Credinta si faptele bune sunt doua dintre conditiile esentiale ale mantuirii omului. Pentru mantuire, acestea trebuie sa se manifeste si alaturi de o a treia conditie, anume harul dumnezeiesc. Daca credinta si faptele bune par roade ale vointei si manifestarii omului de a se mantui, harul este lucrarea exclusiv dumnezeiasca ce se manifesta in viata omului in toate circumstantele existentei sale. Mantuirea, fiind prioritate a vietii crestinului, se realizeaza unitar, adica implica simbiotic harul, credinta si faptele bune intr-un singur tot unitar. Principala stradanie a omului este aceea de a-si croi un drum catre Dumnezeu prin cautarea credintei mantuitoare si acceptarea ei fidela, asa cum rezulta din Revelatie si prin lucrarea faptelor, in consecinta acesteia.I. Pregatire aperceptivaCredinta este foarte importanta crestinului pentru mantuire, deoarece aceasta sta la baza tuturor motivatiilor ulterioare si a faptelor sale. Faptele decurg firesc din convingerile interioare ale omului, deci sunt importante convingerile pe care le avem, deoarece pe ele se intemeiaza suma tuturor intereselor noastre. Acestea la randul lor determina vointa, o motiveaza si o amplifica. Iar vointa omului o sesizam din faptele sale. Asadar, cand privim pe cineva facand ceva, deducem la modul general si care este intentia faptei sale, si putem aprecia prospectiv vointa sa. Iar din vointa deducem suma intereselor sale, adica insusi chipul sau care-l caracterizeaza.II. Anuntarea temeiVom defini pe scurt notiunile de credinta si de fapta, precum si legatura acestora cu harul dumnezeiesc, care, vom vedea, le motiveaza.III. TratareaEste foarte important de precizat ca din punct de vedere crestin actiunea de a crede nu se face dintr-o directie personala, ci dintr-una revelata. Adica acea credinta a crestinului nu este o suma de convingeri personale general acceptate pe criteriile unei forme vazute a lumii, nici nu se intemeiaza pe acea siguranta confortabila pe care o aduce logica. Credinta crestina este mai mult decat atat, este acceptarea in forul interior a unui fapt revelat de Dumnezeu. Credinta crestina se bazeaza pe Revelatia lui Dumnezeu, care culmineaza in Persoana lui Hristos, respectiv in aratarea Fiului lui Dumnezeu ca om, in urma Intruparii, pentru a pune in evidenta un fapt si mai inalt: intrepatrunderea vesnic iubitoare a Persoanelor Sfintei Treimi.Asadar, credinta crestinului este acceptarea nu in urma unui discernamant natural, ci preacceptarea unui adevar revelat care se verifica ulterior, ca fiind negresit si autentic, si logic. Abia dupa ce credem, ne convingem si de justetea credintei, caci avem mintea luminata si intentia curatita de orice alta aplecare spre pacat sau spre egoism. Din acest motiv, pentru ca si credinta sa devina clara, stabila, neezitanta, ea trebuie sa se intemeieze in principiu pe curatia data de comuniunea cu Dumnezeu. Acesta face ca si intentiile omului sa nu se mai urmareasca pe sine ca o finalitate in sine, ci comuniunea cu Dumnezeu, asa cum se exprima si Evanghelia dupa Luca: "Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 21).Dintre definitiile cele mai frumoase ale credintei crestine, cea mai elocventa este cea a Sfantului Apostol Pavel, in Epistola catre Evrei, unde face un amplu portret al credintei si al importantei acesteia in istoria mantuirii: "Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evrei 11, 1). Cu aceasta expresie Sfantul Apostol Pavel arata ca lucrurile care nu sunt sesizabile, adica sunt nevazute deoarece tin de o natura spirituala ori inca nu s-au intamplat, se vad reale si autentice prin ochii credintei. De aceea, motivatia ca cineva sa traiasca in Hristos si sa patimeasca pentru El se face tot pe intemeierea unei profunde credinte.Faptele bune sunt urmarea fireasca a credintei, precum la modul general noi oamenii facem abia dupa ce suntem convinsi de importanta sau necesitatea lucrurilor pe care le facem. Tot astfel si in ceea ce priveste credinta in Dumnezeu, ea devine un fundament pentru faptele ulterioare ale omului. Nu de putine ori am sesizat cum noi, crestini fiind, marturisim declarativ credinta noastra in Dumnezeu, dar alergam dupa alte lucruri in viata aceasta, ori avem alte prioritati. Nu de putine ori avem in vedere pe Dumnezeu ca finalitate si tinta a vietii noastre, dupa cum afirma si pr. prof. Dumitru Staniloae, si iarasi, nu de putine ori ne comportam ca atare. Faptul ca avem momente in care nu Dumnezeu si mantuirea sunt o prioritate a vietii ne determina sa credem ca avem ceea ce Mantuitorul sanctiona adesea si la ucenicii sai cand ii numea "putin credinciosi".Datorita unei credinte oscilante, determinata de alternanta dintre momentele de luciditate duhovniceasca si cele de impatimire, credinta nu este completa. Din pricina putinei credinte, si faptele sunt insuficiente si au putere mica de realizare, asa cum desprindem din ceea ce Hristos le spune ucenicilor Sai - ca pentru putina lor credinta (Marcu 9) nu au reusit sa vindece pe lunatic. Deci Insusi Domnul Iisus Hristos spune ca "toate sunt cu putinta celui ce crede" (Marcu 9, 23). Despre putina credinta a noastra ne marturiseste tot Domnul Iisus Hristos, aratand ca ea este mai mica si decat grauntele de mustar: "Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta" (Matei 17, 20).Iata in ce masura credinta determina fapta. Aceasta credinta nu trebuie sa fie ispititoare, ci una constructiva din punct de vedere duhovnicesc, caci nu se schimba firea lucrului de dragul demonstratiei, ci "credinta este lucratoare doar prin iubire", asa cum marturiseste Sfantul Apostol Pavel (Galateni 5, 6).Exista o interdependenta intre credinta si fapta, in sensul ca din fapte se poate vedea credinta omului, de aceea, daca o credinta nu este incununata cu fapte pe masura, ea este doar una formala. Acest lucru il arata Sfantul Apostol Iacob zicand: "Tu ai credinta, iar eu am fapte; arata-mi credinta ta fara fapte si eu iti voi arata, din faptele mele, credinta mea" (Iacov 2, 18), deoarece "credinta fara fapte este moarta" (Iacov 2, 17).Aceasta interdependenta dintre credinta si fapta este relevata si la Infricosatoarea Judecata a lui Hristos, cand criteriul de a sta de-a dreapta sau de-a stanga este dat de faptele milosteniei trupesti si sufletesti catre cel flamand, catre cel gol, catre cel insetat, catre cel in temnita, catre cel bolnav (Matei 25).IV. RecapitulareHarul lui Dumnezeu este cel care lucreaza credinta in oameni, deoarece vederea prin credinta tine de despatimirea omului. Iar in masura in care se curateste de patimi, devine vizibila si deci credibila intreaga Revelatie dumnezeiasca adusa prin opera mantuitoare a lui Iisus Hristos. Fapta este o consecinta a credintei, de aceea Dumnezeu cand evalueaza fapta evalueaza implicit si gradul de credinta din spatele acesteia. Din acest motiv, credinta este foarte importanta pentru mantuire.V. AsociereaDogmele crestine sunt adevaruri formulate in urma lucrarii credintei in oameni. Ele sunt formulari definitorii rezultate din experienta harului in credinta si faptele sfintilor. Vietuirea sfintilor este un model de lucrare harica a credintei in acestia, de aceea dogmele sunt rezultatul unei experiente ecleziale. In aceasta rezida si valoarea lor. Credinta este formulata si aparata in dogme. Asemenea lucru marturiseste un tropar al Utreniei: "ca o roada a pantecelui, sfintii prin miscarea Duhului dogme odraslesc".VI. GeneralizareaEste de retinut ca omul se mantuieste in urma a trei conditii: credinta, fapte bune si har. Acestea se interconditioneaza reciproc, se intretin una pe alta. Faptele bune se bazeaza pe credinta, iar harul le intretine pe ambele in lucrare. Fapta buna si credinta atrag harul in viata omului, iar harul intareste credinta. Credinta se verifica doar prin curatie, numai cel ce se despatimeste vede in credinta un argument al celor nevazute.VII. AplicareaPartea cea mai dificila a acestor virtuti din om este cea aplicativa. Este necesara manifestarea credintei prin fapte, cerecetarea sufletului ca intre credinta si fapta sa nu fie discordanta, deoarece Dumnezeu iubeste pe omul consecvent intre gand si fapta. Biserica este mediul unde omul se sfinteste, este un laborator al sfinteniei, de aceea participarea la viata acesteia nu doar sadeste sufletul omului in credinta, ci si maximizeaza apartenenta harului in om. (Cateheza aparuta sub semnatura Pr. Mihai Burlacu si publicata in "Ziarul Lumina" din data de 19 ianuarie 2013)

Categoria: Actualitate ortodoxa

Vizualizari: 3277

Id: 27705

Data: Jan 19, 2013

Imagine: