sa aiba nevoie de un foc mai iute decât cel de pe pamânt”. În viziunea sa, preotia este traire în har, din har si pentru har; ea este o sfintenie progresiva a întregii fiinte a preotului atât prin lucrarea continua a harului personal pe care l-a primit la hirotonie, cât si prin influenta pe care o exercita asupra lui neîncetata împartasire a harului pe care el o face credinciosilor prin Sfintele Taine.Preotii trebuie sa fie pilde si modele de virtute pentru ca omul poate cadea în pacat foarte usor si cu atât mai mult atunci când observa acel pacat la pastorul lor. Dar nu acelasi lucru se întâmpla si cu virtutile deoarece „dobândirea virtutii este grea si anevoioasa, chiar când sunt multi cei care ne îndeamna si ne atrag”, pentru ca „virtutea se prinde greu de om, ca si focul de lemne ude”.Un adevarat slujitor al altarului trebuie sa savârseasca binele în mod constant, fara masura si fara sa se mândreasca si „sa faca totdeauna din binele savârsit treapta pentru pasii urmatori”.De asemenea preotul trebuie sa cunoasca sufletul omenesc, sa fie un bun psiholog „aceasta pentru ca trebuie sa atraga pe credinciosi pe calea virtutilor” cu dragoste, rabdare si nadejde. Referindu-se la munca preotului, Sfântul Grigorie o aseamana cu aceea a unui om care „ar încerca sa conduca si sa îmblânzeasca o fiara cu multe fete si cu multe chipuri, alcatuita din multe fiare si mai mari si mai mici si mai domestice si mai salbatice”. Biserica fiind alcatuita din oameni ce gândesc, se comporta si sunt din fire diferiti, preotul trebuie sa stie sa lucreze cu fiecare, potrivit nivelului lui duhovnicesc, fiind simplu si unitar, potrivit cu spiritul de dreptate pe care trebuie sa-l aiba în toate, dar si multiform si variat, potrivit cu firea deosebita a fiecarui credincios, iar în cuvânt folositor si destoinic tuturor.El vede preotia „mai grea si mai de pret” decât medicina, caci daca medicina este „stiinta vindecarii trupurilor”, preotia este „stiinta vindecarii sufletelor”. Omul este dihotomic, alcatuit din trup, care este din pamânt si din suflet, care este de la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre trup separat de suflet, dar nici despre suflet separat de trup. Medicina se ocupa cu trupul, care este „materie trecatoare si pieritoare”, pe când preotia se ocupa cu sufletul, care este nobil si superior trupului. Ea „urmareste sa întraripeze sufletul, sa-l smulga din lume, sa-l dea lui Dumnezeu, sa-l faca sa pastreze chipul lui Dumnezeu (Facere 1, 26), iar daca l-a pierdut, sa-i arate calea ca sa si-l pastreze; iar daca l-a stricat, sa-l aduca din nou la starea cea dintâi, scopul cel mai de seama este sa-l faca pe om dumnezeu si partas fericirii celei de sus”.O alta calitate esentiala care se cere preotului este tactul pastoral pentru ca „nu toti oamenii au aceleasi gânduri, nici aceleasi porniri. Barbatii unele, femeile altele; batrânii unele, tinerii altele; saracii unele, bogatii altele; cei veseli unele, cei tristi altele; cei bolnavi unele, cei sanatosi altele”. De asemenea, exista numeroase diferente si în ceea ce priveste viata sau starea sociala si civila.Sfântul Grigore face si câteva referiri la predica, aceasta fiind una dintre îndatoririle de capetenie ale preotului pentru ca „nu este un lucru usor sa chivernisesti cu judecata adevarul dogmelor, sa vorbesti despre toate câte s-au filosofat în Scriptura, despre lume si lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale”. Predica trebuie sa fie fundamentata pe Sfânta Scriptura si pe scrierile Sfintilor Parinti, sa fie adânca, patrunzatoare, capabila sa schimbe în bine starea duhovniceasca a sufletelor, iar vorbirea preotului, ca si prezenta lui, trebuie sa aduca pace si sa îndemne spre fapte bune. Predica lui este ascultata daca el pune suflet în ceea ce spune, daca faptele de virtute din propria viata pecetluiesc cuvintele sale, deoarece credinta vine din auzite, dar se opreste la fapta.“Este vrednic de harul preotiei cel care a luat crucea lui Hristos si s-a hotarât sa-I urmeze Lui pâna la capat”Citând din scriitorii Vechiului Testament (proorocii Miheia, Ioil, Avacum, Maleahi, Zaharia, Iezechiel, Ieremia), Sfântul Grigoriearata cum trebuie împlinita slujirea preoteasca, aceste pilde evidentiind maretia preotiei, dar si responsabilitatea preotului. „Cu aceste gânduri traiesc ziua si noaptea. Acestea îmi topesc maduva, acestea îmi macina trupul si nu ma lasa sa fiu îndraznet si sa privesc în sus. Acestea îmi smeresc sufletul, îmi îngenungheza mintea, îmi pune lant limbii si ma fac sa nu ma gândesc la preotie, nici sa îndrept si sa ocârmuiesc pe altii, lucru mare si covârsitor, ci sa pot scapa de urgia cea viitoare si sa pot sa-mi scutur putin rugina pacatului”.Vremurile în care a trait Sfântul Parinte nu au fost prea linistite pentru ca disparuse si „bruma de dragoste”, iar preotul nu era decât „un nume gol”. Preot bun nu era socotit cel care avea frica de Dumnezeu, ci acela care era clevetitor si din gura lui iesea venin de aspida.Concluzionând, Sfântul Grigore spune ca este compatibil si vrednic de harul preotieicel caruia i s-a aprins inima de cuvintele cele curate si în foc lamurite (Ps. 11, 6), cel care a contemplat frumusetea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8), cel care a patruns vistieriile duhovnicesti si a urcat pe treapta contemplatiei, cel ce s-a unit cu Însusi Cuvântul si s-a împartasit cu El, cel ce a luat crucea lui Hristos si vrea sa-I urmeze Lui pâna la capat.Simpla dorinta de a te uni cu Hristos nu este suficienta, ci ea trebuie sprijinita de o pregatire speciala, credinciosul fiind în permanenta asistat de catre preotul duhovnic care trebuie sa dea dovada de un deosebit tact pastoral, fiind absolut necesar sa stapâneasca „stiinta vindecarii sufletelor, sa întraripeze sufletul, sa-l smulga din lume, sa-l dea lui Dumnezeu; sa-l faca sa pazeasca chipul lui Dumnezeu caci nu l-a pierdut, [...] urmarind sa faca sa locuiasca prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor”. Ne temem când citim tratatele privind slujirea preoteasca, de faptul ca Sfintii Parinti ar dori parca sa ne descurajeze în fata unei atât de înfricosatoare realitati a sacerdotiului, în fata responsabilitatii pe care o implica aceasta slujire. Însa Sfintii Parinti se îngrijesc si de inima pastorului pe care o doresc învaluita în dragoste fata de Dumnezeu si fata de oameni asemeni modului în care mierea învaluie fagurele, o doresc întarita spre orice lucru bun, o doresc pregatita pentru întâmpinarea oricarui pericol, în fata oricaror ispite ce i-ar veni din afara sau de la diavolul. Acest mesaj este firul rosu al tuturor tratatelor despre preotie, absolut fiecare capitol fiind o etapa în pregatirea slujitorului altarului ce parcurge aceste texte.(Articol semnat de Mihai Parfeni, postat pe site-ul doxologia.ro la 10 aprilie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 2979

Id: 37768

Data: Jan 29, 2014

Imagine: