A fost cel mai inalt profesor al vietii mele

Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Româna comemoreaza sapte ani de la trecerea la cele vesnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmeaza va prezentam un interviu publicat în Ziarul Lumina, la 7 februarie 2013, semnat de Daniela Șontica, intitulat La ceas de amintiri cu nepoata si stranepoata patriarhului Teoctist:O sufragerie bucuresteana ce respira duh patriarhal. Chiar patriarhal, caci aici locuieste nepoata patriarhului Teoctist, Maricica Popescu, fiica celei de-a cincea surori a fostului patriarh, care se numea Maria. Doamna Maricica ne asteapta pentru interviu fericita si emotionata, împreuna cu fiica Steluta. De peste tot apare câte o coperta cu chipul ori cuvintele ierarhului, o vitrina dedicata lui aproape în întregime este împodobita cu tablouri mici si mari din care ne urmareste fie privirea de tânar monah fotografiat alaturi de rude, de parintii pe care i-a adorat, fie zâmbetul de batrân patriarh pe care ni-l amintim si noi. Rasfoim împreuna albume cu fotografii pretioase, carti scrise de patriarh si despre el, dedicatii duioase pentru membrii familiei scrise pe felicitari si volume, inclusiv pentru copilul de atunci Steluta, careia îi dorea sa ajunga mare, sa se bucure parintii de ea. Invitatii la diverse evenimente din Patriarhie, felicitari cu ocazia marilor sarbatori, tot felul de alte relicve. Şi, ceea ce ne-a fascinat în mod deosebit, un halat alb cu guler mov de-al patriarhului care a ajuns în casa lor si pe care îl tin cu mare evlavie pe un umeras. „Lucrusoare dragi! Toata ziua le pupam...“, spune oftând, dar si zâmbind, doamna Maricica, iar fiica sa ne marturiseste ca nici n-a îndraznit sa spele halatul, desi are o mica pata. Destinul acestor doua doamne a fost profund marcat de legatura sufleteasca pe care au avut-o cu el. Ne-au povestit foarte multe întâmplari ce ni-l arata pe patriarhul Teoctist ca pe un adevarat parinte iubitor al unei fete care a ramas orfana de tata la 10 ani si ocrotitor al mamei sale care nu s-a recasatorit dupa moartea prematura a sotului. Sunt fericite ca au avut binecuvântarea sa aiba un patriarh în neam, „dar si daca era mult mai mic în demnitate, noi tot l-am fi iubit, avea un suflet atât de bun...“, dupa cum ne-a marturisit doamna Maricica.Va invitam sa cititi destainuirile de suflet ale distinselor doamne.

„Manastirea Antim a fost leaganul tineretii mele“

Când a început sa va poarte de grija unchiul dumneavoastra? Maricica Popescu: În vara anului 1937 a venit de la seminarul de la Cernica în vacanta, acasa, la Tocileni, si a trecut apoi si pe la Tulbureni, unde locuiau doua surori ale sale, tata Ileana si Maria, mama mea. Fusese hirotonit în treapta de ierodiacon. Aflând ca tocmai ma nascusem, m-a botezat la biserica din Tulbureni, împreuna cu sora sa, tata Ileana, în luna septembrie a anului 1937. Eram la scoala, între anii 1955-1959, si pot spune ca, prin bunavointa si dragostea preasfintitului Teoctist, pe atunci episcop-vicar patriarhal, Manastirea Antim mi-a fost acoperamânt si alinare a lipsurilor cu care ne confruntam acasa. Locuiam la internat, dar veneam des la Antim. Maica Antia, care avea ascultarea de a sluji pe atunci preasfintitului Teoctist, îmi purta de grija punându-mi în traistuta cu care plecam la cursuri sau la internat bucatele cele mai bune. Nu de putine ori l-am auzit, dupa ce îi sarutam mâna la plecare, întrebând maicile daca îmi pusesera hrana îndeajuns si chiar, odata, îmi amintesc cu duiosie cum de sarbatoarea Sfintelor Pasti, preasfintia sa a desfacut pachetul spre a se încredinta personal ca bucatele asezate erau din cele mai alese si erau îndestulatoare pentru mine si colegele de internat... Pot sa spun ca Manastirea Antim a fost leaganul tineretii mele. Ce studii ati facut si cum v-a ajutat mai departe? Maricica Popescu: Dupa ce am încheiat studiile (Facultatea de Farmacie), în 1959, am plecat la Tarlungeni, Brasov, fiind repartizata la farmacia locului. Îmi gasisem la o gazda din sat o odaita în care locuiam si în care îmi asezasem putinele lucruri pe care le aveam. Îmi era foarte greu, eram straina si singura în acel sat în care se vorbea numai ungureste, iar eu nu cunosteam limba maghiara. Într-o zi, însa, aveam sa traiesc uimirea de a zari în curtea casei unde locuiam masina preasfintitului. Venise însotit de doua dintre surorile sale, tata Ileana si tata Casandra, cu masina încarcata cu de toate, si bucate, si tot ce-mi lipsea. Multa alinare mi-a adus aparatul de radio pe care mi l-a daruit atunci, tin minte ca avea culoarea albastra... Avea sa-mi povesteasca preasfintitul mult mai târziu, cu umorul sau caracteristic, moldovenesc: „Mergând pe drumul catre Tarlungeni, tata Ileana se tot uita pe geam si tot nu-i placea nimic din ce vedea. Erau alte peisaje si altfel parca erau casele fata de tinuturile Moldovei. Şi-mi zice ea, într-un târziu, cu mare suparare: «Vai de mine, dar cât îi de urât prin locurile acestea, cum o sta biata fata acolo, singura, printre straini!...». Dar eu le-am spus: «Voi vedeti, când ajungeti la Maricica, nu începeti sa-i spuneti ca e urât, oricât de rau o sta ea, ci sa laudati, sa spuneti ca e frumos, asa, ca sa o încurajam». Însa numai bine ce am ajuns în casa ta, ca tata Ileana a si început: «Vai di mine, Maricica, hai, dar ce urât stai...»“...Nu dupa mult timp, m-am mutat la farmacia din Predeal, acolo unde l-am întâlnit pe cel care avea sa-mi fie sot, George (Popescu), pe atunci contabil-sef al regiunii Brasov. Eu continuam sa vin la Bucuresti, sa îl vizitez din când în când pe preasfintitul si sa-i povestesc din viata mea, asa încât, dupa ce s-au încheiat sfintele sarbatori ale Craciunului din 1960, am hotarât sa plec împreuna cu George la Bucuresti, la preasfintitul, pentru a i-l prezenta. Voiam sa stea de vorba cu el, sa-l cunoasca si sa-mi spuna daca este bine sa ne casatorim. La Predeal, ramasese acasa mama mea, Maria, care venise în acele zile în vizita la mine. Preasfintitul ne-a primit deosebit de frumos, a stat de vorba cu noi, pe George l-a placut tare mult, apoi i-am sarutat mâna pregatindu-ne sa plecam. Eu tot asteptam sa-l prind putin singur, sa primesc vreun cuvânt din partea dânsului, dar nu spunea nimic. Doar atât ne-a spus la plecare: „Da, da, e bine, mergeti voi acasa si spuneti-i Mariei sa nu plece“... Şi iata ca dupa Anul Nou, în dupa-amiaza zilei de duminica, 8 ianuarie 1961, ne pomenim, eu si mama, în pragul casei unde locuiam în Predeal, cu masina preasfintitului, încarcata cu toate bunatatile. Domnul sofer, la privirea mea uimita, îmi spuse atunci: „Ştiti ca preasfintitul a venit sa va logodeasca...“ Nu stiam nimic, dar am alergat într-un suflet la locuinta lui George spre a-i spune bucuria. Nu aveam de nici unele pregatite. George a mers repede la domnul care avea magazinul de bijuterii din Predeal, l-a rugat sa deschida magazinul si asa a putut cumpara verighetele pentru logodna. Şi astfel, cu masina încarcata, am plecat la Manastirea Sinaia, unde preasfintitul a savârsit logodna noastra, în prezenta mamei mele, Maria, si a altor invitati cu care venise din Bucuresti... Casatoria noastra s-a facut apoi la Manastirea Antim, la 12 februarie în acelasi an, având ca nasi pe Athanasie si Pelaghia Comsulea. Nasa mea era fiica familiei domnului Nicolaie Cenusa, care gestiona magazinul de obiecte bisericesti din strada 11 Iunie din Bucuresti. Familia domnului Cenusa din Basarabia a fost foarte apropiata de preasfintitul parinte Teoctist, înca de pe vremea studentiei sale, iar mai apoi, devenind episcop-vicar patriarhal, nu avea niciodata sa-i uite, facându-le deseori vizite acasa, împreuna cu parintele arhidiacon Nicanor.

„Copil fiind, ma fascina engolpionul...“

Care este prima amintire pe care o aveti cu parintele patriarh Teoctist? Steluta Coban (Popescu): Primele amintiri ale mele cu preafericirea sa sunt legate de nestematele engolpionului pe care îl purta si pâna la care crestetul meu de copil trebuia sa se înalte mult de tot pentru a le putea saruta... Îmi aduc aminte cum ma fascina stralucirea chipului Maicii Domnului de pe acel engolpion si ma jucam fericita cu el... Apoi îmi aduc aminte de felicitarile sale de sfintele sarbatori de Craciun si Paste, cuvintele de multumire pentru desenele pe care i le trimisesem, ca si urarea sa de a „creste mare si de a fi mândria mamei si a tatalui“, acestea sunt printre primele amintiri legate de dânsul... Apoi tin minte cum ma jucam cu veveritele din curtea Episcopiei Aradului, când mergeam acolo în vacante, dânsul fiind pe atunci episcop al Aradului. Cum ati simtit iubirea sa asupra dumneavoastra? Steluta Coban (Popescu): Pretuirea si iubirea sa rasfrânte asupra mea si a mamei au fost revarsate de-a lungul timpului cu atât mai mult cu cât, la doua zile dupa întronizarea sa ca mitropolit al Olteniei, tatal meu avea sa plece din aceasta lume la 27 februarie 1973, în urma unui stop cardiac. Chipul familiei noastre, întreit cu prezenta tatalui meu, a primit ultima oara binecuvântarea înalt preasfintitului mitropolit Teoctist la întronizarea sa la Craiova... De aceea poate, respectul si dragostea pe care i le-a acordat tatalui meu s-au rasfrânt si mai mult asupra mamei, ramasa vaduva la 35 de ani, purtând singura grija unui copil de 10 ani.Va dadea anume sfaturi de viata sau duhovnicesti? Era autoritar? Steluta Coban (Popescu): Nu pot spune ca ne-a dat sfaturi, ci viata sa era însasi un sfat si o pilda de a vietui frumos, crestineste. A fost, în mod nestiut, cel mai înalt profesor al vietii mele. Dar lectia cea mai adânca, coplesitor de delicata, a fost cea a smereniei si a iertarii. Avea o atât de delicata grija în a respecta libertatea voii persoanei de lânga dânsul, încât doar prin povestiri sau amintiri se întâmpla sa îndrepte cuvinte de sfat si de folos pentru persoana care avea inima deschisa în a primi cuvântul de învatatura. Daca ar fi sa extrag din imensul mozaic de amintiri, as zice ca, din sfaturile nedate ca atare, dar traite de preafericirea sa direct, au fost acestea: sa avem o mare profunzime în tot lucrul pe care îl savârsim si în tot cuvântul pe care îl rostim, sa avem credinta si nadejde în Dumnezeu, sa iubim sfintii care ne poarta de grija si sa avem pururea înainte ocrotirea Maicii Domnului. Sa fim raspunzatori pentru tot ce ne înconjoara si, mai ales, sa nu uitam înaintasii nostri si pe toti care ne-au sprijinit, sa fim milostivi, sa fim îngaduitori, sa iertam, sa judecam cu rabdare si cu buna masura toate grijile ce ne înconjoara. Sa privim mult mai departe de orizontul cunoasterii noastre si pâna la sfârsitul vietii sa avem mintea si inima deschise pentru cunoastere si iubire.

„Era raspunzator, parca, pentru fiecare persoana pe care o cunostea“

Cum percepeati ca este fata de alte persoane care nu faceau parte din familie? Steluta Coban (Popescu): Era bun cu toti si, înainte de toate, era un om al recunostintei. A purtat recunostinta mâinilor parintilor sai, Marghioala si Dumitru, batatorite de truda cresterii celor noua fii ramasi în viata si-a iubit mult familia, în întelesul sau profund. Din inima sa nu s-a putut smulge iubirea de neam. A purtat recunostinta înaintasilor, profesorilor, parintilor duhovnicesti si tuturor fratilor care i-au binecuvântat viata prin sfaturi, pilde si ajutor. Era raspunzator, parca, pentru fiecare persoana pe care o cunostea. Îmi aduc aici aminte ce purtare de grija delicata avea fata de marele profesor si istoric Alexandru Ciurea, care ramasese singur dupa moartea sotiei sale. Îl invita de multe ori la mesele de familie, ca marturie a unei prietenii sincere. Apoi am fost martori mai târziu ai atentiei aratate la înmormântarea domnului profesor. Se îngrijea personal sa fie rânduite slujbele de parastas la cimitirul unde se odihnea marele istoric.Era foarte atent si recunoscator cu cei din jur, de exemplu, i-a purtat de grija si maicii Antia, care îi slujise la Patriarhie, maica retragându-se apoi la manastirea sa de metanie, Zamfira, si devenita spre sfârsitul vietuirii sale schimonahia Paisia. Din amintirile unei maicute care slujea la Palatul patriarhal, regasesc atentia preafericirii sale si fata de domnul Iacub Mehmet, muftiul din Constanta, cu care avea legaturi foarte bune de prietenie si care îl vizita deseori pe preafericitul Teoctist. Muftiul avea 82 sau 83 de ani, era bolnav si singur, unicul copil, o fata, îi murise cu câtiva ani în urma la Bucuresti. Şi câte persoane pe care le cunoscuse preafericitul de-a lungul vietii, ajunse în situatii dificile de sanatate sau cu limitari financiare, nu s-au bucurat de nestiutele, discretele gesturi de pretuire si respect ale parintelui patriarh Teoctist!... Credeti ca avea vreun dar duhovnicesc aparte?Steluta Coban (Popescu): Era de o cuprindere fantastica. Nu era nevoie sa vorbesti îndelung, un dialog cu dânsul cuprindea parca trecutul, prezentul si viitorul. Aveam impresia ca ne cunoaste profund atât framântarile, cât si gândurile de viitor. Simteam parca o vedere înainte a lucrurilor pe care preafericirea sa o avea ca dar din darurile de Sus. Nu trebuia decât sa-ti deschizi inima si sufletul si sa te lasi cuprins de acea stare de pace si patrundere. Cum erau întâlnirile cu dânsul? Cum vorbeati, care era atmosfera?Steluta Coban (Popescu): Când eram un copil, nu va dati seama ce bucurie aveam când ne chema acolo, la Patriarhie, la mesele de familie! Eu saream de 3 metri în sus de bucurie! Şi vazând ca ma bucur asa mult de prezenta sa la mesele acestea de familie din cadrul Resedintei patriarhale, ne spunea de multe ori: „Apoi, nu aici trebuie sa cautati bucuria, ci acolo, în sfânta catedrala, în împartasirea cu Hristos...“Va simteati niste persoane deosebite pentru ca aveati sansa, prin legatura de rudenie, sa fiti mai mult în preajma sa? Steluta Coban (Popescu): Sigur ca da... Când iesea din catedrala si începea lumea sa-i sarute mânutele, eu, mica fiind, începeam si eu razboiul acela fantastic de a ajunge lânga dânsul, dar nu reuseam mereu, si-mi dadeau lacrimile... Iar când urcam treptele resedintei, de multe ori îmi era atât de greu si ma uitam în jos si eram trista pentru cei care nu erau rudele preafericitului si nu se bucurau asa cum ma bucuram eu... Cu toate acestea, eram constienta ca bucuria se simte si la cei care nu erau rude, pentru ca era harul care te coplesea. Ce amintiri deosebite mai aveti în legatura cu parintele patriarh Teoctist? Steluta Coban (Popescu): Îmi aduc aminte ca eram invitati într-un an, de Sfântul Nicolae, la o masa la Palatul patriarhal si a fost poate una dintre putinele dati în care nu am reusit sa ajung, alegând în acea zi sa merg la Manastirea Sitaru. Vorbisem dinainte cu maicuta Evghenia care vietuia acolo, îi promisesem ca vin si îi pregatisem prajiturele de post... La masa, mama ar fi vrut sa-i vorbeasca preafericitului despre lipsa mea, dar el n-a lasat-o sa spuna multe, ci a zis: „Nu, nu, foarte bine a facut Steluta ca a ales sa mearga acolo...“ Cu adevarat a fost ultima oara când am vazut-o pe maicuta Evghenia, la putin timp aceasta savârsindu-se din viata pamânteasca.Nu doar mamei dvs. i-a purtat de grija, ci a vegheat atent si asupra educatiei dvs...Steluta Coban (Popescu): I-am simtit mereu acoperamântul si grija de tata, care de-a lungul vietii ne-a rasfatat cu daruri neînsemnate material, dar atât de valoroase pentru suflet. Când am încheiat facultatea, apoi la momentul sustinerii doctoratului a avut grija sa-mi trimita bunatati pentru servirea celor prezenti. Un cos plin cu bunatati - fructe si dulciuri - ne astepta pe toti membrii familiei la încheierea unei mese de familie, într-o zi de sarbatoare mare - Craciun sau Paste - si avea grija sa ne telefoneze sa ne întrebe cum l-am împartit. „Ca fratii...“, îi raspundeam, si era multumit ca i-am împlinit gândul. Zarindu-l odata transpirat dupa savârsirea Sfintei Liturghii, marea sa iubire, avea sa-mi spuna cu zâmbetul ce îi lumina întreaga fiinta: „Uite asa trebuie, Steluta, sa se savârseasca Sfânta Liturghie. Fara transpiratie nu se poate...“. Alta data, pe când asteptam împreuna cu preafericirea sa alti membri de familie, în jurul unei masute pentru a fi serviti cu o cafea, vazând ca nu se petrec lucrurile la timpul si ordinea pe care le-ar fi dorit, a rostit atunci, uitându-se îndelung si zâmbind: „Uite, Steluta, trebuie sa stii sa înveti sa primesti...“. Amintiri sunt multe... Dar pretuirea si lumina milostivirii pe care preafericitul parinte Teoctist le-a revarsat asupra noastra nu se pot spune îndeajuns în cuvinte, ci ne ramân asezate pururea în memoria inimii.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 644

Id: 42826

Data: Jul 30, 2014

Imagine:

Articolele urmatoare
Cele mai vizualizate articole din categorie
Calendar