CUVÂNT TEOLOGIC al parintelui Dumitru Staniloae:Duminica a 15-a dupa Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“ (Matei 22, 35-46)

Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina si viata, opuse întunericului si mortii

[…] Cuvântul si lumina au în­tre ele si comunica viata, în­tru­cât Cuvântul si Lumina au în­tre ele iubirea si bunatatea. Cu­vân­tul, ca Fiul lui Dumnezeu, iu­bes­te pe Tatal si pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arata iubirea si bunatatea catre oameni. Iu­bi­rea si bunata­tea unui om se re­flec­­ta pe fata lui ca lumina, pentru ca e deschis celorlalti, pentru ca se daruieste lor. Bu­natatea e (pre­zenta) si la vointa persoanei de a se darui, ca si lu­mina. De a­­ce­ea, cel ce-si traieste firea a­de­­va­rata e fe­ricit el însusi, dân­du-se (devenind) si ca lumina, ca sens altora. Daca iubirea si bu­na­tatea iradiaza din om ca lumi­na, cu atât mai mult iradiaza din Fiul si Cuvântul lui Dum­nezeu cel întrupat, devenit Cu­vân­tul comunicat, revelator, lu­mi­­nator si iubitor, în mod accesi­bil, oamenilor. Iubirea Lui, va­zu­ta ca Lumina si pe fata tru­peas­ca a Lui, arata ca materia poa­te deveni mediu comu­nicabil al starii spirituale, poate fi tran­sfi­gurata de spirit. Între materie si spirit nu se mentine o opozitie sau o despartire de nedepasit. Da­ca lumina (spirituala) este e­xis­­tenta comunicativa prin sine, iar aceasta comunicare o face din iubire si bunatate, însasi e­xis­­tenta con­stienta are în ea bu­na­tatea comunicativa ca lumi­na, sau ca o pornire luminoasa pro­dusa si sustinuta de iu­bire. Iar Dionisie Areopagitul spune des­pre Dumnezeu ca, prin infi­ni­tate, e într-o posibilitate conti­nua a revarsarii vietii Sale, desi a­ceasta o poate activa în afara nu­mai prin vointa. Cel unit cu Dum­nezeu se co­munica si el si, deci, lumineaza din iubire, da­ru­ies­te celui caruia se comunica, via­ta din viata sa. Egoistul însa nu comunica nimic din sine altu­ia, de aceea nu e nici lumina, nici viata pentru altul. El este o e­xis­tenta încremenita în sine, lip­sita de miscare, o exis­tenta „moar­ta“. Ca atare, nu comunica viata altora, si-i lasa, de a­ce­ea, în ceea ce au ei însisi, ceea ce se întâmpla si lor, daca se în­chid în ei însisi, neprimind nici de la altii nimic. Iar aceasta în­chi­dere, nemiscata în sine în­sasi, este contrara firii omului si chiar înge­rului creat. Ei se pot opri din comunicarea vietii, nor­ma­la firii lor, si se pot închide în ei prin dorinta ama­gitoare de a se afirma numai pe ei, spre a de­pasi mar­ginirea lor, în ceea ce nu poate face Dumnezeu, care nu e marginit, ci nemarginitul prin fire, si nu are trebuinta de a spo­ri în Sine, pe care socoteste ca o poate satisface prin afirma­rea ei de sine, în exclusivitate.De aceea, viata în deplinatate si fara sfârsit nu poate veni celor cre­ate decât de la Dumnezeu cel in­finit în viata. Deci, dupa întru­pa­­rea Fiului Lui, vine de la Iisus Hris­tos, prin cuvântul, faptele si ori­ce daru­ire si comunicare a Lui. Şi tocmai prin faptul ca da via­ta deplina lumii, îi da ei si lu­mi­­na sau viceversa. Lumina a­de­­varata e viata, viata a­de­va­ra­ta e lumina. De unde nu e viata, nu vine nici lumina, sau de unde nu vine lumina, se arata ca fiind în­tuneric si moarte. Aceasta o spu­ne Iisus când declara ca cel ce urmea­za Lui va vedea lumina vie­tii, precum cel ce nu ur­meaza Lui ramâne în întunericul lipsei de viata.Întunericul nu e numai lipsa de lumina, deci si ca sens, ci si lip­­sa de viata în fericire sau în pli­­natate. Caci existenta fap­tu­ri­lor în „moarte“, aflate în izola­rea chinuitoare extrema, e cea mai mare lipsa de sens. Pentru ce traiesc, daca nu am bucuria vie­tii în comuniune cu altii? Pen­tru ce traiesc, daca traiesc numai pentru mine, fara sa pot spori în viata, fara sa ma misc spre cineva si fara ca altul sa se mis­te spre mi­ne? Putinta de a dori sa traiasca cineva, chiar si în ex­tremul chin al izolarii si mo­notoniei totale, proprie dia­vo­lu­lui, dorinta pe care Sfântul Ioan Damaschin o numeste, to­tusi, un rest de bine, vine din fap­tul ca Dum­nezeu, care a dat e­xistenta, o mentine chiar în a­ceas­­ta saracie extrema, într-o moar­te constienta; si ea are lega­ta de ea, în fapturile constiente, vo­inta de a ramâ­ne în ea sau voirea ei.Am spus ca lumina vietii e u­na cu bunatatea, deci cu comu­ni­­carea. Aceasta înseamna ca spo­rirea în viata nu o are numai cel ce o primeste de la altul, ci si cel ce o da. Aceasta se explica din faptul ca el pri­meste bu­na­ta­tea, cea una cu viata, de la Dum­nezeu, primind lumina Lui. Chiar pornirea de a da din bu­na­ta­te e o pornire de la Dumnezeu cel bun si infinit în viata.[…] Hristos afirma legatura în­tre lumina si viata, dar si cea o­pusa, între întuneric si lipsa vie­tii, deci moar­tea. Iar în ulti­ma ramâne omul, când nu ur­mea­za lui Hristos, sau nu are în si­ne ca lumina pe Hristos. Spu­nând deci, indirect, ca acel om nu are lumina vietii, Hristos a­ra­ta ca viata este lumina, iar a­ceas­ta lumina este El. De aceea, cel ce nu urmeaza lui Hristos, nu are lumina, deci viata, ci ra­mâ­ne în întuneric sau în moar­te. Nu e vorba de un întuneric ca­re acopera via­ta, cum acopera noap­tea, în mod temporal, lumi­na zilei, ci de un întuneric care lip­seste viata de un sens, si, prin a­ceasta, de continutul ei esen­ti­al. Daca nu mai e trait în ea Hris­tos, sau daca nu Se mai face stra­veziu în ea Hristos, daca nu mai vedem ca tinta a ei, sau a vie­tii noastre în lume, pe Hris­tos, nu mai stim pentru ce traim. Caci, fara Hristos, ca Cel ce ne a­sigura viata vesnica, daca nu mai vedem viata din lume ca o ca­le ce ne duce spre vesnicia în Hris­tos si nici ca un me­diu prin ca­re traim o legatura actuala cu Hris­tos, în care viata noastra se a­dânceste si din care se hra­nes­te cu un continut mai presus de cel tre­cator, totul devi­ne mono­ton si tre­cator si, deci, trait ca o moar­te.Lumea nu e anulata prin lip­sa lui Hristos din ea, nici viata din ea, dar devine „moarta“. Lu­mea si viata din ea ramân ca un me­diu posibil pentru a face pe Hris­tos straveziu; si prin ele se poa­te comunica omu­lui, care cre­de în El, „Lumina lumii“, sens al lu­mii; ele ramân cale posibila spre unirea deplina cu El. Pen­tru acel om, Hristos devine lumi­na a lumii si a vietii, descoperind va­loarea reala a lumii si a vietii în ea, dar numai pentru ca Hris­tos aduce lumii si vietii omului în ea o valoare pe care nici lu­mea, nici omul nu o au în ele în­sesi, ci sunt doar capabile sa o pri­­measca. Pentru omul care cre­de în Hristos, lumea si viata o­mului nu mai ramân în în­tu­ne­ric. Pentru acel om, Hristos a­lun­ga întunericul din ea, adica din viata omului în ea, sau face ca viata omului în lume sa fie o pre­gatire pentru viata vesnica în El, pregatire aju­tata de Hris­tos însusi. Pentru ca, în afara de lu­me, nu mai exista nimic, fara Hris­tos e o lume a întunericu­lui si a mortii. Deci daca lumea, în ca­re nu e vazut Hristos, apare în­tunecata, fara sens, când Hris­tos e vazut în ea, asa cum e nor­mal, arata ca e capabila sa fie cunoscut Hristos prin ea, ca Hris­tos sa devina lu­mina ei. Ea a fost facuta capabila de a se fa­ce Hristos cunoscut prin ea de Cu­vântul lui Dumnezeu prin cre­­a­tie. Cuvântul lui Dumnezeu ca­re a creat-o o tine mai departe cu puterea Lui în existenta, dar fa­ra o comu­nicare vie cu El, ea e, în cazul acesta, si „moarte“.Şi daca într-o lume în care nu as avea împreuna cu mine si alti oa­meni constienti, nu as putea trai pentru a-i ajuta pe altii, ca sa ma bucur de altii si altii de mi­ne sau ca, ajutat de altii, sa în­teleg ceva din ea, sau sa fiu iubit în mod constient de ei, cu a­tât mai mult daca n-as cunoaste pe Hristos, n-as putea avea o via­ta deplina, sau o lumina care sa ma faca sa înteleg rostul ei, ne­aratându-mi cineva ca prin ea ma pot pre­gati pentru o viata ves­nica în El.Dumnezeu a creat lumea prin Fiul Sau din nimic, ca sa o um­ple prin om de fericirea relatiei cu El, sa o învesniceasca, îndum­ne­­zeind-o. Daca un om refuza a­cest rost ce i l-a dat Fiul lui Dum­nezeu si i-l usurea­za, fa­cân­du-Se si El om, pentru el lumea ra­mâne fara sens. Daca lumea ar fi din esenta divina, sau ulti­ma realitate, cu mizeriile si cu moar­tea ei, în baza unei legi in­trin­­sece care-l stapâneste, el nu s-ar putea ridica din aceasta e­xis­­tenta fara sens (îndreptata) spre moarte. Numai daca Dum­nezeu este un Dumnezeu perso­nal al iubirii, de o fiinta deo­se­bi­ta de a lumii - deci nemarginita - si l-a facut pe om ca pe cel care, prin iubirea lui, de asemenea vo­i­­ta, deci libera, sa se uneasca cu El si sa se foloseasca si de lumea fa­cuta la nivelul lui, spre a­ceas­ta, poate fi si omul si lumea sca­pa­ta de mizeri­ile care îi vin si ei si lui, prin refuzul unirii cu Dum­nezeu. Putinta ce a dat-o Dum­nezeu lumii de a ve­dea o­mul, prin ea, pe Dumnezeu în­tru­pat în viata ves­nica, nu se re­a­­li­zeaza când omul nu vede pe Dum­nezeu si aici prin ea. El ra­mâ­ne atunci în moarte, dar to­tusi dezvolta o gândire „sti­in­ti­fi­ca“ ce îl poate amagi ca (fiind) o falsa lumina.Şi pe Dumnezeu, Care da o­mu­lui asigurarea vietii vesnice, îl vede cel mai usor prin Hristos. Caci Hristos este nu o lumina mar­ginita, ci lumina prin exce­len­ta, dar venita ca binele vietii ves­nice în lume, prin faptul ca e a­tât Dumnezeu, care ne asigura via­ta ves­nica, cât si om, care a bi­ruit moartea umanitatii Sale si biruieste prin aceasta si moar­tea noastra, a tuturor oameni­lor. El este lumina lumii, pentru ca a venit în lume ca Unul ce nu fa­ce parte exclusiv din ea, ci a ve­nit de deasupra ei, aducând în ea puterea care ne ajuta sa sca­pam de moartea spre care lumea ne duce. El nu face parte numai din lume, ca ceilalti oameni, caci în acest caz ar umbla si El în în­tu­nericul ei. El este Dum­nezeu ca­re vine în lume, dar vi­ne în ea ca om si, chiar ca atare, El nu e ra­pus de mizeriile si de moar­tea ei, ci le suporta cu vo­ia, biru­in­du-le.Fara Hristos, lumea n-ar fi pen­­tru om decât cea care-i adu­ce pu­tine placeri tre­ca­toare, ur­ma­­te de greu­tati, de boli greu de su­­po­r­tat si, la urma, moartea to­­ta­la. Hristos e Dumnezeu, ca­re vi­ne în lume ca om, ra­mâ­nând si Dum­nezeu si, ca atare, nu pof­tes­te place­rile trecatoare, dar su­porta greutatile ei (foa­mea, o­bo­seala etc.) si moartea, ca sa trea­ca prin ele El în­susi ca om si sa ne treaca si pe noi la via­ta vesnica.Fara Hristos, ca Dumnezeu ve­nit ca om în lume, dar ra­mâ­nând si Dumnezeu, lumea este în­t­uneric, pentru ca nu ne-ar pre­gati pentru viata vesnica, pli­na de bucuria vesniciei comu­ni­u­­nii cu El, ci moartea, sau totala în­gustime, în vesnica monotonie si în nesfârsitul chin. Caci (lu­mea) e facuta din nimic, nu din fi­inta lui Dumnezeu. De aceea, nu­mai în legatura cu El se um­ple de lumina, se face stravezie pen­tru adâncirea noastra ne­sfâr­­sita în cunoasterea Lui si pen­tru comuniunea cu El si, de a­ce­ea, si pentru comuniunea în­tre noi. Nu­mai de (daca) ni se fa­ce transparent Dumnezeu cel în­tru­pat, prin lucruri si prin semeni, descoperindu-ni-se prin a­ceas­ta lucrurile ca stapânite de El, iar oamenii putându-se scu­fun­­da în întelegerea si în sim­ti­rea lui Dumnezeu, lucrurile ne a­juta sa înaintam tot mai mult în infinitatea lui Dumnezeu, iar oa­menii (sa înaintam) în iubirea Lui; numai asa toate se umplu de lumina Lui. Prin iubire si co­m­u­nicare cu El, Hristos ni S-a fa­cut atât cale spre El, cât si tin­ta. Ni S-a facut cale si tinta ca om apropiat si adevarat, dar si ca Dumnezeu care ne da puterea sa înaintam spre El, desi suntem numai oameni. Caci ni Se da, nu numai ca model de om, ci ne si atrage spre unirea cu Sine ca Dumnezeu si ne îndumne­ze­ies­te, sau ne umple de puterile dum­nezeiesti în acest scop.Ni S-a facut ca om, ramas ca Dum­nezeu, cale si tinta, nu numai prin cuvintele omenesti, dar pli­ne de învatatura dreapta si de în­demnuri dumnezeiesti, ci si prin modelul de om ce ni l-a dat si prin puterea de a-i urma ca mo­del. Ni S-a facut astfel de mo­del, iu­bind pe oameni. El ne-a des­coperit, prin aceasta, va­loa­rea oamenilor si ne-a dat pu­terea, noua si semeni­lor nostri, sa-i urmam pilda vietuirii în El ca Dumnezeu facut om. Prin toa­te acestea a luminat valoarea si ne-a întarit capacitatea pe ca­re suntem chemati sa o actua­li­zam în El.Propriu-zis, faptul de a nu cre­de cineva în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat si ve­nit în lume, nu înseamna ca lu­mea s-a golit obiectiv de Hristos, sau ca Hristos înceteaza de a fi pre­zent în ea, ci ca acela nu mai ve­de pe Hristos în ea, ca lumina, pen­­tru ca ochii lui spirituali au or­bit. Şi, de aceea, nu mai vede nici valoarea oamenilor ca fap­turi vrednice de iubit si iubi­toa­re, desi ei au acea valoare. A­ceas­ta nu înseamna ca lumea nu mai e mediu prin care oa­me­nii ar putea sa se ajute din iubire imi­tând pe Hris­tos ca mo­del. Astfel, lipsa de credinta în Hris­tos si de cunoastere a Lui ca lu­mina se vede si în lipsa de iu­bi­­re a omului fata de semenii sai, precum cunoasterea lui Hris­tos ca cel ce pune în lumina va­­loarea oamenilor si da putere spre iubirea lor, se vede si în iu­bi­rea unuia fata de altul. Daca în­susi Fiul lui Dumnezeu S-a fa­cut om, ca sa ne iubeasca, cum nu trebuie sa iubim si noi pe oameni si sa nu vedem, în iubirea lor lucra­toare, iubirea lui Hris­tos? Aceasta o spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele sa­le, explicând cuvintele lui Hris­tos din Evan­ghe­lia Sa: „Cine iu­bes­te pe fratele sau, ramâne în lu­mina. Iar cel ce uraste pe fra­te­le sau, umbla în întuneric si nu stie încotro se duce, pentru ca în­tunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 10-11). Aceasta o spusese în­susi Iisus: „Cel ce umbla în întu­ne­ric, nu stie unde merge“ (In. 12, 35).În aceste cuvinte se preci­zea­za întunericul necunoasterii de ca­tre om a lui Hristos si ca o ne­cu­­noaste­re de catre om a unei tin­te a vietii lui. Hristos, ca Dum­nezeu facut om, e model ca om, iar, înviat ca atare din morti la viata vesnica, ne-a aratat si ca a­vem în El o tinta a vietii pa­mân­testi, când o traim dupa mo­de­lul Lui si când o daruim ca jert­fa lui Dumnezeu pentru semeni. Atunci ajungem la înviere, la viata vesnica întru fericire.Întrucât din cele anterioare am vazut ca Hristos se afirma pe Sine, ca Cel ce e Calea si ca A­de­­varul, sa vedem ce înseamna si aceasta. Dar înainte de aceas­ta, sa vedem cum ni S-a facut Fiul lui Dumnezeu lu­mina, prin în­sasi întruparea Sa, aratân­du-ni-Se, pe de o parte, pilda de sme­­renie, iar, pe de alta, eviden­ti­ind valoarea data omului prin cre­atie si cum, prin nasterea din Fe­c­ioara, ni S-a facut iarasi lu­mi­na, aratându-ne, pe de o par­te, ca e Dumnezeu facut om si, ca atare, nu suporta crucea pentru vina Sa, pe de alta ca uma­ni­ta­t­ea Sa nu e închisa fatal prin le­gea nasterii obis­nuite în ordinea lumii acesteia.

Fiul lui Dumnezeu S-a aratat în lume ca pilda de smerenie, din iubire si ca dovada a valorii acordata omului, desi acesta a fost creat din nimic

Fiul lui Dumnezeu, facându-Se om, a dat oameni­lor cea mai ma­re pilda de smerenie din iubi­re, aratând ca iubirea e atentie (a­cordata altuia) la altul, pâna la uitarea de­plina a importantei pro­prii. Dar caracterul parado­xal al iubirii l-a evidentiat în fap­tul ca tocmai în uitarea cuiva de sine, din pretuire a altuia, se a­rata marimea spirituala a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viata si puterea nemarginita, arata ce­l­ui creat prin El însusi din ni­mic atâta iubire, ca se coboara la nivelul lui, ba merge chiar pâ­na la moarte pentru el, iar, prin a­ceas­ta, da o valoare ne­ma­su­ra­ta celui creat prin El din ni­mic, a­ratând chiar prin aceasta ca El poa­te investi, din iubirea Lui, chiar pe cel ce n-are nimic de la si­ne, cu importanta, de a-l ridica la nivelul Sau. Da omului o im­por­tanta egala cu a Sa, fara ca a­ceasta sa-i fie im­pusa de fiinta o­mului, sau de vreo substanta din care ar fi trebuit sa-l produ­ca. Aceasta e iubirea suprema: sa nu fie impusa cuiva de nimic. În aceasta se arata însa si va­loa­­rea data omului de Dum­nezeu prin cre­atie; desi l-a facut din nimic, l-a facut în asa fel ca ve­de în el o faptura demna de a o trata ca pe un egal. Marimea a­totputerniciei lui Dumnezeu se a­rata, în primul rând, în faptul ca poate crea existente din ni­mic. Daca n-ar putea crea exis­ten­­te din nimic, n-ar fi Dum­nezeu, caci n-ar fi atotputernic. Dar Dumnezeu îsi arata atotpu­ter­nicia sau însusirea atotpu­ter­ni­­ciei nu numai în faptul ca a­du­ce la existenta ceva din nimic, ci si ca da unor fapturi create din ni­mic atâta valoare, încât sa le faca partenere în iubire cu El, dar nu din necesitate, ci din voia Lui. Nici o esenta panteista, su­pu­sa unor legi emanationiste, sau evolutiei, nu are asemenea pu­­tere. S-ar putea obiecta ca Dum­nezeu iu­beste în creatura Sa ceva ce a dat El, ceva ce vine de la El, deci ceva al Sau. Dar fap­tura constienta creata nu are e­xistenta prin El, fara voia Lui, deci ca o nece­sitate, ci prin voia Lui, deci nu are în sine, ca ne­ce­si­­tate virtuala, pe Cel ce-I place sa-l iubeasca. Fiului si Cuvân­tu­lui lui Dumnezeu îi place sa iu­beas­ca pe om pentru ca l-a facut ex­clusiv cu voia Lui (deci din ni­mic) vrednic de iubire. Deci lui Dum­nezeu nu-I pla­ce sa iubeas­ca ceva ce-si primeste existenta ex­clusiv din voia Lui libera. Vrea sa le faca parte unor alte e­xis­­tente de iubirea Lui pentru ele, nu pentru El. Dar îsi face to­tusi, din vointa de a le face fe­ri­ci­te prin iubirea Lui, si o placere a Lui, o bucurie a Lui. Îi place sa le iubeasca, pentru ca le-a facut ca sa se bucure de iubi­rea Lui. De aceea îi place sa simta si ele bu­curia si, deci, trebuinta de a-L iu­bi pentru fericirea lor. Când S-a hotarât sa creeze existente con­stiente, deosebite de Sine, Dum­nezeu S-a hotarât sa le cre­e­ze si dornice de a tinde spre ne­mar­ginire, pentru ca tot ce exis­ta nemarginit si creat de El, Cel ne­marginit, tinde numai sa creas­ca în existenta. Dar e mare tai­na ca existente­le create de El pot, prin libertatea lor, si sa nu tin­da spre El, ci sa-si închipuie ca pot spori într-o nemargi­nire a fi­intei lor proprii. Iar Dumnezeu, vo­indu-le li­ber, dar si pe ele li­be­re, a hotarât sa le creeze, contând si pe aceasta eventualitate.Mai concret vorbind, Fiul lui Dum­nezeu l-a creat pe om în sta­re sa se poata bucura în mod con­stient de iubirea si viata Lui dum­nezeiasca nemarginita si sa ras­punda iubirii Lui cu iubirea sa libera; a facut fi­rea omenea­s­ca capabila ca Persoana Lui sa poa­ta ma­nifesta prin ea iubirea Lui fata de Tatal si fata de oa­meni. A facut-o cu vointa ce aspi­ra sa exprime, prin limbajul ei con­stient, iubirea Lui fata de oameni si sa savârseasca prin firea o­meneasca actele de iubire, pâ­na la jertfa fata de Dumnezeu si fa­ta de oameni. A fa­cut omenescul în stare sa simta iubirea Fiu­lui lui Dum­nezeu fata de Dum­nezeu Tatal si fata de oameni în for­­ma omeneasca. În toate acestea se arata ca a facut-o dupa chi­pul Lui. În toate se lumi­nea­za ca omul este facut pentru le­ga­tura strânsa cu Dumnezeu, cu ca­pa­citatea Lui de a fi îndumnezeit dupa har, pentru ori­zon­tul supralumesc, desi este unit cu lumea.Prin întrupare, Fiul lui Dum­nezeu S-a aratat ca lu­mina de­pli­na omului, aratându-l capabil sa fie facut fiu al lui Dumnezeu si frate al sau, ca Fiul lui Dum­nezeu, si în stare sa se înalte, prin Duhul Sfânt al Fiu­lui, la via­ta neînchisa în lumea aceas­ta. L-a aratat fa­cut pentru o vie­tu­ire de comuniune cu Sfânta Tre­ime, pentru o vietuire de inti­mi­tate cu Sfânta Treime, pentru o fericire vesnica în aceasta co­mu­niune. Creatia, în general, s-a a­ratat prin întruparea Fiului fa­cu­ta pentru o unitate a ei în Dum­nezeu, pentru o viata comuna cu viata nemarginita a lui Dumnezeu.Însasi partea materiala a cre­­a­tiei este ridicata la um­ple­rea ei de spiritualitatea divina prin o­mul care consta din suflet con­­sti­ent si trup. Daca sufletul pre­­fa­ce materia în trup si face din trup un mediu al lu­crarilor Sa­le, în mare parte constiente, si poa­te cu­prinde, în vederea Sa con­­s­ti­­enta, o uriasa parte din lu­mea ma­teriala, iar, prin su­fle­­tul con­sti­ent, omul cheama pu­­terile dum­nezeiesti sa lucre­ze prin el a­su­pra materiei, prin su­flet poa­te lucra si Dumnezeu, ca Spirit su­prem asupra trupului si asu­pra universului material, pe lân­ga faptul ca El a creat acest uni­vers si-l sustine. Pla­nul material al existentei nu e despartit de Dum­nezeu si de lucrarea Lui.*Dumitru Staniloae, Iisus Hris­tos, lumina lumii si îndum­ne­­zeitorul omului, cap. 5 si 6, E­di­tura Anastasia, 1993, pp. 45-58. (Titlul si sublinierile din text a­partin redactiei “Ziarului Lumina”).(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro si publicat în cotidianul “Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 1401

Id: 35979

Data: Nov 28, 2013

Imagine: