In Biserica suntem in cautarea asemanarii cu Dumnezeu, intr-un proces continuu in care ne confruntam mereu cu conflictul dintre realitatea noastra cazuta si sublimul chemarii si al scopului nostru ca fiinte create de Dumnezeu si membri ai comunitatii de credinta. Totul ne pare destul de neclar, dar in lumina harului Sfantului Duh si a Celui numit Soarele dreptatii, totul capata sens si stralucire, lepadam tenebrele iubirii de sine si ne imbracam in razele iubirii de Dumnezeu si de aproapele. In sanul Bisericii, credinciosii trebuie sa urmeze, atat cat le este cu putinta, modul in care Hristos a trait pe pamant, sa aiba aceleasi ganduri (cf. I Cor. 2, 16) si aceleasi simtaminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie sa dobandeasca Duhul lui Dumnezeu, sa invete arta de a trai dupa Evanghelie. Insa cand ne confruntam viata, faptele, atitudinile si gandurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim constienti de esecul nostru, ca poruncile divine depasesc capacitatea noastra naturala si constatam ca suntem incapabili de a le implini cu desavarsire. In teorie, stim ca cei care implinesc poruncile Domnului devin asemanatori cu El, dar in practica descoperim din ce in ce mai mult lipsa noastra de asemanare. Vazandu-ne atat de indepartati de El, stapaniti de patimile care ne zdrobesc si de care nu avem taria sa ne eliberam, marturisim slabiciunea noastra si admitem ca trebuie sa fim ajutati de o putere data de sus, care sa ne vindece de moartea sufleteasca ce ne-a cuprins. Ne dam seama ca problema este in noi, caci natura noastra umana de dupa cadere este contrara vointei divine in ceea ce ne priveste; ca suntem intr-o stare de decadere, in care orgoliul s-a cuibarit in sufletele si gandurile noastre in asa masura, incat ne-a impietrit inimile, facandu-ne neputinciosi in a distinge binele de rau, si cedam mereu ideii de a deveni dumnezei fara Dumnezeu.Asceza - cale de ajungere la asemanareDe aceea, pentru a primi de Sus cunoasterea tainelor lumii spirituale, trebuie sa ne angajam pe greaua, dar binecuvantata cale a ascezei, trebuie sa fim determinati sa ne petrecem viata intr-un efort ascetic purtat fara odihna, prin rabdare, atentie si renuntare. Dar viata ascetica nu trebuie abordata cu orgolioasa incredere in sine, caci dintre toate valurile care se ridica impotriva noastra in timpul calatoriei catre pamantul fagaduintei, cel mai puternic si redutabil este cel al orgoliului, caruia ascetul trebuie sa-i opuna o miscare contrara, o miscare de micsorare de sine, de condamnare de sine in toate. Pentru a ajunge la o stare de nepatimire, pentru ca patimile sa nu mai aiba nici o putere asupra noastra si ca in inimile noastre sa domneasca smerenia, iubirea si pacea Domnului, traditia ascetica ne pune la dispozitie cateva mijloace principale de care ne-am putea servi, indeosebi practicile ascultarii, rugaciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu si amintirii mortii, de o deosebita importanta in acest sens fiind si relatia cu aproapele. Cand iubesti pe cineva iti impropriezi viata sa; si acest lucru nu poate fi realizat decat daca exista in noi loc pentru celalalt, decat daca ne golim de tot ceea ce exista in noi din omul cel vechi, din patimile sale, din bogatiile sale, din inaltele sale pareri despre sine insusi, de dorinta sa de dominare si de egoismul sau, si daca ne imbracam cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire si de har.Dumnezeu nu suporta nici o miscare a orgoliuluiRelatia cu fratele nostru este strans legata de relatia noastra cu Dumnezeu. Intr-un anume sens, de noi depinde venirea inlauntrul nostru a harului Sfantului Duh, precum si dureroasa Lui plecare. Daca o pornire de egoism sau de slava desarta ne impinge sa-l dispretuim pe fratele nostru, sa acceptam un gand rau la adresa lui ori sa ne maniem pe el, si daca cedam acestui impuls fara a ne gandi, harul Sfantului Duh care era cu noi pana in acel ceas ne va parasi, caci Dumnezeu nu suporta nici o miscare a orgoliului. Daca, dimpotriva, vom fi binevoitori si cu inima deschisa fata de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: Nu-l judeca pe fratele tau, nu-l intrista, nici macar prin expresia fetei tale, si atunci Sfantul Duh te va iubi si te va ajuta in toate - spunea Sfantul Siluan Atonitul. In relatiile cu ceilalti, omul cedeaza adesea patimilor pe care nu a invatat inca sa le stapaneasca; el este tentat sa-si impuna propriile puncte de vedere, sa nu se supuna initiativelor pe care le poate avea un altul, sa se justifice pentru fiecare dintre greselile sale, toate - actiuni care dauneaza cresterii sale duhovnicesti si produc indepartarea harului. Protectia si ajutorul harului vin atunci cand ne straduim sa cultivam atitudini smerite fata de toti: Trebuie sa legam in noi insine patimile, ca nu cumva ele sa ne domine pe noi, ne invata Sfantul Siluan; ...trebuie sa ne legam, pentru a nu-i face rau aproapelui nostru. De obicei se cauta libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominatia pacatului asupra noastra. Calea noastra ascetica si chenotica (adica de smerire si renuntare la sine: refuzand sa ne acceptam asa cum suntem, incepem sa resimtim aversiune fata de noi insine, sa ne uram si sa ne rugam ca sa fim scosi din mlastinile pacatului; ne micsoram pe noi insine pentru a ne debarasa de zestrea noastra blestemata - vointe patimase, neascultari, orgolii de tot felul - pentru a primi mostenirea cea vesnica fagaduita noua) este presarata cu suferinte si numeroase obstacole, atat interne, cat si externe: in interior, observam vicleniile si sireteniile intelectului nostru si patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace in adancul tenebrelor si ostila duhului de Viata datator. De aceea este necesara cainta ancorata intr-o nadejde ferma in Dumnezeu, caci este evident ca ne e imposibil sa ne vindecam - noi si aceasta lume in care traim si pentru pacea careia ne rugam - daca nu ne punem toata nadejdea in El, si daca nu-I cerem sa ne vindece ranile si sa ne alunge suferintele; cainta orientata catre noi insine, pentru ca am imitat greseala lui Adam, si catre lumea intreaga, plangand pentru aceasta, ca sa fie ridicata din starea ei de decadere.Culorile ascezei in lumina Soarelui nematerial Culorile ascezei nu sunt prea stralucitoare si nu impresioneaza la o prima privire. Orice culoare, oricat de frumoasa si atragatoare, are nevoie de raze de lumina pentru a incanta si ademeni ochiul cu frumusetea sa. Acelasi lucru este valabil si in privinta culorilor fade, uscate ale ascezei. Sunt culori tainice, opace pentru soarele acestei lumi. In schimb, ele lasa sa se intrevada frumusetea lor prin razele Soarelui nematerial. Contemplate in lumina transfigurata a lui Hristos Cel Inviat, acestea primesc nuante blande si suave, care atrag ochiul inimii prin caldura care emana din ele, prin duhul de viata si de iubire de care dau marturie. Orice amestec intre oricare din aceste culori se dovedeste a fi o adevarata opera de arta care bate cu o sfanta indrazneala la portile vesniciei. Obisnuindu-si ochiul cu ambianta creata de culorile ascezei, omul duhovnicesc trece dincolo de limitele umane si vede dincolo de realitatile pamantesti. Cu o inima curatita, el Il contempla pe Dumnezeu in Lumina necreata a Dumnezeirii Sale: Fericiti cei curati cu inima, caci aceia Il vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8). (Traducere si adaptare din limba franceza de Silviu-Anton Lupu, dupa Sœur Cassiene, De la grisaille de laascèse à la lumière de l'Esprit, in Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L' Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112) (Articol publicat in saptamanalul "Lumina de Duminica" din data de 18 august 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 755

Id: 33198

Data: Aug 18, 2013

Imagine: