Ortodoxia este identica in credinta si cultul ei cu continutul de credinta si de cult al crestinismului originar. Dar faptul paradoxal si absolut autentic este ca, fiind in esenta prelungirea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii nedivizate de la inceput, Ortodoxia raspunde totusi perfect necesitatilor spirituale de azi ale popoarelor care au pastrat-o. Ea nu s-a modificat esential dupa perioadele istorice prin care a trecut omenirea in cele doua mii de ani. Ea nu a facut din elementul trecator al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esentiale ale fiintei ei ca sa-i fie greu acum sa le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, si nu cauta nici acum o modificare esentiala pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a ramas la valorile esentiale si permanent umane ale evlaviei, la preocuparile simple, adanci si netrecatoare ale omului in raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om sa-si dea un raspuns la intrebarile trecatoare ale epocilor prin raspunsul ce l-a dat intrebarilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie si cu formele complicate de lupta ale cavalerului medieval sau cu haina severa si cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci si-a pastrat vioiciunea de miscari si simplitatea de gandire si de manifestare directa si esentiala a omului natural de totdeauna, putand fi totdeauna aceeasi si totdeauna actuala.Ortodoxia n-a introdus in sanctuarul sau interior si n-a lasat sa patrunda in trasaturile simple al credintei sale inventiile marunte si complicate ale unor mesteri stapaniti mai mult de dorinta unor delicii de gimnastica intelectuala decat de fiorul adanc si covarsitor al tainicului raport dintre om si Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesentiale ale mintii umane in esenta simpla, misterioasa si mareata, permanenta si inevitabil traita a datelor fundamentale ale misterului mantuirii. Am putea zice ca ea si-a pastrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, ramane deschis intotdeauna numai problemelor reale si esentiale ale vietii.De aceea Ortodoxia a castigat, cu prezentarea datelor simple si fundamentale ale misterului mantuirii, atentia omului din orice timp. Ea a castigat intelegerea omului de totdeauna, pentru ca i-a actualizat trairea acestor trebuinte si raspunsuri fundamentale, indiferent ca a fost omul evului mediu, al Renasterii sau al erei noastre, caci omul ramane cu aceste trebuinte si cu aceasta sensibilitate in orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculatiile scolastice, ale evului mediu, pentru a intalni in mod real pe oamenii de atunci, dupa cum nu are nevoie nici azi sa se autosecularizeze pentru a intalni pe omul contemporan.Dimpotriva, ea intuieste ca printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atentia acestui om, caci nu i-ar mai aduce raspunsul la problemele fundamentale ale mantuirii, care continua sa-l framante in adancul fiintei lui.Ortodoxia s-a adaptat, desigur, si ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au ramas fidele in toate imprejurarile de viata prin care au trecut si in toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a insemnat o schimbare esentiala a ei ca mister, sau o inlocuire a misterului ei cu o ideologie determinata de un timp sau altul. Ea a ramas mereu acelasi mister al datelor simple, fundamentale si necesare ale trairii religioase. Dar misterul raspunde nu numai acestor trebuinte fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuintelor vietii. Misterul crestin trebuie pus in evidenta, in orice timp, in acord cu modul de intelegere al acelui timp, dar trebuie pus in evidenta totdeauna in aceeasi integritate deplin satisfacatoare a trebuintelor mantuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretica si practica, intelegand ca misterul mantuirii raspunde si problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai in calitatea lui de mister integral al crestinismului de totdeauna, fara sa se ingusteze la rolul de simplu raspuns al acestor probleme speciale.Asa a facut Ortodoxia totdeauna si asa face si azi. In acest sens, ea comunica oamenilor pe Iisus Hristos ieri si astazi acelasi (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind acelasi, raspunde totusi tot asa de perfect azi cum a raspuns si ieri. Legea Veche era supusa schimbarii, pentru ca revelatia ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, pana cand, la urma, a trebuit sa fie inlocuita cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesavarsirea ei ca mister al mantuirii. Ea se desfiinteaza pentru neputinta si nefolosul ei. Caci Legea n-a desavarsit pe nimeni (Evrei 7, 18-19). Aici insa Iisus ramane in veac, pentru ca poate sa mantuiasca desavarsit pe cei ce se apropie... Caci pururea e viu, ca sa mijloceasca pentru ei (Evrei 7, 24-25).Ortodoxia a inteles ca nu trebuie sa schimbe ceva din arhieria desavarsita a lui Hristos, sa adauge sau sa reduca ceva din ea, ci numai sa o puna iarasi si iarasi in evidenta in deplinatatea ei. Ortodoxiei ii suna strain dictonul «Ecclesia semperreformanda» ( Biserica in permanenta nevoie de reformare), pentru ca ea Il comunica integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» ( permanent conform cu orice timp). Crestinismul occidental a pornit, incepand din evul mediu, prin scolastica, pe o cale de definire, adica de delimitare sau ingustare a misterului mantuirii, dupa masurile mintii omenesti si pe calea aceasta s-a lasat antrenata si Reforma, care a odraslit din catolicism. Abordarea intelectuala a misterului crestin a inlocuit trairea misterului integral cu reflexiunea asupra unor franturi rupte din el.Ortodoxia a trait misterul mantuirii in deplinatatea lui totdeauna. Cei cativa termeni noi adoptati de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu sa reduca misterul la o definitie rationala, ci tocmai sa-l ocroteasca impotriva tentativelor de a-l rationaliza si limita, sau de a-l face sa se evaporeze. Acei termeni au avut rostul sa ocroteasca trairea pentru totdeauna a misterului vestit in Noul Testament ca suntem mantuiti de Fiul lui Dumnezeu, Care in acest scop S-a facut om si ramane etern acelasi, Dumnezeu si om, pe deplin accesibil noua. Sinoadele au ocrotit misterul mantuirii noastre, conform caruia sursa infinita de viata ni s-a facut accesibila prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita rationalista care golea misterul mantuirii si zadarnicea mantuirea insasi, reafirmand separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteista a omului cu Dumnezeu. Misterul mantuirii nu poate fi redat decat paradoxal si Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului crestin impotriva destramarii lui prin propozitii rationale unilaterale.Se aduce Ortodoxiei obiectia ca, asa cum crestinismul occidental s-a adaptat mentalitatii medievale si renascentiste, asa s-a adaptat ea mentalitatii bizantine, ingropand miezul viu al misterului crestin intr-un fast formalist si aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negam ca Ortodoxia a suferit o anumita influenta bizantina. Dar influenta aceasta n-a atins esenta misterului crestin. Dimpotriva, trairea misterului a ramas vie si in perioada bizantina si se poate spune ca nu gandirea bizantina a generat spiritualitatea crestina din acea perioada, ci invers, trairea crestina originala a generat gandirea si arta bizantina. Nu viziunea bizantina despre existenta a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantina despre lume.Ceea ce se considera mostenire bizantina in viata Bisericii Ortodoxe este, in special, multimea de simboluri in care este exprimata credinta crestina si trairea ei in cult, in arta, in viata. Dar influenta bizantina a dezvoltat doar un simbolism inerent redarii misterului crestin. Definitiile intelectuale si expunerile doctrinare prin care Occidentul a cautat si cauta sa inlocuiasca redarea simbolica a misterului mantuirii pornesc din convingerea ca acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omenesti. In realitate, acest mister, atunci cand il reduc la sensul exact al cuvintelor si definitiilor intelectuale, e ingustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxala a misterului mantuirii este mai real sugerata prin simboluri. Vorbirea despre cruce si inviere in mod general, privirea lor in imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugereaza mai real si mai existential misterul mantuirii decat teoria satisfactiei lui Anselm, sau teoria penala protestanta, care nu pot reda decat o latura din misterul incomprehensibil al mantuirii.Aceste teorii sunt bune numai daca nu pretind sa inlocuiasca misterul insusi, in plenitudinea lui incomprehensibila, ci sa redea ceva din el in mod relativ si provizoriu. Influenta bizantina a constat in vointa de a orandui toate amanuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vietii religioase in asa fel ca sa exprime in mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mantuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai daca nu sunt manifestate cu seriozitate si cu convingere. O liturghie savarsita intr-o parohie de sat, cu credinciosi obisnuiti cu graiul ei natural-simbolic, reda in mod clar si patrunzator trasaturile esentiale ale misterului mantuirii. In orice caz, acest grai al simbolurilor mari si clare e cu mult mai accesibil si mai graitor credinciosilor in orice timp decat graiul doctrinar, incarcat de subtilitati care in Occident a cautat prea adeseori sa se substituie sugerarii misterului prin simboluri. Daca Ortodoxia are trebuinta de o anumita adaptare la trebuintele omului de azi, aceasta nu poate consta intr-o parasire totala a exprimarii simbolice, ci numai intr-o simplificare a acestei exprimari, ca sa se vada imediat marile simboluri ale misterului crestin, corespunzatoare marilor, simplelor si permanentelor evidente si trebuinte spirituale ale omului de totdeauna.Dar trebuie sa recunoastem ca in era bizantina Ortodoxia a mai prezentat o caracteristica (simfonia dintre Biserica si Stat - n.r.). Crestinii occidentali o mentioneaza si pe aceasta, dar recunosc satisfacuti ca azi nu o mai are. Vrem sa ne oprim asupra ei, deoarece socotim ca nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantina, ci influenta bizantina doar a accentuat-o, fiind o nota inerenta a crestinismului autentic si ca atare, ramanand in oarecare fel proprie Ortodoxiei astazi.Cata vreme in Occidentul medieval si urmator evului mediu a aparut si s-a dezvoltat ideea a doua imperii separate si opuse, sau a doua sabii in lupta, in Orientul crestin s-a afirmat unitatea lumii, sustinuta de acelasi Hristos Pantocratorul, imperiul era induhovnicit din interior, nu era silit din exterior sa se supuna, de o sabie ce se pretindea spirituala, dar care, in fond, lucra tot lumeste si care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumeasca. Imperiul bizantin se simtea aflandu-se in interiorul aceleiasi zone in care se afla si Biserica, in cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mantuitor, desi avea in acest cadru alte slujiri si autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsa in cuvintele Sfantului Apostol Pavel: Şi toate le-a supus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii (Efeseni 1, 22).In secolele din urma lucrurile s-au dezvoltat in oarecare masura si in Orient in sensul conceptiei occidentale, ajungandu-se la o separatie a statului de Biserica. Dar influenta occidentala in acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decat asupra Bisericii. Ortodoxia a pastrat si mai departe viziunea lumii ca o tesatura unitara de ratiuni, care isi au centrul si finalitatea in acelasi Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a facut din partea ei nimic care sa adanceasca separarea, sau ca sa o transforme in tot felul de antagonisme si conflicte intre ordinea bisericeasca si ordinea statului sau a culturii. A gasit totdeauna in solicitudinea pentru aspiratiile profunde ale poporului o platforma de intelegere si de colaborare cu statul. (…)Trairea misterului integral al mantuirii de catre Ortodoxie este una cu experienta vie a Duhului Sfant, ca suflare a vietii din planul divin. Duhul Sfant este cel ce face mereu contemporan, mereu trait misterul mantuirii. De aceea Duhul Sfant ocupa un loc atat de important in preocuparea si vorbirea Ortodoxiei. In Duhul Sfant, sau prin Duhul Sfant, Ortodoxia traieste continuu intregul mister al mantuirii, traieste pe Hristos cel intrupat, rastignit si inviat, in comunicarea vie a Sa si a starilor Sale catre credinciosi.S-a vorbit si se vorbeste mult si in protestantism despre Duhul Sfant. Dar Duhul Sfant a devenit acolo factorul sustinator al individualismului orgolios, al unei originalitati de intelegere individuala noua a credintei, nu al experientei mai presus de intelegere a misterului. Duhul Sfant a fost identificat cu fenomenele intelectuale si sentimentale imanente si individualiste. Dar experienta autentica a Duhului ne ridica la perceptia mai presus de minte si de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neinventata de noi, pentru toti. Duhul Sfant e capatul lucrarii divine a Treimii ajunsa in intimitatea noastra subiectiva si revelandu-ni-se ca atare, cum spun Parintii orientali. El ne reveleaza de aceea realitatea divina nu ca teorie intelectuala, ci ca viata misterioasa, mai presus de viata noastra imanenta. El pune la priza vietii noastre sufletesti viata lui Hristos cel rastignit si inviat, facand-o viata comuna si noua. De aceea Duhul e datator de viata si ne face vii, pentru ca ne ridica din speculatiile despre Dumnezeu si despre mantuire, facute de la distanta, in insasi experienta misterului divin in lucrarea lui mantuitoare. Ortodoxia, fiind experienta Duhului - ca experienta a misterului integral al mantuirii -, este totdeauna actuala, pentru ca totdeauna aceasta experienta raspunde unei necesitati umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuala, care prin firea ei ingusta si unilaterala e lipsita de viata si este depasita dupa un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Aceasta impartasire din realitatea misterului divin al mantuirii, prin Duhul Sfant, este o adevarata viata pentru suflet, cu tot ce inseamna o astfel de viata. De aceea si canta Ortodoxia: Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza, prin Duhul Sfant e incepatura vietii. Duhul misca faptura, unde vine El odrasleste viata, se innoiesc toate, prin Duhul Sfant e intelepciunea si toata buna daruire.(…)Ortodoxia este doxologica in sensul larg ca toata cunostinta despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui mantuitoare este orientata practic, existential, este transformata in rugaciune, in graire directa catre Dumnezeu, in continutul dialogului nostru cu Dumnezeu, in substanta a raportului nostru personal si viu cu El. Ortodoxia a pastrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe cand in crestinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrina, de filozofie al crestinismului, de gnoza, care transforma pe Dumnezeu in obiect, diluandu-i realitatea si subordonandu-L mintii umane.Dar numai in relatia dialogica Dumnezeu e trait intens si adevarat. De aceea Ortodoxia e o experienta vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener in dialogul cu credinciosul, lucreaza, la randul Sau, asupra partenerului uman, il binecuvinteaza, ii raspunde la cereri cu mangaierile si darurile Sale.Dumnezeu lucreaza asupra credinciosilor prin cult, prin sacramente, iar credinciosii simt si marturisesc prezenta lui Dumnezeu in cantarile de lauda si rugaciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic intre Dumnezeu si credinciosi si numai dupa aceea este si un dialog verbal. Dumnezeu lucreaza asupra noastra, in timp ce ne rugam Lui, dupa ce am amintit faptele Lui mantuitoare si L-am laudat pentru ele. Iar lucrand asupra noastra, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca sa intuim lucrarea Lui, ca sa o simtim si ne misca sa dam expresie de lauda si de multumita pentru aceasta simtire a noastra. Asa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugaciune a cunostintei de Dumnezeu, ci si izvor de cunoastere si de continua verificare a cunostintei de totdeauna a Bisericii, forma principala a traditiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt calauza spre experienta continutului lor si exprimarea acestei experiente.Credinciosii Bisericii Ortodoxe nu si-au insusit invatatura Bisericii in genere din catehisme si expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentala a misterului mantuirii. Gandirea despre Dumnezeu e cult si cultul e gandire, calauza in gandire. Credinciosul ortodox nu dispretuieste reflectia despre Dumnezeu si despre lucrarea Lui mantuitoare, dar aceasta reflectie o face in spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflectia partenerului care lauda pe Dumnezeu, Ii multumeste si Ii cere ceva, e o reflectie in cadrul viu al dialogului, in experienta misterului divin. Gandirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar daca nu se realizeaza in vremea cultului.Asa fiind, in cultul sacramental al Ortodoxiei, care e si gandire, e lucrator Duhul Sfant, Care e capatul lucrarii divine strabatuta in interiorul nostru cel mai intim. In ordinea cultului se produce continuu evenimentul intalnirii cu Dumnezeu asa cum in matca unui rau se fac experientele adancurilor. In cult vorbim lui Dumnezeu cantand, pentru ca numai cantarea da expresie caldurii experientei mai presus de cuvant. In cantare fiinta noastra devine sensibila la experienta misterului, e rapita de entuziasmul produs in ea de trairea misterului, a Duhului de viata datator si gaseste forma de comunicare a acestei trairi entuziaste. Cantarea elibereaza cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, facandu-le adecvate vietii inefabile a misterului trait.Dar cultul mai este, in acelasi timp, si vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuintele sale si ale semenilor sai, ale lumii intregi ca si despre bucuriile sale pentru darurile primite. In cult, omul isi vede si isi traieste, profund si existential, trebuintele sale de Dumnezeu si ia cunostinta de ceea ce devine el prin impartasirea cu Dumnezeu. Caci in Duhul Sfant, omul se vede pe sine nu in impasul neputintei si al nefericirii pe care le traieste in necunoasterea lui Dumnezeu, ci in nadejdea optimista a implinirii sale si in inceputul acestei impliniri, care se tese in dialogul misterios si mantuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se traieste pe sine, in cadrul lui, inaltat si gusta de mai inainte inaltarile sale viitoare, inclusiv viata sa eterna in Dumnezeu, in Duhul iubirii si al comuniunii cu Dumnezeu si cu oamenii Sai. Icoanele sfintilor, imnele de lauda cantate lor, trairea comuniunii cu ei maresc acest optimism. Acestea cuprind o adevarata doctrina optimista despre om, despre ceea ce poate omul sa ajunga, prin adancirea dialogului sau viu cu Dumnezeu si cu semenii sai, o doctrina a maretiei care asteapta pe om, o doctrina a nadejdii pentru fiecare credincios, a unei nadejdi pregustate. Icoanele si imnele adresate sfintilor il tin pe credincios in tensiune intre arvuna primita si desavarsirea fagaduita, pe drumul dezvoltarii dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologica a cultului proiecteaza o lumina de optimism asupra vietii prezente.Temeiul cel mai adanc al nadejdii, al bucuriei care strabate tot cultul ortodox si caracterizeaza Ortodoxia este Invierea. Sarbatoarea Pastilor, care sta in centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei traite de ucenici cand au vazut pe Domnul inviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinta vietii, dupa tristetea intensa pentru moartea pe care a trebuit sa o suporte chiar Stapanul vietii prin faptul ca S-a facut om. Cerurile sa se veseleasca si pamantul sa se bucure, si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta, ca a inviat Hristos, veselia cea vesnica. Totul s-a umplut de siguranta vietii, dupa ce totul inainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune ca aceasta e vestea cu adevarat buna, sau evanghelia pe care a adus-o si pe care o propovaduieste crestinismul lumii: bucuria Invierii. Daca crestinismul n-ar mai da lumii aceasta bucurie unica, ratiunea lui de a fi ar inceta. Bucuria Invierii este vestita de crestinism in fiecare duminica. Caci fiecare duminica este inchinata Invierii. Dar tot cultul vibreaza de bucuria Invierii si e strabatut prin aceasta de tensiunea eshatologica a nadejdii in inviere. Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul, proclama Biserica in noaptea Invierii. In noaptea lipsei de sens a lumii supuse mortii, acoperita de un cer a carui intentie nu se cunostea, a timpului care purta totul spre moarte, avand imprimata in sine pecetea nonsensului, a izbucnit viata din mormant, care umple de lumina sensului intreaga lume si timpul ei, care ne-a descoperit intentia binevoitoare a cerului fata de lume si a descoperit chiar si ingerilor sensul creatiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfasura in intunericul lipsei de sens, un timp spre inviere, o desfasurare luminoasa, o continua sarbatoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sarbatori, asigurandu-ne ca ne duc spre inviere, cum au dus spre viata de slava pe sfintii pe care-i fericim in ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii vesnice, cum zilele saptamanii sunt ajunuri ale duminicii, caci ele ne obliga inca la un efort, asemanator efortului de pe pamant al sfintilor, pentru a ajunge la fericita lor odihna.Ortodoxia accentueaza cu deosebita staruinta credinta crestinismului in biruinta vietii. Lupta atata timp nedecisa intre viata si moarte s-a terminat cu biruinta definitiva a vietii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai intristeaza moartea, caci ea e trecere la viata adevarata, pe care o pregustam de pe acum. Amestecul de sens si de nonsens, imprimat in toate, prin faptul ca pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse mortii, a devenit acum numai sens. Viata a biruit deplin si definitiv asupra neantului si a tristetii. Creatia intreaga e destinata, prin inviere, vietii netrecatoare, creatia intreaga e recuperata de Cel ce a creat-o.* Cuvant teologic al parintelui Dumitru Staniloae publicat in revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738, preluat de Ziar Lumina de Duminica din 24 martie 2013 (Sublinierile din text apartin redactiei Ziarului Lumina).

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 536

Id: 29321

Data: Mar 21, 2013

Imagine: