In data de 15 iunie 2011 se implinesc 122 de ani de la trecerea la cele vesnice a poetului Mihai Eminescu. In cele ce urmeaza va prezentam un articol dedicat marelui poet publicat in 'Ziarul Lumina' din data de 15 iunie 2011, intitulat Fara Eminescu, neamul nostru ar fi neinsemnat si aproape de dispretuit (Emil Cioran) : Ultimul suspin al lui EminescuA vorbi despre Eminescu inseamna uneori a-ti asuma riscul posibil de 'a ucide', din prea putina pricepere, 'Taina Eminescu'. Şi totusi o facem. Discutam despre Eminescu, din dragoste si datorie pentru el si pentru neam. Altfel, am fi eterni demisionari din viata. La 15 iunie 2011, pentru a 122-a oara, romanitatea mai vorbeste inca o data despre poet. Fie si numai pentru a-i adanci si mai mult taina. Pentru ca daca nu l-am fi avut pe Eminescu 'trebuia sa ne dam demisia', cum spunea Emil Cioran. Or, romanul nu umbla dezertor prin istorie.Iunie 1889, ziua 17. Trupul adormitului intru vesnicie Mihai Eminescu, golit de maruntaie, este asezat pe un catafalc impodobit cu ramuri verzi in Biserica 'Sfantul Gheorghe Nou' din Bucuresti.Ora 17:00. Incepe slujba religioasa in fata unei multimi uriase de romani. La final, cortegiul funerar coboara pe strada Coltei spre Piata Universitatii, strabate o portiune din Calea Victoriei, dupa care ajunge pe Calea Rahovei. Trece apoi Dealul Filaret si pe inserat ajunge la Cimitirul Bellu. Aici, Eminescu este depus in tacerea pamantului. Ploua marunt.'Avea aerul unui sfant tanar, coborat dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare', scria despre adormitul poet Ion Luca Caragiale in ziarul 'Constitutionalul'.Din ziua aceea, in fiecare an, ne amintim de Eminescu, repetand rar, cu glas sfasietor, 'O, Doamne, Doamne!', intocmai cum o facuse poetul, intr-un moment de fulgerare constienta, in fata lui Vlahuta, inainte de a deveni cetatean al tainei, adunand in acest suspin, el - sinteza intregii lui vietii, noi - durerea unui plans si-un numar infinit de chinuitoare intrebari.Ceea ce ne-a lasat Eminescu nu se poate contabiliza. Caci 'Taina Eminescu' nu se poate aduna, scadea sau extrage radacina patrata din ea. Cel mult, se poate inmulti, si iara inmulti, sporindu-i nepatrunsul prin nenumaratele noastre intrebari.Şi in aceasta multiplicare continua, doar scanteierea unor mici episoade din viata lui, lumina unor franturi de scrieri dosite prin cine stie ce arhive, irizatii sclipitoare ale mintii vreunui cercetator ne mai ostoiesc dorul, ne mai linistesc, ne mai umple nevoia continua de Eminescu.'Moartea civila' a cetateanului Eminescu MihailDaca la 15 iunie 1889 Eminescu murise fizic, 'moartea civila' a poetului, cum se spunea in epoca, fusese desavarsita cu multi ani mai devreme. Articolele lui deranjau, afectau grav interesele politicienilor, ale Casei Regale, ale imperiilor vecine si organizatiilor oculte. 'Mai potoliti-l pe Eminescu!', ii scria P.P. Carp lui Titu Maiorescu, de la Viena. In 1881, este inlocuit si retrogradat de la 'Timpul', pentru ca sotia lui Ioan Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, sa invoce prima nebunia lui Eminescu, la 28 iunie 1883, printr-un biletel trimis aceluiasi Maiorescu, in care ii spunea: 'Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau'.In 1883, scria in 'Timpul' despre expansiunea catolicismului in Romania, maghiarizarea Transilvaniei, critica lipsa de autoritate a regelui Carol I. Manuscrisele din anii aceia, nedistruse de Maiorescu, arata ca Eminescu se opunea aliantei cu Germania si chiar gandea sa-l rastoarne pe Carol I.La 28 iunie 1883, 'innebuneste', chipurile, brusc, autoritatile il duc fortat cu politia la ospiciu, iar societatea 'Carpatii', pe care o fondase la 24 ianuarie 1882, societate secreta si conspirativa ce milita, printre altele, pentru unirea Transilvaniei cu tara, este desfiintata la cererea baronului Von Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucuresti, care se ocupa de spionarea lui Eminescu.O ultima lovitura de presa data de poet in 'Romania Libera' din 13 ianuarie 1889 zguduie din temelii guvernul si duce in cele din urma la ruperea coalitiei dintre liberali si conservatori.'Prea multi sunt aceia pe care i-am jignit spunand adevarul si, dupa cele petrecute, nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt. Acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat...', ii marturisea el lui Slavici. Şi asa avea sa si fie.Aproape singur, cu o boala agravata de tratamentul cu mercur, pentru un sifilis neconfirmat niciodata cu certitudine, parasit si urat chiar de apropiati, umbla prin Bucuresti, pe strazile din preajma hotelului 'Mircus' in care locuia, infofolit intr-un palton cafeniu, cumparat cu 15 lei de la Hala de Vechituri. Dar tot atunci mergea la Teatrul National si discuta cu Iacob Negruzzi sau cu Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, careia ii promitea sa o viziteze curand: 'Maine am sa vin, maine vin sigur', ii spunea poetul.Dar maine nu avea sa mai vina niciodata.A doua zi, marele poet avea sa fie internat cu forta la Marcuta.In camasa de forta din pricini politiceDespre episodul Marcuta, istoria refuza sa vorbeasca. Aici s-a consumat o frantura din zbuciumul lui, despre care documentele pomenesc doar in cateva randuri. Unii spun ca ar fi ajuns la Marcuta pe 2 februarie 1889, altii pe 3 februarie.Despre 'nebunia' poetului, Ioan Vescan, un pasionat anticar si iubitor de Eminescu, ne-a spus: 'Primele semne clare de boala apar la inceputul lunii iunie 1883, inainte de a pleca la Iasi, pentru dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, ca trimis al ziarului 'Timpul', cu poezia 'Doina', scrisa cu cerneala neagra pe o coala ministeriala, impaturita in patru, pe care nu o citeste atunci. I-o citeste lui Creanga la bojdeuca si apoi la serata 'Junimii'. In seara zilei de 28 iunie 1883, la orele 19:00, cand se inchidea baia, ca sa se evite posibilele tulburari, Eminescu este imbracat in camasa de forta de catre comisarul Nicolescu si doi servitori de la Baia Mitraszevschi si este transportat la Sanatoriul Şutu din strada Plantelor. Mai este tratat in octombrie 1883 la Viena, iar in februarie 1889 ajunge la Marcuta, unde sta aproximativ o luna, dupa care este dus, din nou, in strada Plantelor, la doctorul Şutu'.Reconstituirea zilelor petrecute de Eminescu la Marcuta este totusi partial posibila.Informatiile din ziarele 'Romanul', 'Epoca' si 'Romania Libera', de la inceputul lui februarie 1889, atesta ca poetul a fost internat la Ospiciul Marcuta, unde a stat pana ce directiunea institutiei a declarat ca nu-l mai poate tine, pentru ca n-are cine-i plati spitalizarea. 'Aici a fost adus cu politia, probabil imediat dupa insurgenta parlamentara din 13 ianuarie si abia apoi a fost transferat la doctorul Şutu, intr-o clinica particulara... Se intelege limpede ca este mana politiei, iar poetul este implicat intr-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice', sustine eminescologul Nicolae Georgescu in cercetarea domniei sale, 'Boala si moartea lui Eminescu'.Marcuta, pustiul de atunci si de astaziOare ce a facut 'nebunul' Eminescu la Marcuta? In ce camera a fost internat? Ce va fi mancat? Ce va fi vorbit? Ce va fi scris, gandit, rostit, ce va fi auzit?Nu vom putea sti cu siguranta poate niciodata. Cu certitudine, a scris. A scris foarte mult. Pe hartii, pe peretii sanatoriului, pe pietre ori pe pamant pur si simplu.Unii sustin ca ar fi stat in penultima camera a casei domnesti a lui Ipsilanti si ca ar fi scris pe peretii ei cu carbune. Ca peretii au fost varuiti si, dupa multi ani, cand Ministerul de Interne a preluat cladirea si a organizat aici intaia scoala de reeducare, ar fi iesit la iveala slovele lui. Dar ele nu se cunosc.Altii mai spun ca ar fi fost internat intr-o cladire mai aproape de actuala intrare in ceea ce a mai ramas din ospiciu. Cert este ca aici a petrecut ultimul Pasti din viata lui.O vizita a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la ospiciu, in 1860, a mai umanizat atmosfera de acolo, unde, dupa 29 de ani, avea sa fie adus Eminescu. Cu patru ani inainte de aducerea lui, erau internati 510 alienati, femei si barbati, dupa cum reiese din monografia 'Marcuta - de la ospiciul smintitilor la institutul de alienati', a doctorului Pantelimon Milosescu. Disparusera celulele, lanturile fusesera rupte, 'violenta si intimidatiunea' fiind inlocuite 'printr-o cautare mai umana', dupa cum reiese din 'Gazeta medico-chirurgicala a spitalelor', nr. 1/1873.Sigur, si Eminescu a mancat de post aici, la ora 12:00, si seara la 19:00, iar de Pasti a baut vin, la prescrierea medicului, in sala de mancare, in prezenta supraveghetorilor, sau la pat, dupa cum i-o fi fost regimul. Şi se va fi trezit la 5:30, luand drept gustare painea ramasa din ziua trecuta, dupa cum scria la regulament.Nu stim daca la Marcuta a fost tintuit de pat, dar schimbat la imbracaminte a fost si ras saptamanal de barbierul ospiciului. Poate a fost si tuns aici si spalat la picioare si pe trup, dupa cum acelasi regulament obliga.Ce va fi auzit Eminescu nu stim, dar ar fi putut auzi si vedea ceva asemanator cu ceea ce descria in 1916 Nicolae Iorga, dupa ce vizitase Marcuta: 'O invatatoare tupaie ca o vrabie, mladiindu-se pe solduri; un ofiter palid comenteaza cu glas puternic si rar stirile despre razboiul ruso-japonez... De peste zid rasuna cantecul de patima strajnica, salbatic, ascutit, ce pare desprins cu silinti uriase dintr-un gatlej sangerat al unei femei...'. Sau poate a vazut artisti 'adusi fara rost si abuziv' modeland in lut, asternand pe pereti, pe petice de hartie ori fete de masa chipuri obsedante, cum faceau 'maestrii excelenti in executie', pictorul Emil Dragos si sculptorul Marin Bedners, clienti si ei ai Marcutei, dupa cum reiese din fisele cercetate de medicul Milosescu.Astazi, Spitalul 'Marcuta' din Pantelimon este 'un pustiu in mijlocul Bucurestiului', cum inspirat il numeste o colega de breasla. Un balamuc topit in clorofila buruienilor, ravasit de agonia unui timp ce scapa masurii, in curtea caruia vietuiesc de-a valma, paturi de spital abandonate, caramizi, scanduri, caini vagabonzi, melancolie si uitare. Un trecut in curtea caruia poti privi acum, ca si atunci, doar prin zabrelele portii si prin sparturile zidurilor, ferindu-te de paznicii care zavorasc disperarea.Şi, acolo, in spatele unor ziduri, il banuiesti pe Eminescu, viu, rostind, in din ce in ce mai putinele lui clipe de luciditate: 'O, Doamne, Doamne!...'.'Ucigand' constient Taina EminescuŞi intr-o zi, din inceputul lui martie 1889, a fost dus la Sanatoriul Şutu, unde, intr-o alta zi, cea de 15 iunie, sau 16, Eminescu avea sa se mute cu trup cu tot in taina.In urma lui au ramas, ca intr-o ecuatie cu nenumarate necunoscute, doar intrebari: Cand s-a nascut? Pe 14, pe 20 decembrie 1849 sau pe 15 ianuarie 1850? Unde s-a nascut? La Ipotesti sau la Botosani? Cand a murit? Pe 15 sau pe 16 iunie 1889? A fost sau nu omorat? A fost o data sau de doua ori lovit cu piatra, apoi cu caramida? A murit dimineata sau dupa-amiaza, cantand 'Desteapta-te, romane'? De sifilis, din cauza loviturii cu caramida, cum sustinea in 1926 prietenul lui, frizerul Dumitru Cosmanescu, subit, de endocardita sau din cauza otravirii cu mercur? La interviul din 12 iunie 1889, a raspuns doctorului inconstient sau pe deplin lucid, repetand obsesiv cifrele oculte 48 si 64, ultima reprezentand numarul chenarelor de pe tabla de sah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele sa isi pastreze pozitia? Şi sirul de necunoscute ar putea continua.Eminescu a plecat direct in taina, lasandu-ne urmatoarele ultime versuri drept zbucium si intrebare permanente: 'Pana ce mor,/ Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere/ Plina de-amor... Nu e pacat/ Ca sa se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?'Eu cred insa ca mai avem ceva de la Eminescu: ultimul lui oftat, 'O, Doamne, Doamne!', ultima rasuflare 'prinsa' in carnea materiei de catre sculptorul Filip Marin, care a executat impresionanta lui masca mortuara. Şi ea, alaturi de opera, il face pe Eminescu nemuritor. 'Intre ce a fost Eminescu si veacul lui de glorie si tarana sta ultimul lui chip, masca lui funerara, chipul acela emaciat, coborat de pe o cruce nevazuta, flamand si insetat, maculat si totodata izbavit de suferinta unei soarte... Cine n-a stiut, in acest ceas, sa sarute in gand, plangand, fruntea mastii lui funerare a lipsit de la sarbatoarea veacului sau', scria Petru Cretia.Şi, privindu-i rasuflarea prinsa-n materie, nu ma pot abtine sa nu spun si eu: 'O, Doamne, Doamne!', 'ucigand' constient Taina Eminescu, pentru a-i spori si mai mult nepatrunsul. Sa nu raman demisionar din viata, caci sunt roman, iar el ma va ierta, pentru ca 'Eminescu este scuza Romaniei', cum spunea acelasi Emil Cioran...

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 739

Id: 14466

Data: Jun 15, 2011

Imagine: