Va marturisesc ca, a­tunci când am fost rugat sa ras­pund la întrebarea din titlu, mi s-a parut ca terme­nul „datorii“ nu ar fi cel mai po­tri­vit pentru a desemna relatia cre­dinciosului cu parintele du­hov­nic. Am sa încerc sa explic în continuare de ce.Înainte de toate, trebuie sa re­alizam ca a avea un parinte du­hovnicesc este o necesitate im­perioasa a vietii noastre, si­mi­lara cumva celorlalte necesi­tati care ne asigura bunul mers al existentei. Daca pentru a trai am nevoie de mâncare si a­pa, tot asa, pentru ca sufletul meu sa poata exista si sa fie cu a­devarat viu, are nevoie de un în­dru­ma­tor, de un povatuitor în cele ale Duhului. A te socoti de­savârsit sau a crede ca te poti descurca sin­gur în cele du­hov­nicesti este o mare înselare. Mai mult, dupa cum parintii tru­pesti mi-au dat viata, tot asa, parintele duhov­nic este cel ca­re îmi poate des­chi­de calea spre viata cea ves­nica, în con­di­ti­ile în care îmi dau seama cine es­te el cu adevarat si cum ar tre­bui sa se desfasoare întâlni­r­i­le mele cu el, îndeosebi în ca­drul Sfintei Taine a Po­ca­in­tei. A­sa cum Botezul este o nas­te­re din nou, „din apa si din duh“ (cf. Ioan 3, 5), tot asa si Taina Po­­caintei este o nastere din moar­tea pacatului la o viata cu­r­ata, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primeste, de da­ta aceas­ta la maturitate, de­plin con­stient de faptele sale, ho­tarât sa nu le mai repete si sa-si schim­be viata.Mai multe detalii în Ziarul Lumina.

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 735

Id: 41615

Data: Jun 16, 2014

Imagine: